x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Necunoscutul Codreanu (8)

0
Autor: Viorel Ilişoi 31 Iul 2014 - 18:49
Necunoscutul Codreanu (8)
Vezi galeria foto


(Acest text face parte dintr-o carte de reportaje, în lucru, ce va fi lansată în luna octombrie a acestui an la FILIT ‒ Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere. Prin acest proiect original, iniţiat de Muzeul Literaturii Române Iaşi, susţinut de Consiliul Judeţean Iaşi, se urmăreşte promovarea celor 12 muzee literare ieşene.)

Mihai Codreanu va reveni ca director al Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi pentru o scurtă perioadă, ianuarie-noiembrie în 1928, un interimat între C. B. Pennescu şi Iorgu Iordan. La fel ca în primul mandat, va face din teatru un instrument de “propagandă naţională şi culturală”.

Iată-l, deloc relaxat în incertitudinea interimatului, cerându-i ajutor primarului Osvald Racoviţă, la 2 martie 1928: “Subsemnatul Mihai Codreanu, directorul Teatrului Naţional din Iaşi, dorind a da o serie de reprezentaţii în scop de propagandă naţională şi cultural, fie la sate, fie la oraşe, atât în vechiul, cât şi în noul regat, vă rog a-mi acorda o sumă din fondul pe care îl are comuna Iaşi pentru propagandă naţională şi culturală. Suma ce veţi aloca este destinată complectărei sumei trebuitoare pentru cumpărarea unei camionete automobile şi a unei maşini mici destinate a transporta artişti la sate pentru reprezentaţii sau pentru a circula în oraş pentru nevoile teatrului. Primiţi, vă rog, domnule Primar, asigurarea distinsei mele consideraţii”.

“Distinsa consideraţie” nu este în acest caz doar o formulă, o fermecătoare formulă din recuzita vetustă a birocraţiei, ci una cât se poate de reală. Consideraţia lui Codreanu pentru mai tânărul său concitadin avea să fie dublată mai târziu şi de o îndreptăţită recunoştinţă. Căci iată ce scrie Constantin Ostap, “unul dintre puţinii mitografi ai oraşului Iaşi”, cum l-a numit regretatul critic şi eseist Val Condurache: “ (…) avocatul Osvald Racoviţă (1887-1974), fost primar al Iaşului între 1928-1929 şi 1935-1938, şeraţ prietenul scriitorilor şi artiştilor ieşeni, cel care a înlesnit poetului Mihai Codreanu să-şi construiască imobilul din strada Rece, cunoscut astăzi sub denumirea de Vila Sonet” (în articolul “Amintiri despre Iaşul care dispare”, “Ziarul de Iaşi”, 8 august 2007). 

Corvezile birocraţiei de la teatru nu-l ţin pe Codreanu departe de compania muzelor. De altfel, el e înainte de toate un poet ‒ sau este poet în toate ipostazele lui, tot timpul. Poate că nu e recomandabil ca poeţii să stea la cârma cetăţii, dar el a demonstrat că măcar pentru conducerea unui teatru sunt apţi. Nu toţi, doar cei ca el. Teoreticianul fin al teatrului, profesorul de teatru, veşnicul aspirant la gloria rampei, traducătorul de teatru, juristul, toţi s-au întâlnit în pielea directorului Mihai Codreanu. Printre ei sau în toţi aceştia este şi poetul, neobosit şlefuitor al sonetului. Astfel, în 1921, la 20 de ani de la debutul editorial, Mihai Codreanu scoate al patrulea volum de poezie, “Cântecul deşertăciunii”. “Volum de sonete şi poezii”, cum spune el însuşi.

E, fără îndoială, un gest riscant să vii cu alte şi alte sonete după “Statui”, chiar dacă la distanţă de 7 ani. Tot acest interval a fost colorat cu sonete publicate în periodeice. Ce ai mai putea spune mai mult sau altfel? Sonetul, restrictiv în toate privinţele, e generos cu zelatorii săi numai în ce priveşte perfecţiunea formală: aici ai loc să urci nelimitat. Şi, aşa cum spune Dumitru Murăraşu în “Istoria literaturii române”, “grija perfecţiunii artistice e o trăsătură principală a acestui poet”.

