x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Necunoscutul Mihai Codreanu (2)

1
Autor: Viorel Ilişoi 06 Mai 2014 - 19:07
Necunoscutul Mihai Codreanu (2)
Vezi galeria foto


(Acest text face parte dintr-o carte de reportaje, în lucru, ce va fi lansată în luna octombrie a acestui an la FILIT ‒ Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere. Prin acest proiect original, iniţiat de Muzeul Literaturii Române Iaşi, susţinut de Consiliul Judeţean Iaşi, se urmăreşte promovarea celor 12 muzee literare ieşene.)

Sunt mulţi cei care îi spun Vilei Sonet, nu ştiu de ce, “Casa cu lei”. Printre ei, chiar un cunoscut epigramist ieşean, destul de bătrân ca să fi trecut măcar din întâmplare pe lângă vilă, dacă nu chiar s-o fi vizitat. Care spadasin al rimei din oraş nu şi-ar scoate pălăria în faţa maestrului? Cu siguranţă catrenele lui satirice, tăioase ca stiletul de Toledo, i-au fost model. Și cine n-ar vrea să vadă îndeaproape uneltele spadasinului orb? Explicaţia nu poate veni decât tot din direcţia restaurantului: cei ce ies de la  “Bolta Rece” binişor tulburaţi de vin pot să vadă lei în loc de buldogi. Și, în plus, “Casa cu buldogi” nici nu sună bine. Merge şi aşa, cum zice românul, cu lei în locul simpaticilor dulăi înlănţuiţi de veci: oricum e mai mult decât necunoaşterea totală.

Când era muzeograf la Vila Sonet, poetul Nicolae Turtureanu a propus o soluţie simplă pentru a scoate casa memorială de sub tirania restaurantului de peste drum: să unească cele două instituţii, la înălţime, cu un banner uriaş pe care să scrie: “Dacă vrei să nu simţi greul / Ce în lume te petrece, /Vizitează-ntâi Muzeul/ Şi rămâi la «Bolta Rece»!”. Însă, vai!, asemenea atâtor idei îndrăzneţe care se nasc din mintea neobosită a românilor, şi aceasta a murit nebăgată în seamă, încât şi acum toate drumurile duc la cârciumă, unde se şi înfundă, fără un minim ocol pe la casa poetului.

I-am spus amicului meu din Bucureşti despre această competiţie inegală dintre muzeu şi restaurant: micul David luptând, de data asta fără nicio şansă, cu praştia împotriva lui Goliat ‒ care-i face pe oameni praştie. Și măcar de-ar mai fi “Bolta Rece” o câtime din ce-a fost la vreme ei! Azi e o cârciumă oarecare, sugând cu paiul din gloria de altădată. Junimiştii, care dădeau cândva faima acestui loc, sunt azi doar nişte portrete naive pe pereţii restaurantului, figuri pocite de mâna unui pictor neîndemânatic, dar de o hărnicie de nestăvilit. Dacă n-ar fi scris numele sub fiecare tablou, n-ai ghici din prima ale cui sunt portretele. Pur şi simplu nu seamănă. Scriitorii mai vechi sau mai noi par toţi nişte oameni trişti, chinuiţi de pântecăraie, jenaţi de mâncărimi intime, ţinuţi cu sula în coaste la poză, în faţa pictorului. Poate nu e decât o strategie a actualului muzeograf de la Vila Sonet, Florin Buciuleac, căci el este autorul acestor portrete, de a-i goni pe clienţi din cârciumă ca să dea năvală peste drum, la muzeu. Dar dacă e aşa, atunci e o strategie proastă, fiindcă în continuare umbra “Bolţii” se întinde tot mai mare şi mai mare peste Vila Sonet. Pe clienţi nu-i alungă nici preţurile contondente, nici mahmureala chelneriţei şefe, nici kitsch-ul, reprezentat în gradul cel mai înalt, până la sperietură, de nişte scaune îmbrăcate cu huse fistichii, ca nişte cumetre la petrecerea de botez, gătite în acele rochii strălucitoare, ireale, făcute din feţe lucioase de plapumă.

