Muntele credinţei. Minunea în piatră de la Densuş

“Fără pereche în toată româ¬nimea”... Cu asemenea cuvinte exprima Nicolae Iorga admiraţia lui pentru Biserica “Sfântul Nicolae” din Densuş. Biserică a cărei construcţie istoricul o plasa prin veacul al XVI-lea. Arheo¬logii şi medievaliştii din România şi din lume, care au cercetat monumentul, nu s-au pus încă de acord cu privire la începuturile construcţiei – oricum o datează cu mult înainte, poate prin veacurile XIV, X sau chiar IV-V –, fiind ridicată pe temeliile unor construcţii încă mai vechi.

Iniţial, fusese un monument fune¬rar dedicat generalului roman C.P. Longinus. Pe pietrele care “compun” biserica, poţi citi şi azi vechi inscripţii romane. Longinus fusese luat prizonier de către regele dac Decebal. Pentru ca acesta să nu-l forţeze pe Traian ca, în schimbul său, să îşi retragă armata la sud de Dunăre, Longinus s-a sinucis. în se¬colele II-III, pe locul mo¬numentului funerar s-a ridicat un templu dedicat zeului Marte. După toate probabilităţile, două sau trei veacuri mai târziu (secolele IV-V), acesta a fost transformat în bi¬se¬rică creştină. După unele opinii, această bise¬rică ar fi fost ridicată de goţi, în ¬veacul al IV-lea.

Nu doar istoria aceasta (controversată, pe alocuri) aduce unicitate monumentului, ci şi structura lui arhitecturală. Este compusă dintr-un naos pătrat, cu o absidă semicirculară poziţionată la sud-est, unde se află altarul. Masa altarului este, de fapt, un bloc de piatră adus de la Ulpia Traia¬na Sarmizegetusa. în exterior, pro¬naosul – de formă rectangulară –, este unic prin faptul că nu are acoperiş. Tot exterioară bisericii este şi “tainiţa” sau ascunză¬toa¬rea, care avea dublu rol: de adăpost în vremuri de restrişte (război, invazii) şi de spaţiu pentru depozitarea proviziilor.

Pictura de secol XV, de factură bizantină, îm¬bracă cei patru stâlpi de piatră care susţin bolta, în interior. Pictorul a venit de peste munţi, din Ţara Românească, se numea Ştefan, iar vi¬ziunea lui – deşi are ca pornire canonul bizantin – este una personală: sfintele şi sfinţii sânt îmbrăcaţi în port popular românesc, cu ii şi bluze cusute cu ar¬nici, cu catrinţe şi iţari.

Reprezentarea Sfintei Treimi (de la Densuş) este una dintre cele mai frumoase picturi ale ortodoxiei, iar după părerea monahului Daniel Stoenescu (fost preot la Densuş, apoi episcop al românilor din Banatul Sârbesc) e mai veche cu câteva decenii decât mai cunoscuta icoană a lui Rubliov de la Zagrosk, de lângă Moscova (datată 1425), cu care se întrece în frumuseţe.

Ne aplecăm şi noi genunchii, precum cnezii din vechime, în faţa Treimii sacre de la Densuş. Dumnezeu-Tatăl ţine mâinile pe umerii lui Iisus, în vreme ce Duhul Sfânt coboară în chip de porumbel. în biserică, ţăranii locului ascultă, în smerenie, predica. O mână ni se aşază pe umăr. Tresărim... Ne regăsim, în cimitirul bisericii, ¬printre străbuni şi pâlcuri de toporaşi, cu bătrânul Ion Moca. Densuşean.  Despre biserică, bătrânul ştie că “s-ar fi construit în anul 105. Era un templu, şi-apoi l-au făcut biserică şi de atunci e singura biserică de la noi din sat”...