Garabet Ibrăileanu afirmă că “în «Cântecul deşertăciunii» domnul Codreanu duce calităţile din «Statui» spre perfecţie şi le valorifică prin tragicul atitudinii, din care acum lipseşte orice urmă de manieră”. Dar Eugen Lovinescu îl contrazice total în “Istoria literaturii române. Evoluţia poeziei lirice”, spune că “tocmai în acest volum maniera e mai evidentă şi locul comun cultivat mai sistematic”.

Mai spune Lovinescu, iar maestrul Codreanu încasează orbeşte: “(...) a publica volume întregi de sonete constituie o eroare psihologică; din faptul persistenţei mecanismului reiese nu numai un aspect de identitate, dar şi impresia zgomotului monoton al unei maşinării ordonate. În afară de aceasta, instrument de preciziune, de nu presupune totdeauna poezia, sonetul presupune, totuşi, perfecţia formală. Transformându-l într-o unealtă cotidiană, materialul poetului nu putea fi decât inegal şi foarte des impur; limba comună şi rima prevăzută; impresia de factură în serie se accentuează şi mai mult în «Cântecul deşertăciunii», cu toată atitudinea dezabuzată şi filozofantă, sau poate tocmai din această pricină”.

Și a fost şi volumul acesta! Și în timp ce criticii băteau în toba lor cu truda lui, sonetistul îşi urma calea, de data asta fără să bâjbâie, către inima cititorilor şi către culmea recunoaşterii oficiale: în 1925 va primi Premiul Naţional pentru  poezie.

Premiul Naţional pentru Literatură, cu un nume impunător şi aducând un beneficiu de 100.000 de lei, nu era chiar pentru oricine. Obţinerea lui însemna recunoaşterea supremă a breslei scriitorilor şi a statului. A fost instituit în 1923 de Ministerul Cultelor şi Artelor şi s-a acordat prima oară în 1924: lui Octavian Goga pentru poezie şi lui Mihail Sadoveanu pentru proză. (Din 1925 va mai apărea şi o secţiune de critică şi istoriografie literară, primul laureat fiind G. Bogdan-Duică). Aşadar, Mihai Codreanu este cel de al doilea deţinător al Premiului Naţional pentru Literatură (poezie) şi se înscrie în lista impresionantă a unor nume pe care, dacă le-ai scoate din literatura română, aceasta s-ar prăbuşi ca un cort din care extragi brusc schelăria: Tudor Arghezi, George Bacovia, Otilia Cazimir, Nechifor Crainic, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Ion Pillat, George Topîrceanu, Ion Agârbiceanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Gala Galaction, Nicolae Iorga, Gib Mihăescu, Cezar Petrescu.

Un premiu e important nu prin mărimea recompensei, nu prin titulatură sau prin strălucirea egidei sub care fiinţează, ci prin numele, prin valorile pe care le impune. Indiferent de valoarea fiecărui laureat în parte, premiul aruncă asupra tuturor o lumină egală. Cârcotaşi cum suntem din fire, ca români, putem spune că între Minulescu şi Bacovia sau între Codreanu şi Arghezi sunt diferenţe mari de valoare, şi se prea poate să nu greşim, însă asta acum, când, decantate de timp, aşa se văd lucrurile. Atunci, din mers, Codreanu a fost văzut ca îndreptăţit la acest mare premiu şi nici n-au fost contestaţii, nu s-a fluierat în sală. E doar una dintre numeroasele gesturi  de înaltă recunoaştere oficială.

Urmează Legiunea de Onoare, în 1929, după ce cu un an mai devreme la Iaşi a avut loc premiera piesei “Cyrano de Bergerac”, de Edmond Rostand, în traducerea magistrală a lui Mihai Codreanu. Cea mai bună traducere, spun cunoscătorii, reluată până astăzi în ediţii succesive. Apoi, în 1942, este ales membru corespondent al Academiei Române. Nechifor Crainic îl prezintă elogios.