De-ar fi ştiut Codreanu ce crunt va apăsa pe memoria sa cârciuma de peste drum! Nu i-ar mai fi căinat decăderea într-un articol din “Mişcarea”, în septembrie 1909. Atunci “Bolta Rece” nu mai era în casa veche, unde-şi făcuse celebritatea (va reveni acolo abia în 1966). Proprietarii o mutaseră în 1902 într-un local de pe strada Gării. Vad bun, însă cu muşterii de amestecătură. Banii curgeau, dar renumele de cuibuşor al scriitorilor murea sufocat de larma ignară a târgoveţilor însetaţi. Papionul zbură, iar eticheta fu înlocuită de ştersul grăsimii de la gură cu mâneca.  În 1909, când apărea articolul, în vechea clădire din Strada Rece funcţiona un atelier de cizmărie. “Nu se mai cântă astăzi pe-acolo ‒ scria Mihai Codreanu ‒, ci se suspină, nu se mai râde astăzi pe-acolo, ci se asudă de muncă, şi mai cu seamă nu se mai trăieşte, ci se vegetează.” Apoi, având parcă o premoniţie, se întreba: “Vor continua oare moştenitorii comerţul, şi, dacă-l vor continua, avea-vor ei îndemânarea vechilor proprietari? Sau firma va fi vândută cine ştie cărui cârciumar de rând, chip comun, punând astfel o prăpastie între ce va fi şi ce a fost odată vestita «Boltă Rece»?”.

Gură pocită ai avut, Maestre!

‒ Eu aş pune câteva poezii din astea mişto pe o muzică faină, folk sau ceva, şi aş băga o staţie la muzeu, să cânte toată ziua, să audă tot poporul care trece pe aici. Pun pariu că dacă auzi versurile astea cântate, la cât sunt de faine, îţi rămân în cap şi începi să le fredonezi.

Prietenul din Bucureşti, după ce şi-a pus burta la cale, pare să ţină cu Vila Sonet. Începe să fredoneze, citind din carte, pe o melodie improvizată: “Dac-aş putea să plâng ca altădată,/ M-aş afunda-n durere ca-ntr-o mare”…

‒ Muzica îţi vine singură, se cântă singurică. Ce bine ar suna pe chitară! Păcat că e aşa de necunoscut poetul ăsta.

‒ Dar Mihai Codreanu nu este, totuşi, “aşa de necunoscut”, prietene! Nu-i o vedetă la modă. Nici fotbalist, nici star rock, nici erou naţional. Nu e nici Mihai Eminescu, să-l ştie tot românul măcar după chipul de pe bancnote, nu e nici măcar un autor din manualele şcolare, să rămână agăţat ca o scamă colorată în memoria absolvenţilor. Vecinii lui de pe străzile apropiate, taximetriştii, ieşenii de toate rangurile şi de toate vârstele, oameni cu o carte citită sau cu rafturi întregi, care trec pe lângă Vila Sonet şi se întreabă ce-o fi cu statuia din faţă ‒ toţi aceştia nu-l ştiu. Dar e cunoscut acolo unde trebuie să fie cunoscut şi de cine trebuie. Pentru că poezia nu e un bun de larg consum. La micul dejun oamenii nu ciugulesc în mod obişnuit gustărele din saramura istoriei literare, nu-şi asezonează ciorba de burtă cu pagini de critică şi nici cu reviste de cultură nu se desfată, la cină, înainte de a adormi legănaţi de muzica versurilor.

Acum o sută de ani nu era “aşa de necunoscut”. Oraşul era mai mic şi cu siguranţă mai atent cu scriitori săi, cu oamenii săi de cultură. Unde mai vedem azi ceremonii publice în cinstea unui scriitor care a produs un eveniment literar? Când s-a mai pomenit în epoca noastră ca municipalitatea să-i ofere unui scriitor important un loc de casă? ‒ în semn de recunoştinţă, dar şi pentru a-l fixa, pentru a-l păstra în oraş.

Dacă întrebai pe cineva unde stă Mihai Codreanu, ţi-ar fi răspuns. Pe strada Lăpuşneanu, în curtea actualului Muzeu al Unirii, palatul în care Alexandru Ioan Cuza a locuit între 1859 şi 1862. Acum o sută de ani, în 1914, în palat era sediul băncii Creditul Urban, care a deţinut clădirea între 1886 şi 1937. În fundul curţii se găseau nişte case modeste ‒ foste grajduri, foste locuinţe ale servitorilor din istoria deja seculară, atunci, a palatului. Mihai Codreanu ocupa un apartament mic, întunecos, în care era “o apariţie de stafie sumbră şi tăcută”, ticsit de mobile ţărăneşti, mirosind a vechi ‒ aşa cum îl descrie Demostene Botez în “Memoriile” sale. În fiecare zi, la anumite ore, putea fi văzut trecând pe strada Lăpuşneanu; oamenii îl ştiau şi se fereau discret din calea lui. Nu vedea bine, doar nişte umbre mişcătoare, prin noianul cărora străbătea cu siguranţă, ca un crucişător prin valuri.

