x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Necunoscutul Mihai Codreanu (5)

0
Autor: Viorel Ilişoi 25 Iun 2014 - 20:33
Necunoscutul Mihai Codreanu (5)
Vezi galeria foto


(Acest text face parte dintr-o carte de reportaje, în lucru, ce va fi lansată în luna octombrie a acestui an la FILIT - Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere. Prin acest proiect original, iniţiat de Muzeul Literaturii Române Iaşi, susţinut de Consiliul Judeţean Iaşi, se urmăreşte promovarea celor 12 muzee literare ieşene.)

Codreanu se întoarce de la Paris la fel de nepregătit să urce pe scenă, aşa cum a plecat. Incapabil să-şi înfrângă tracul. Abia peste 12 ani va juca unicul rol al vieţii sale: filozoful Zytophanès, în “Martira” lui Richepin, piesă tradusă chiar de el. În “Anii de ucenicie”, Sadoveanu susţine că l-a jucat şi pe Don Saluste, dar acesta nu e un lucru sigur. Don Saluste era unul dintre numeroasele lui pseudonime. Nu se întoarce călit pentru scenă, dar la Paris îl vede pe Cyrano, acolo îi vine ideea să-l traducă - şi acesta este marele câştig al verii petrecute în Oraşul Luminilor.

Revenit în Iaşi, îşi strânge într-un volumaş poeziile, unele proaspete, altele din anii de liceu. Strofele tânărului poet mustesc de Eminescu şi de Baudelaire. Vocea lui Codreanu, încă în formare, se aude discret în muzica titanilor. Dar poetul crede în vocea lui şi are îndrăzneala de a-l deranja pe însuşi Titu Maiorescu din cerurile lui de semizeu ca să-i scrie o prefaţă. Gigantul îi recomandă măruntului scărmănător al lirei să renunţe la poemele cu influenţe baudelariene, bolnave, şi să le păstreze doar pe acelea în care ecourile lui Eminescu se aud netulburate nici de atingerile altora, nici de talentul tânărului poet. Şi aici din nou îl recunoaştem pe zurbagiul mutat cu tinicheaua de coadă de la un liceu la altul: încăpăţânat, Codreanu renunţă la prefaţa lui Maiorescu, cel ce îşi dovedise mâna bună ca naş literar al marelui Eminescu, şi face tot ca el.

Cărţulia, cu un titlu ce parcă pluteşte ca fulgul prin aer când îl pronunţi, “Diafane”, nu este reţinută de istoria literară decât ca debut editorial al sonetistului, bornă în timp şi în evoluţia lui poetică. Volumul intră în tipografie spre sfârşitul anului 1900. Tipograful Herşcu Goldner, înţelept ca rabinul din Buhuşi, îl sfătuieşte pe autor să fenteze calendarul şi să pună 1901 ca an al apariţiei. Cu acest truc, obişnuit în epocă, “Diafanele” prind sfârşitul anului în curs şi, anticipând, rămân proaspete şi la fel de diafane şi anul următor.

Priveşti acest volumaş în colivia lui de sticlă din muzeu. O cărţulie cu 72 de poezii, tipărită fără prea mare exigenţă tipografică. Jupânul Goldner îl vedea probabil ca pe unul dintre alte efemere volume de poezie care apăreau şi atunci, ca şi acum, cu zecile şi zburau în mari stoluri de hârtie pe deasupra literaturii fără să o atingă în vreun fel. O lucrare cu înfăţişare modestă, acum îngălbenită şi muşcată pe la margini de colţii vremii, dar câtă forţă şi cât orgoliu închide în paginile ei sfărâmicioase! Odată ce clinchetul delicat al versurilor se pierde cu ultima pagină, urmează strigătul puternic al poetului către cititori. Parcă le-ar spune: “Astea sunt poeziile mele. Nu ştiu cum vi se par, dar staţi să vedeţi ce urmează!”. Şi anunţă un şir impresionant de cărţi: 1. “Venena”, dramă în 6 acte; 2. “Scorpii”, roman istoric în două volume; 3. “Fulgere”, poem în proză; 4. “Filozofia nimicului”, studii filozofice, două volume.