Doar 6 ani se va bucura de aerul tare din anticamera nemuritorilor. În 1948 Academia intră şi ea, ca toate instituţiile statului, la rabotajul comunist, şi-atâta ce i se mai ia din grosime şi din luciu, că nu mai rămâne aproape nimic din olimpiana instituţie care vreme de 80 de ani fusese etalonul ştiinţei şi al artelor în România. Codreanu este eliminat din Academie. Dumnealui este ‒ nu-i aşa? ‒ element burghez, a scris în tinereţe la ziare liberale, conservatoare, de toate culorile, are ditamai vila în Iaşi, cultivă o artă decadentă şi nici nu vede prea bine, are şi bască. Ca să nu mai punem la socoteală şi că e văr primar cu Gheorghe Gh. Mârzescu, liberalul de tristă amintire pentru comunişti. În baza Legii persoanelor juridice, cunoscută ca Legea Mârzescu, Partidul Comunist a fost scos în afara legii în aprilie 1924. De fapt, văzând lucrurile din perspectiva anilor ’50, comuniştii ar fi trebuit să-i fie recunoscători lui Mârzescu. Dacă nu interzicea el partidul, de unde ar mai fi apărut atâţia ilegalişti? ‒ chiar mai numeroşi decât membrii de partid!

În locul savanţilor şi artiştilor în jurul cărora s-a construit marea cultură interbelică, la care întoarcem mereu privirea cu atâta nostalgie, în panteon dau năvală, cu brânză sub unghii, academicienii clasei proletare: indivizi cu învăţătură sub genunchiul broaştei, cu operă penibilă. Ca A. Toma, sau chiar fără operă. E ceea ce îl face pe Păstorel Teodoreanu să scrie, cu obidă, celebrul catren:

În ţara asta prefăcută
Căcaţii scriu în loc să pută.
Iar scriitorii-adevăraţi
Sunt daţi afară de căcaţi.

Au mai fost şi înainte prezenţe ruşinoase în Academie, precum cartoforul Andrei Vizanti, sau absenţe iremisibile, ca aceea a lui Lovinescu, dar acum se întrece măsura. Academia, cu oportuniştii rămaşi dintre cei vechi, în frunte cu Sadoveanu, şi cu noua ei caracudă proletară, devine celulă de partid. Ruşinea va culmina cu intrarea Elenei Ceauşescu în Academie (1974) şi cu alegerea lui Nicolae Ceauşescu ca preşedinte de onoare (1985). În 1990, când nemuritorii noştri au văzut lumina democraţiei prin cupola templului de pe Calea Victoriei, Mihai Codreanu a fost reconfirmat, post-mortem, ca membru corespondent al Academiei Române.

În 1929, anul când primeşte Legiunea de Onoare din Franţa pentru traducerile lui, Mihai Codreanu mai scoate un volum de sonete: “Turnul de fildeş”. Iar sonete? – se puteau întreba cititorii care de 25 de ani, de la “Statui”, nu mai primeau şi altceva de la Codreanu. Eugen Lovinescu scrie: “Ce este turnul de fildeş, care i-a împrumutat poetului titlul unei culegeri, decât o atitudine individualistă, de provenienţă romantică, dar practicată  cu mai multă consecvenţă de generaţia ulterioară, parnasiană? (...) Sonetul domnului Codreanu este puţin apt să capteze suferinţe de ordin vital sau metafizic, sublimate. Prin însăşi virtuozitatea sa formală, dă în vileag preocuparea permanentă a autorului de a realiza perfecţiunea în limitele impuse. O asemenea artă implică de asemenea indiferentismul faţă de motivele poetice şi precumpănirea inteligenţei artistice”.

Se poate spune că “Turnul de fildeş” este ultima carte a lui Mihai Codreanu. Peste 10 ani, în 1939, va mai scoate un volum, “Statui ‒ sonete şi evadări din sonet”, o ediţie definitivă, îngrijită de autor, a sonetelor deja publicate în volumele anterioare, cu doar câteva titluri noi. Apoi, târziu, în anul morţii, 1957, va mai apărea un volum, “Sonete”, ediţie selectivă îngrijită de Păstorel Teodoreanu. De la 53 de ani şi până la 81 nu mai scoate nicio carte cu sonete inedite, va publica doar în periodice.