Demostene Botez îşi aminteşte: “Când mi l-a arătat pentru prima oară un coleg, pe strada Lăpuşneanu, m-a surprins cât de bine corespunde închipuirii şi imaginii pe care mi-o făcusem: un om mai degrabă înalt, slab, ostentativ de drept la trup, şi doar cu capul aplecat, ca de propriile gânduri, ca al unui violonist pe coapsa viorii, cu figură de medalion, cu faţa de-o albeaţă aproape maladivă, cu mersul încet şi parcă nesigur, cu ochii ce păreau gri, fixaţi într-o depărtare nesfârşită, într-un gol îngrijorător, ş...ţ cu buzele mereu în mişcare, de parcă omul ar fi vorbit în şoapte, însemnându-şi gândurile; întotdeauna singur, întotdeauna pe trotuarul pe care era mai puţină lume. Mergea în linie dreaptă, ca şi cum ar fi mers pe o punte, şi cu multă grijă de cei care fulgerau grăbiţi pe de lături”.

Aşadar oamenii îl ştiau. Figura de statuie mobilă, alura lui rigidă de catarg umblător, ţinuta impecabilă se făceau remarcate zilnic prin centrul oraşului, unde lumea bună se amesteca într-un şuvoi necontenit cu plebea ieşită din cartierele sordide ca să caşte gura la vitrinele bogate din strada Lăpuşneanu.

Era cunoscut acum o sută de ani ‒ cum arată, cu ce se ocupă, unde locuieşte, ce tabieturi are, că poartă perucă ‒ mai ales pentru că 1914 a fost anul lui de maximă glorie literară. Atunci îi apare volumul de sonete “Statui”, o sforţare lirică fără egal în chinga celor 14 versuri endecasilabice, primit cu elogii de criticii şi de poeţii importanţi ai vremii, evenimentul literar al anului. În noiembrie este distins cu ordinul Bene-Merenti Clasa I pentru merite literare. Decretul regal poate fi văzut în casa memorială, pe perete; impresionează prin simplitatea şi nobleţea aspectului, prin distincţia seniorială a formulării, evocând vremuri şi oameni învăluiţi de nostalgia noastră, cei de azi: “Ferdinand I, / Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională Rege al României/ La toţi de faţă şi viitori, sănătate. / Dorind a da o probă de a Noastră bunăvoinţă/ Domnului M. Codreanu/ pentru merite literare/ Noi îi conferim medalia Bene-Merenti Clasa I/ Drept cărei dăm acest brevet subscris de Noi şi învestit cu regescul Nostru sigiliu/ Dat în Bucureşti, la 26 noembre 1914”. Și tot în noiembrie 1914 devine, prin concurs, profesor la Conservatorul de muzică şi de artă dramatică din Iaşi.

Drumul până la acest vârf a fost greu. Pierderea treptată a vederii nu l-a scos din rândul bărbaţilor utili urbei lui şi ţării, ci, dimpotrivă, l-a ambiţionat. N-a stat la mila niciunui binefăcător ca să-şi trăiască liniştit zilele şi să îşi scrie opera. Azi, când încă ne mai luptăm pentru drepturi elementare ale nevăzătorilor şi ale altor persoane cu dizabilităţi, ‒ cum li se spune semenilor noştri în limbajul corectitudinii politice ‒, pare aproape de necrezut că la începutul secolului trecut un om ca Mihai Codreanu, care nu-şi vedea vârful ghetelor, a putut ocupa funcţii dintre cele mai înalte: avocat, profesor universitar, rector al Conservatorului, director de teatru, inspector în Ministerul Cultelor şi Artelor.

 A venit pe lume în Iaşi, pe 25 iulie 1876. Tatăl său, Constantin (Costache) Codreanu, originar din Târgu Ocna, era judecător, preşedintele Secţiei a III-a a Tribunalului Iaşi, şi profesor de latină la Liceul Naţional. Frumoase vremuri, am zice, când judecătorii veneau din facultate cu o solidă cultură clasică şi nu le era pusă la îndoială integritatea dacă luau două lefuri de la stat. Tatăl moare de tuberculoză pe 2 septembrie 1877, când băiatul abia a împlinit un an şi cinci săptămâni. Poetul nu are amintiri cu tatăl său ‒ şi ne imaginăm ce gol chinuitor înseamnă asta pentru un om lipsit de vedere, cineva care în lunga noapte a cecităţii se retrage adesea în culcuşul memoriei, reciclându-şi amintirile cele mai neînsemnate pentru a-şi ţine viu universul interior.

