Necropsia lui Eminescu, făcută de mântuială (III)

La 3 februarie 1889, Eminescu este internat la sanatoriul doctorului Suţu din Bucureşti. La 12 februarie, Regele semnează decretul prin care se acordă lui Eminescu o pensie de stat (250 lei). În luna iunie se instituie consiliul de familie care ia act de boala incurabilă a poetului şi se însărcinează cu întreţinerea lui în casa de sănătate. Din consiliu fac parte şi Maiorescu şi Caragiale.

15 iunie. În dimineaţa acestei zile, Mihai Eminescu moare la sanatoriul doctorului Suţu. A doua zi corpul neînsufleţit al poetului este depus la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din Bucureşti. La 17 iunie Mihai Eminescu este înmormântat la Cimitirul Bellu. În numerosul cortegiu funerar, alcătuit din studenţi, gazetari şi scriitori, se află şi prim-ministrul Lascăr Catargi, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Th. Rosetti, D. Laurian şi alţii. (www.eminescuipotesti.ro).

Trupul poetului fusese supus şi unei necropsii. Şi aceasta lasă loc de multe intepretări asupra profesionalismului celor care au efectua-to.

“Necropsia, efectuată la Spitalul Brâncovenesc de către doctorii Suţu şi Alecsianu (...)prezintă serioase lacune. (…) Pe baza datelor disponibile, se poate spune că Eminescu a avut un creier de o greutate normală şi cu circumvoluţiuni bine exprimate, ceea ce ar contrazice total diagnosticul de sifilis nervos (în acest caz creierul suferă un proces accentuat de atrofie). La nivelul aortei nu s-au  constatat leziunile tipice de aortita sifilitică. În schimb, pare să fi suferit de un proces e ateroscleroză precoce, în care excesul de cafea şi tutun ar fi putu juca un rol. În sfârşit, leziunile degenerative hepatice şi renale ar fi putut fi explicate, cel puţin parţial, de intoxicaţia cu mercur. Se poate spune deci că Eminescu a suferit de o tulburare afectivă bipolară, cu determinism ereditar, declanşată la vârsta de 33 de ani printr-un episod maniacal de lungă durată şi evoluînd ulterior cu alernanţă manie-depresie. Starea poetului s-a degradat progresiv în cei 6 ani pe care i-a mai trăit, iar atunci când s-a internat pentru ultima oară la Sanatoriul Caritatea, era dintre cele mai precare. Este posibil, totuşi, ca moartea să fi fost datorată unui stop cardiac precipitat de efectele toxice ale mercurului asupra inimii. “ ne mai arată profesor dr. Irinel Popescu.

Teoria asasinării

Cu puţin timp înainte de a muri, Eminescu, aşa cum reieşea din interogatoriul prezenat în prima pare a acestui serial, a fost lovit cu o piatră în cap de Poenaru. Fusese ceva foarte bine pus la cale. Un asasinat. Eminescu era un indezirabil, mai ales pentru opiniile lui politice.

 Printre teoriile asupra morţii lui Eminescu este şi aceea conform căreia Titu Maiorescu – cel care l-a susţinut moral şi material pe Mihai Eminescu, care s-a ocupat îndeaproape de poet când era bolnav- nu ar fi fost străin de dispariţia prematură a poetului. Teză respinsă  de academician Eugen Simion. “Descoperim, acum, că ireproşabilul, olimpianul, demnul Maiorescu, acela care, la moartea poetului, scrisese o frază memorabilă despre posteritatea lui lirică (“Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul  al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul  Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.”), Maiorescu, citim prin unele comentarii critice recente, n-ar fi ce se credem ci altceva, şi anume: un individ egoist, gelos şi duplicitar, şeful unei monstruoase cabale, omul serviciilor secrete austriece, în fine, vestea rea pe care ne-o dau aceşti cronicari ai moravurilor româneşti este că Maiorescu a participat activ la eliminarea din spaţiul public şi chiar la asasinarea incomodului gazetar de la “Timpul”. (…) Argumentul lor este că, având o poziţie instransigentă în problema opresiunii la care sunt supuşi românii aflaţi sub stăpânirea austriacă gazetarul de la “Timpul” începe să fie monitorizat de serviciile secrete ale imperiului.(...) A-l asocia însă pe Maiorescu în această conspiraţie, pe motiv că era germanofil, este o grosolană absurditate şi , mai mult decât atât, o injustiţie morală, cum am zis, înjositoare”.

Volumul “Maladia lui EMINESCU şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, editată de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, este, de acum, cel mai important punct pentru cei care vor dori să afle mai multe despre dispariţia fizică a lui Mihai Eminescu. Pentru cei care vor să citească Eminescu, le stau la dispoziţie biblioteci întregi.

 Încheiem cu un fragment din cele scrise de Caragiale la moartea poetului: “Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! (...). 1889, iunie 18”. “În Nirvana”.