Acasă la el, în Vila Sonet, sub carapacea de sticlă a unei mese vechi stă, carte lângă carte, toată opera lui poetică: “Diafane” (1901), “Din când în când” (1908), “Statui” (1914), “Cântecul deşertăciunii” (1921), “Turnul de fildeş” (1929). Hai şi “Statui. Sonete şi evadări din sonet” (1939), cu cele câteva creaţii noi. Le poţi cuprinde pe toate dintr-o singură privire, diafane statui ce ascultă din când în când cântecul deşertăciunii în turnul de fildeş, de unde rar evadează câteva. Le-ai putea apuca pe toate într-o mână, dacă nu te-ar împiedica apărătoarea de sticlă şi teama că în strânsoare se vor preface într-un praf galben. Nu-s decât nişte cărţulii subţiri şi friabile, dar în puţinătatea trupului lor fragil închid o viaţă, o epocă, o lume. Draperii groase le apără de tăria soarelui. Nici fotografii nu e voie să faci, pentru că fulgerarea solară a bliţului ar îmbătrâni accelerat hârtia şi aşa îngălbenită. Muzeografii consemnează într-un registru, zi de zi, temperatura şi umiditatea. Cărţile sunt păstrate cu aceeaşi grijă cu care, în maternităţi, copiii născuţi prematur sunt ţinuţi în incubatoare cu climă controlată, un fel de utere externe în care ei continuă să se dezvolte. Te străbate o emoţie aparte când priveşti cărţile vechi în incubatorul lor şi te aştepţi să auzi un scâncet. Pentru că poezia este, nu-i aşa?, “corp viu, după părerea lui Aristotel şi a mea”, cum ar zice poetul Gellu Dorian într-unul din poemele sale introductive.

Mihai Codreanu începe anul 1929, anul “Turnului de fildeş”, în tribunal. De data asta nu ca avocat, căci a pus de mult în cui roba cu codiţă de iepure, ci ca reclamant. Se judecă cu Ministerul Cultelor şi Artelor, care l-a scos din funcţia de inspector general al teatrelor, după 5 ani, şi l-a rechemat la Conservator fără să-i dea posibilitatea să aleagă între fotoliul ministerial şi catedră. Şi dintr-o poziţie, şi din alta, Codreanu ar fi slujit la fel de bine teatrul. Însă funcţia de inspector general era plătită mai bine. Avea un salariu de 15. 790 de lei. Au apus de mult vremurile când tânărul Codreanu se ruga pe la toţi, cu încredinţarea distinsei sale stime, pentru un post de conţopist plătit cu 100 sau 200 de lei pe lună. Mai e şi ceva inflaţie la mijloc, deci raportul este distorsionat, dar tot sunt nişte bani. Trei luni în străinătate cu salariul pe o lună, cum povestea cercetătorul Remus Zăstroiu.

Procesul va dura până în 1934 şi va fi pierdut de Codreanu. Este de remarcat că în tot acest timp, 5 ani, el a insistat pe toate căile procedurale să îşi recapete postul de inspector general în Ministerul Artelor şi Cultelor. Ca avocat l-a avut pe un anume A. Toma. O simplă coincidenţă de nume cu scriitorul de tristă amintire, cel care a intrat cu buldozerul proletcultismului în literatură, în obsedantul deceniu.

Dar înlăturarea din minister nu-l ţine pe Codreanu departe de frâiele teatrului. În 1931 este numit în consiliul de administraţie al Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri”. Apoi, din aprilie 1932 devine rector interimar al Conservatorului, iar din 30 noiembrie 1933 este confirmat de minister pe acest post. Fostul student Mihai Codreanu, zurbagiul pedepsit aspru pentru o măruntă obrăznicie, ajunge acum să conducă instituţia. Și o va face într-o manieră ce îi va consolida respectul câştigat de mult de la ieşeni şi de la intelectualitatea românească. Acum are mână liberă să-şi pună în practică ideile despre teatru şi se dovedeşte din nou a fi un administrator priceput.
Ca o coincidenţă Mihai Codreanu şi Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi, după noua ei denumire, s-au născut în acelaşi an: 1876.