Era vremea unor prefaceri mari. Ridicându-se din genunchi, ţara îşi declarase independenţa faţă de Imperiul Otoman, la 9 Mai, prin vocea lui Mihail Kogălniceanu, şi se afla în plin război. Vasile Alecsandri, bardul naţional, cânta în poeme patetice eroismul soldaţilor români, Nicolae Grigorescu îi eterniza în pânzele lui. Războiul a lovit toată ţara, rănile lui s-au vindecat greu, dar Mihai Codreanu îşi aminteşte că a avut o copilărie lipsită de griji, într-o casă înstărită. Însă raiul copilăriei, pe strada Petru Rareş, cu profesori particulari, avea să-şi zăgăzuiască nu peste multă vreme râurile de lapte şi de miere. Spune Mihai Codreanu în “Amintirile unui vechi profesor”, articol scris la 80 de ani ‒ când, năstruşnicul, a scris şi acel sclipitor sonet ce nu poate fi predat la şcoală: “Rămăsese (de la tată, n.a.) o brumă de avere, pe care mama o încredinţase spre fructificare unor cămătari. Aceştia, însă, au chivernisit-o atât de «bine», încât la adolescenţă m-am trezit sărac lipit pământului”.

Despre Mihai Codreanu nu se mai ştiu multe lucruri: unele nu au fost scrise ori nu s-au păstrat, altele sunt risipite prin memoriile contemporanilor, prin ziarele vremii, lăsând în jurul lui un gol ce trebuie odată şi odată umplut cu o monografie atotcuprinzătoare; dar că era un zgârcit, asta se ştie. Mereu se plângea că n-are, că n-are. Zgârcitul vede gologanul din mâna altuia cât roata carului, dar pepita din propria pungă i se pare fir de nisip. Aşa că n-ar strica puţină circumspecţie când îl vedem lamentându-se că în adolescenţă a rămas “sărac lipit pământului”.

Perioada aceasta de sărăcie lucie nu e cumva aceea în care junele, neastâmpăratul Mihai Codreanu sărea ca broasca pe nuferi de la un liceu la altul? Inamic înfocat al disciplinei severe din şcolile acelor vremuri, îl vedem: de la Iaşi, ţup! la Bacău, apoi ţup! la Bucureşti. Și puţin mai tîrziu, în 1900, cu un salt uriaş, îl regăsim la Paris, pe cont propriu, urmându-şi marea pasiune: teatrul. Proaspătul licenţiat în Drept la Universitatea din Iaşi colindă sălile de spectacol şi ia lecţii particulare de actorie de la legendarul (Eugène Charles Joseph) Silvain. Acesta, un fel de Radu Beligan al lor, (dar nu atât de longeviv: 1851-1930), după un debut timpuriu, triumfase pe scena Comediei Franceze şi devenise societar al ei în 1883, la numai 32 de ani. Lecţiile cu marea vedetă a Franţei numai ieftine nu puteau fi. Iar cine şi le permitea numai sărac lipit pământului nu era. Codreanu exagerează. Însă nici din cale afară de bogat nu se poate spune că a fost.

Cu doar un an înainte de călătoria lui la Paris, pe 3 mai 1899, tânărul Mihai Codreanu se adresa directorului Teatrului Naţional din Iaşi: “ş…ţ vă rog a mă angaja ca gagist pentru sesiunea viitoare 1899-1900”. Gagist, adică un fel de actor de umplutură, o slujbă temporară şi nu foarte bine plătită. Originalul cererii se găseşte la Arhivele Statului din Iaşi, fond Teatrul Naţional, dosar 110.

Tot de la Arhive aflăm că încă şi mai înainte, pe 11 octombrie 1896, Codreanu semnează următoarea cerere: “Domnule Director,/ Vă rog să binevoiţi a mă înscrie la concursul pentru postul de ţiitor de registre vacant la serviciul comptabilităţii./ Primiţi, vă rog, asigurarea consideraţiunei mele./ Mihai Codreanu/ student în drept/ 1896, 11 octombrie/ Domnului Director al Creditului Urban Iaşi”.