Uitându-ne acum la opera lui Codreanu, puţinele lui cărţi închise sub sticlă, vedem că n-a vrut decât să epateze. Va fi avut el mari planuri literare, dar, apropo de “Filozofia nimicului”, nu s-a ales nimic de ele, din cele anunţate, iar din filozofie au rămas numai nişte aforisme risipite prin reviste şi prin ziarele vremii. Frumoase, dar care sunt totuşi aforismele unui poet, nu ale unui gânditor. Cele mai multe dintre ele sunt simple calambururi sau mici poeme lucrate la rece, meticulos, construcţii inteligente, în chiasmă - figură retorică unde cuvintele din prima parte sunt inversate simetric în partea a doua:
- “Scriitorii mari câştigă amici din admiraţie, iar scriitorii mici câştigă admiratori din amiciţie”;
- “Pentru unii oameni umilinţa este o înălţare, întocmai după cum pentru alţii înălţarea este o umilinţă”;
- “S-a spus totdeauna că moda e o nebunie; dar, pe alocuri, în secolul nostru nebunia e o modă”;
- “S-a zis că virtutea e suprema frumuseţe a femeii; eu cred că frumuseţea e suprema ei virtute”;
- “Mi se pare că George Sand a iubit pe Musset pentru că făcea muzică în poezie şi pe Chopin pentru că făcea poezie în muzică”.
Şi tot aşa.

“Diafane” nu trece neobservat, cu toate ezitările lui, dar nici nu despică epoca în două. Ici-colo scânteiază, din peniţe amicale, cronici favorabile. E de ajuns ca în 1903, când apare al doilea volum, “Din când în când. Poezii (1901-1903)”, ochii lumii literare să se îndrepte spre el şi despre Codreanu să se vorbească de acum ca despre un poet adevărat, nu ca despre o speranţă. Drept dovadă, volumul, apărut la Iaşi, la Editura “Progresul”, este reeditat peste doi ani la Bucureşti, la prestigioasa editură “Alcalay”, în şi mai prestigioasa colecţie “Biblioteca pentru toţi”. Acesta este momentul consacrării. Dar, cum spune Constantin Ciopraga în cel mai pertinent studiu critic scris despre Mihai Codreanu, “poetul nu-şi găsise încă «sunetul unic»“.

Anul 1903 e unul bun pentru Codreanu. Pe lângă al doilea volum de versuri îi mai apar două cărţi, ambele traduceri: “Martira”, de Jean Richepin, şi “Prinţesa îndepărtată”, de Edmond Rostand. Uşile literaturii îi sunt acum deschise, date de perete, iar apariţia lui e anunţată cu bătăi solemne în podea. Ambele piese se vor juca mulţi ani şi cu mare succes la Teatrul Naţional din Iaşi. Şi nu doar glorie îi vor aduce traducătorului, ci şi bani. În decembrie 1909 îl vedem, conform documentelor din arhive, cerând bani, “una sută patruzeci lei, la care reduce tantiema pentru «Prinţesa îndepărtată» ce s-a prezentat în serile de 3 şi 8/VII a.c. pe scena Teatrului Naţional”. Doamne fereşte să se joace o seară piesa şi el să nu-şi primească partea! Chiar şi după 5 luni de zile sau mai mult.