Un Conservator Filarmonic-Dramatic a mai fiinţat şi între 1836 şi 1838, fondat la iniţiativa lui Gheorghe Asachi şi a câtorva boieri luminaţi, arată Teodor T. Burada în “Istoria teatrului din Moldova”. Apoi, până în 1860, în lipsa unei asemenea şcoli, nimeni nu s-a mai putut instrui în Iaşi în arta muzicală sau teatrală. În 1860 se înfiinţează Şcoala de Muzică şi Declamaţiune, printr-un decret al lui Cuza, la stăruinţa lui Mihail Kogălniceanu. Dar aceasta va fi închisă în 1875 în stil românesc: “Pe când această instituţie se organizase mai bine şi începu a da roadele cele mai frumoase, un vânt rău se abătu din nou asupra sa şi după diferite intrigi şi duşmănii personale, sub pretext de economie, guvernul găsi cu cale ca, la 30 decembrie 1875, să suprime cheltuiala afectată pentru Conservator şi astfel să-l desfiinţeze”, scrie N. A. Bogdan în prodigioasa monografie “Oraşul Iaşi”, din 1913. Conservatorul pe care ajunge să-l conducă Mihai Codreanu se înfiinţează pe data de 1 septembrie 1876.  “Mii de elevi au frecventat cursurile muzicale şi dramatice în Conservator şi dintre absolvenţi au ieşit o sumă de artişti distinşi, atât în muzică, cât şi în declamaţie, care s-au răspândit nu numai în ţara întreagă, dar chiar în lumea întreagă, dintre care unii au ajuns celebrităţi în canto sau arta dramatică, alţii profesori sau executanţi de cel mai mare merit”, mai scrie N. A. Bogdan. Astfel că responsabilitatea lui Mihai Codreanu la conducerea Conservatorului este imensă. “Intrigile şi duşmăniile personale” n-au dispărut, dar el, nevăzătorul, trece nonşalant peste minele plantate peste tot în calea lui, aşa cum a făcut şi ca  director al Teatrului Naţional. Nu era el acuzat că dărâmă teatrul, că omoară actorii? Şi cine s-a dus atunci la Bucureşti să împrumute bani pentru reparaţii capitale? Acum, de când poetul Codreanu, cetăţean de cinste al Iaşului, a devenit rector, pălăriile se ridică cu două degete mai sus la apariţia lui. Va rămâne în această funcţie până pe 15 ianuarie 1939.

Respectul faţă de oamenii de valoare nu se măsura, la vremea aceea, doar cu pălăria. Ci şi cu pogonul. Mihai Codreanu primeşte de la Primăria Iaşului, pe 17 mai 1933, locul de casă din Strada Rece, unde va construi în doar un an de zile Vila Sonet. Terenul îi revine cu titlu gratuit, în semn de recunoştinţă din partea oraşului căruia poetul i-a crescut faima. Prin aceeaşi hotărâre a municipalităţii i se oferă şi lui Mihail Sadoveanu un lot, lipit de cel al lui Codreanu. Sonetistul are partea dinspre drum, Ceahlăului îi revine partea din spate. Şi Sadoveanu renunţă! Zice că nu vrea să stea “în fund la Codreanu”. Jocul de cuvinte a rămas şi e pomenit mereu de muzeografi cu un zâmbet ghiduş. Gluma e nepieritoare! La prima vedere poate părea că între cei doi ar fi fost o râcă sau ceva ce ar fi făcut insuportabilă vecinătatea. Nicidecum. Erau buni prieteni şi aşa au rămas până la sfârşitul vieţii. Era vorba doar de un moft al lui Sadoveanu. Nici el, asemenea lui Codreanu, nu-şi astupa buzunarele dacă începea să plouă cu bănişori. Aşa că n-a refuzat terenul, ci l-a primit cu bogdaproste şi i l-a vândut pe bani frumoşi profesorului Mihai Eşanu, viitor primar al Iaşului. O bucată a cumpărat şi Codreanu, lărgindu-şi lotul de 454,5 metri pătraţi primit de la primărie.

Să ne imaginăm ce scandal ar ieşi astăzi dacă municipalitatea i-ar oferi loc de casă unei personalităţi ieşene – să zicem, dintre atâţia oameni de seamă ai Iaşului, Al. Zub, că tot l-am mai pomenit. Indignarea ar aprinde hârtia puţinelor ziare scăpate din potopul crizei, ecranele televizoarelor s-ar umple de balele lătrătorilor de meserie, iar politicienii ar ieşi cu ghilotina în piaţa publică. Nici atunci nu a fost uşor. Povesteşte marele gazetar Aurel Leon în “Umbre”: “Cu această mărinimie a fost destulă bătaie de cap, deoarece legal primăria nu putea dona. După ce au înnodat în fel şi chip lucrurile, avocaţii şi contabilii au venit cu o soluţie salvatoare: în schimbul terenului, poetul să dea un act prin care lasă primăria moştenitoarea sa legală cu privire la manuscrise şi obiecte de artă”. Codreanu s-a supărat când a auzit asta şi n-a acceptat soluţia. Dar voinţa de a-l recompensa a fost atât de mare, încât până la urmă s-a găsit o portiţă în lege şi toată lumea a fost mulţumită. Refuzul lui Codreanu i-a dat prilej lui Păstorel Teodoreanu să-şi tachineze prietenul: “‒ La urma urmei, dacă stai şi judeci, oamenii au fost modeşti. Puteau pretinde să le laşi după moarte şi hoitul tău gata împăiat”.