Director al Creditului Urban era nimeni altul decât Vasile Pogor. După cum reiese din dosarul de la Arhive, Pogor a angajat mai târziu pe altcineva în acel post, un anume Ioan Bădărău, pe care istoria nu-l va reţine decât pentru momentul când viaţa lui de conţopist incolor s-a intersectat într-un dosar birocratic cu strălucitorul Mihai Codreanu.

Tot la Pogor ajunge şi altă cerere, din 19/31 august 1899: “Domnule Director,/ Subsemnatul M. Codreanu, student, vă rog să binevoiţi a mă numi în postul de copist vacant de la 1 septembrie în cancelariile ce dirijaţi./ Primiţi, vă rog, d-le Director, asigurarea prea distinsei mele consideraţiuni./ N.B. Alăturez aici şi diploma mea de bacalaureat”. Nici de data nu are mai mult noroc. Pogor trimite cerera către şeful Cancelariei, iar acesta pune o apostilă ironică (“Nu ştiu să fie vreun post de copist vacant de la 1 septembrie a.c. în cancelariile Creditului”) şi îi returnează petentului actele depuse.

Vedem, aşadar, un tânăr sărac, vânând cu insistenţă aproape disperată diverse posturi derizorii, unele chiar inexistente!, dar care trece prin trei licee din tot atâtea oraşe, pe urmă e ţinut în patru facultăţi simultan, cu cheltuielile aferente, după care ajunge, moţ, la Paris, în marile săli de teatru.

Dr. Remus Zăstroiu, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Filologie Română “A. Philippide” al Academiei Române, din Iaşi, este de părere că nici în copilărie şi nici mai târziu Mihai Codreanu nu a fost, cum singur spunea, “sărac lipit pământului”. Cercetătorul nu s-a ocupat în mod deosebit de viaţa sonetistului şi recunoaşte că nu face decât să rarefieze cumva bezna din jurul lui cu lumina difuza a unei supoziţii rezonabile, în lipsa unei dovezi certe. Nu că această dovadă n-ar exista, dar încă nu a fost produsă. Probabil nu a fost considerată utilă pentru posteritatea literară a lui Mihai Codreanu, scriitor care încă îşi mai aşteaptă exegetul devotat.

Este greu de crezut că Mihai Codreanu a crescut în sărăcie, susţine Remus Zăstroiu, chiar dacă a rămas fără tată. Pentru că venea dintr-o veche familie moldovenească înstărită, devenită o familie liberală puternică şi bogată.
(Va urma)

_________________________

Citeşte şi:
Necunoscutul Mihai Codreanu (1)




 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

Compania de Aeroporturi Bucureşti, “puşculiţa” lui Tiberiu Urdăreanu. 94 de milioane de euro în 10 ani

Compania de Aeroporturi Bucureşti, “puşculiţa” lui Tiberiu Urdăreanu. 94 de milioane de euro în 10 ani
Compania UTI Grup SA, controlată de controversatul om de afaceri Tiberiu Urdăreanu, unul dintre denunţătorii de serviciu ai DNA, din ultimii ani, a primit, zilele trecute, un nou contract din partea Companiei...

Naty Badea: Poezia e ca spălatul pe dinți, o scriu zilnic. Romanul e altceva

Naty Badea: Poezia e ca spălatul pe dinți, o scriu zilnic. Romanul e altceva
Naty Badea a făcut trecerea de la poezie la roman. "Rămâi cu bine! Rămâi cu mine!" este primul volum lansat de Naty. Este o poveste de dragoste emoționantă, cu un final atipic. Romanul a fost scris în întregime...

Protezele în artroză se pun după ce s-au epuizat tratamentele nechirurgicale

Protezele în artroză se pun după ce s-au epuizat tratamentele nechirurgicale
Există două mari categorii de boli reumatismale, cele de uzură, cum sunt artrozele, şi altele, inflamatorii, mai grave şi mai rare. Despre aceste boli, explică reumatologul Florin Rădulescu....

Suspiciuni de încălcare a legii în cazul pensionării lui Augustin Lazăr

Suspiciuni de încălcare a legii în cazul pensionării lui Augustin Lazăr
Galerie Foto Graba cu care Secţia pentru Procurori de la CSM a decis să aprobe cererea de pensionare a lui Augustin Lazăr, începând chiar cu ziua în care i se termină, la termen, mandatul de procuror general al României, dar...