Tot Aurel Leon susţine, că primăria le-a donat teren lui Codreanu, în faţă, şi lui Sadoveanu, în fund, în 1928, ca o completare din partea “comunei recunoscătoare” la Marele premiu naţional pentru literatură obţinut de cei doi scriitori în 1925, respectiv 1924. Aşa îşi aminteşte Aurel Leon. Dar documentele arată altceva: Sadoveanu şi Codreanu au primit pământ în mai 1933. Un singur ziar a cârcotit ‒ nu se putea fără: “Donaţii fără rost. Cei doi Mihai. Sadoveanu şi Codreanu – împroprietăriţi” ‒ titra “Noutatea” din 31 mai 1933.

Codreanu a primit, a tăcut şi a făcut. S-a apucat imediat de contrucţie. Avea de gând să-şi ridice, la bătrâneţe, o casă mare şi frumoasă, poate un sonet de piatră, în care să locuiască până la sfârşitul vieţii. Şi asta a şi făcut. Vila Sonet are în exactitatea formelor ei orgolioase ceva din simetria şi din nobleţea sonetului. Privind-o, îţi spui că poate Mihai Codreanu, mason, cunoscător al numerologiei şi al încifrării mesajelor, a construit casa bătrâneţilor sale pe structura unui sonet. Oare cele patru arcade ale pridvorului nu sunt cumva un catren, urmat de catrenul celor patru coloane? Urmează terţinele ferestrelor înguste ale micului donjon, trei sus şi trei jos. Liniile casei se lasă cuprinse de vedere într-o succesiune armonioasă, ca a versurilor în sonet. Nu priveşti casa asta ca pe o casă, ci o citeşti.
va urma


_________________________

Citeşte şi:
Necunoscutul Mihai Codreanu (1)

Necunoscutul Mihai Codreanu (2)
Necunoscutul Mihai Codreanu (3)
Necunoscutul Mihai Codreanu (4)
Necunoscutul Mihai Codreanu (5)
Necunoscutul Mihai Codreanu (6)
Necunoscutul Mihai Codreanu (7)


 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

Implantarea protezei trebuie făcută când s-au epuizat toate celelalte tratamente

Implantarea protezei trebuie făcută când s-au epuizat toate celelalte tratamente
Trecerea anilor îi produce omului suferinţe în sistemul cardio vascular, dar şi în articulaţii, două zone vulnerabile. Peste 120 de boli se încadrează în capitolul maladiilor reumatismale. Unele sunt boli de uz...

Ana Iorga, cu cărţile pe masă

 Ana Iorga, cu cărţile pe masă
Galerie Foto Ana Iorga este doctor în lingvistică, a studiat la Paris şi o vedem în fiecare dimineaţă, la Antena 3, la rubrica "Pe cuvânt". Ana a împărtăşit pentru Jurnalul secretele ei în materie de citit. Îi adoră pe...

Familia Videanu administrează afacerile dezvoltate de cenzorii fostului abator Splai SA

Familia Videanu administrează afacerile dezvoltate de cenzorii fostului abator Splai SA
Galerie Foto Relaţia de afaceri dintre familia lui Adriean Videanu şi compania care, în anul 2009, a cumpărat, prin procedura privatizării, activele fostului Abator SC Splai SA, iese la lumină. Mioriţa Videanu  a...

“Portocală”, spălat încă o dată la Secția din Parchet condusă de procurorul lui Iohannis

“Portocală”, spălat încă o dată la Secția din Parchet condusă de procurorul lui Iohannis
Galerie Foto În plină evaluare de către ministrul justiției a evaluării activității Laurei Codruța Kovesi, evaluare solată cu un “rechizitoriu” de revocare, în 20 de puncte, printre care se află și acoperirea...

În loc de urme de urs, am găsit urme de drujbă

În loc de urme de urs, am găsit urme de drujbă
Galerie Foto În Parcul Național Semenic-Cheile Carașului se află cea mai mare și mai veche pădure seculară din Europa, cu arbori de peste 300 de ani, și până în urmă cu 10 ani nu se mai tăiase un pom de mai bine de un...

Cum ne-am alungat turiştii la bulgari

Cum ne-am alungat turiştii la bulgari
Galerie Foto Bulgaria, o ţară de două ori mai mică decât România şi cu o populaţie de trei ori mai puţin numeroasă, ne predă de două decenii o lecţie dureroasă a neputinţei noastre. Cu mai puţine resurse, au reuşit...

România, la judecata politică în Parlamentul European

România, la judecata politică în Parlamentul European
Proiectul de rezoluţie privind statul de drept în România urmează să fie supus, astăzi, votului eurodeputaţilor din Parlamentul European. O eventuală adoptare a acestei rezoluţii nu are, însă, niciun efect...

Semnele cancerelor din cavitatea bucală

Semnele cancerelor din cavitatea bucală
Cancerele oro-maxilo-faciale sunt deosebit de agresive şi necazul este că la noi în ţară aceşti bolnavi se prezintă la chirurgii de profil târziu, în faze avansate. Profesorul Alexandru Bucur, şeful clinicii de...

Jean Americanu', refugiat cultural în România

Jean Americanu', refugiat cultural în România
Galerie Foto 50 de ani am așteptat americanii. 50 de ani românii visau să ajungă în America. Mulți vor asta și în ziua de azi. Pentru o viață mai bună, pentru bunăstare, pentru viitorul copiilor. În acest...

Bătaie de joc în dosarele care privesc averea familiei Băsescu. Bunurile „fabricii de pui” a lui Mircea Băsescu, evaluate la 11.000 de euro

Bătaie de joc în dosarele care privesc averea familiei Băsescu. Bunurile „fabricii de pui” a lui Mircea Băsescu, evaluate la 11.000 de euro
Galerie Foto Falimentul firmei Fattoria Terrantica, fabrica de ambalat pui patronată, până de curând, de Mircea Băsescu, scoate la lumină date halucinante. Toate bunurile necorporale ale companiei scoase la licitaţie au fost...

Ce condamnări sau achitări celebre pot fi atacate în urma deciziei CCR

Ce condamnări sau achitări celebre pot fi atacate în urma deciziei CCR
Galerie Foto Hotărârea prin care Curtea Constituţională a României a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de...

CCR: Înalta Curte a constituit, din 2014, Completele de 5 în mod nelegal

CCR: Înalta Curte a constituit, din 2014, Completele de 5 în mod nelegal
Decizie zdrobitoare luată, ieri, de Curtea Constituțională a României, care a admis cererea de sesizare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlament și Înalta Curte de Casație și...

Cum îţi pot rezolva o problemă de sănătate 4 linguri de tărâţe

Cum îţi pot rezolva o problemă de sănătate 4 linguri de tărâţe
Viaţa sedentară a omului modern şi o anume şubrezenie a unor vase sanguine conduc la constipaţie. Se “doftoricesc” singuri suferinzii şi greşesc când îşi fac din purgative o obişnuinţă. Profesor doctor...

Scandalul Delta Dunării – proprietate privată

Scandalul Delta Dunării – proprietate privată
În anul 1991, terenurile agricole din Delta Dunării s-au împărțit către 12 societăți comerciale ale statului român, care apoi s-au privatizat și au primit domeniul public în capitalul social. Trecerea...

Riposta sistemului: Combinația prezidențială de salvare a grupării Kovesi-Lazăr

Riposta sistemului: Combinația prezidențială de salvare a grupării Kovesi-Lazăr
Galerie Foto A fost pus în aplicare planul “B” al zădărnicirii demersului lui Tudorel Toader de revocare din funcția de procuror general al României a lui Augustin Lazăr. Acesta a atacat, la Curtea de Apel Alba Iulia,...
Serviciul de email marketing furnizat de