Poprită într-un dosar de executare silită, o companie deţinută de mama lui Puiu Popoviciu îşi majorează capitalul

Poprită într-un dosar de executare silită, o companie deţinută de mama lui Puiu Popoviciu îşi majorează capitalul
Galerie Foto În timp ce unele dintre companiile pe care omul de afaceri Puiu Popoviciu le mai deţine, încă, în România, prin intermediul mamei sale, în vârstă de 89 de ani, trag oblonul, o altă societate din siajul...

Cum creştem copii generoşi

Cum creştem copii generoşi
Generozitatea şi empatia sunt abilităţi ce pot fi învăţate de copii încă de la vârste fragede. Uneori, dorinţa unui copil de a împărți mâncarea sau o jucărie nu vine natural, însă nu trebuie să vă...

Miza pentru care Lazăr se ține de scaun: pensia de 27.000 de lei pe lună

Miza pentru care Lazăr se ține de scaun: pensia de 27.000 de lei pe lună
Augustin Lazăr alege să-și finalizeze cariera de procuror în cel mai urât mod posibil. Luptându-se să rămână în funcția de procuror general, până în ultima zi a mandatului, deși, încă de acum șase luni...

Radu Găvan: Scriitorii sunt diavoli sau zei, dar și fragili în fața celorlalți

Radu Găvan: Scriitorii sunt diavoli sau zei, dar și fragili în fața celorlalți
Galerie Foto Scriitorul Radu Găvan şi-a cucerit cititorii prin stilul său direct. „Diavoli fragili" este al treilea roman al autorului, un roman întunecat dar din care reiese dragostea pentru literatură. O carte despre fragili...

Lupta cu osteoporoza începe în adolescenţă

Lupta cu osteoporoza începe în adolescenţă
Un bau-bau mai recent sperie lumea: osteoporoza. Adică, prin pierderea de masă osoasă, se şubrezesc oasele şi apar fracturi la căderi banale. Sunt atacate de osteoporoză mai cu seamă femeile, după instalarea...

Piața Obor – raiul strugurilor de aprilie la 2,90 lei/kg

Piața Obor – raiul strugurilor de aprilie la 2,90 lei/kg
Cu două săptămâni înainte de Paște, în Piața Obor, un kilogram de struguri e mai ieftin decât 2 legături de ceapă. Nu e scumpă ceapa, cum s-ar putea crede, ci strugurii sunt cei care au eclipsat verdețurile...

CCR: Recomandările MCV nu sunt obligatorii. Aderarea la UE nu poate afecta supremaţia Constituţiei

CCR: Recomandările MCV nu sunt obligatorii. Aderarea la UE nu poate afecta supremaţia Constituţiei
Galerie Foto Una dintre încercările disperate de a anihila Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, structura de parchet care investighează “unităţile de elită” ale DNA din Ploieşti şi Oradea, care a...

Pe vremea când era primar la Sibiu, Iohannis a vrut să desființeze Consilul Național pentru Soluționarea Contestațiilor

Pe vremea când era primar la Sibiu, Iohannis a vrut să desființeze Consilul Național pentru Soluționarea Contestațiilor
Într-unul dintre multele mandate pe care actualul preşedinte al României, Klaus Werner Iohannis, le-a avut în calitate de primar al Sibiului, acesta a încercat să desfiinţeze reglementările legale care dădeau dr...

Ziua “Z”: CCR decide dacă Înalta Curte a încălcat Constituţia

Ziua “Z”: CCR decide dacă Înalta Curte a încălcat Constituţia
Galerie Foto Curtea Constituţională va decide, astăzi, dacă va admite sau nu sesizarea făcută de vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, Florin Iordache, cu privire la existenţa unui conflict juridic de natură...

Dr. Cristian Udroiu: „Te bucură că un pacient, care vine aproape mort, pleacă viu”

Dr. Cristian Udroiu: „Te bucură că un pacient, care vine aproape mort, pleacă viu”
Galerie Foto Dacă până acum un deceniu bolile de inimă şi infarctul miocardic păreau apanajul persoanelor cu vârste mai înaintate, în ultimii ani tot mai mulţi tineri sub 40 de ani ajung pe masa de operație şi chiar mor...

În laparoscopie, chirurgul palpează organele cu vârful instrumentelor, nu cu degetele

În laparoscopie, chirurgul palpează organele cu vârful instrumentelor, nu cu degetele
Un pas important făcut de chirurgie a însemnat extinderea intervenţiilor minim invazive. Nu se mai practică o tăietură mare, cu bisturiul, ca în chirurgia clasică, se fac 2-3 incizii mici, cât butoniera de la c
Serviciul de email marketing furnizat de