“Martira” era gata din 1899. Codreanu trimite atunci manuscrisul la Teatrul Naţional, pe 2 august, dar piesa nu e acceptată. Mai lucrează la ea şi pe 19 septembrie 1901 o propune din nou: “Domnule Preşedinte,/ Subscrisul am onoare a vă prezenta traducerea în versuri a dramei «Martira» de Jean Richepin, rugându-vă să binevoiţi a o pune în repertoriul stagiunii de anul acesta”. Preşedintele Comitetului Teatral este în acest moment C. B. Pennescu, personalitate istorică de mare însemnătate pentru Iaşi, nimeni altul decât bunicul dinspre mamă al scriitorului Alexandru Paleologu şi străbunicul lui Theodor Paleologu, tânărul cărturar care ca ministru al Culturii s-a remarcat prin aceea că venea cu bicicleta la serviciu, un om de cultură care se mişcă în politică asemenea albatrosului pe puntea corabiei. (Comparaţia nu e deloc întâmplătoare, întrucât Mihai Codreanu este autorul uneia dintre cele mai bune versiuni româneşti a “Albatrosului” lui Baudelaire:

Adese marinarii ca să petreacă doară,
Prind albatroşi, tovarăşi de drum nepăsători
Ce urmăresc din sfere corabia uşoară 
Alunecând pe-ntinsul amarelor vâltori.

 Abia i-au dus pe punte: Aripele-i apasă
 Şi regii din azuru-i, timizi, stângaci şi grei
 Ca nişte vâsle albe şi mari în jos se lasă
 Să se târască jalnic alăturea de ei.

 Frumosul care-n slavă îşi leagănă aripa
 Acum urât şi comic, nevolnic va umbla 
 Glumind, vreunul pliscul i-l sâsâie cu pipa,
 Ori şchiopătând imită infirmul ce zbura.

 Poetul e asemeni cu prinţul înălţimii,
 De-şi râde de furtună şi are-un zbor ceresc,
 Pe sol exilu-i este batjocura mulţimii
 Căci uriaşe aripi în mers îl stingheresc.

Pennescu, aşadar, pune pe cererea lui Codreanu următoarea rezoluţie: “Se va trimite d-lui Ibrăileanu rugându-l să binevoiască a-şi da părerea asupra piesei «Martira» tradusă de dl. M. Codreanu”.

Ibrăileanu întocmeşte de data asta un referat favorabil şi piesa intră în repertoriu.
Poate acest moment n-ar fi trebuit menţionat în detaliu aici, dar ceva din povestea «Martirei» face un salt surprinzător până în realitatea zilelor noastre. În casa lui Mihai Codreanu, depănând firul vieţii lui până la traducerea acestei piese, găseşti răspunsul la o dezbatere care de la revoluţie încoace desparte lumea românească: facem cultură pentru public, sau public pentru cultură? Altfel spus, unii susţin că trebuie să-i dai publicului cultura, televiziunea, presa etc.pe care le cere, căci altfel cui s-ar adresa acestea? Şi din ce ar subzista? Iar alţii susţin că publicul trebuie educat în timp, că trebuie să-i dai să consume, chiar contra gusturilor lui, doar produse de calitate - cum ar formula marketingul atotstăpânitor al lumii de azi.

Iată ce scria Ibrăileanu în referatul de aprobare a traducerii lui Codreanu şi cum tranşa el disputa acum mai bine de o sută de ani, ceea ce ne arată că noi ne schimbăm, dar problemele noastre nu, şi nici cu Ibrăilenii nu stăm prea bine: “Dacă există o părere că opera trebuie să se adapteze gustului publicului, apoi mai este şi alta, anume că opera literară are datoria să forţeze publicul să se ridice până la dânsa, fie chiar violentându-l”.

Cu acest argument, piesa a intrat în repertoriu şi publicul spectator din Iaşi, încă poftitor de vodeviluri scrise din mers şi jucate ca-n obor, a fost forţat să ia o porţie de teatru bun, tradus şi jucat cu măiestrie. Ibrăileanu a semnat referatul în septembrie, iar piesa a avut premiera exact o lună mai târziu, pe 22 octombrie 1901. Secolul vitezei era abia la început.

În 1905, pe 3 decembrie, are loc şi premiera celeilalte piese, “Prinţesa îndepărtată”. Un mare succes. Vedetele scenei sunt Aglae Pruteanu şi State Dragomir. Da, acelaşi State Dragomir care, pentru nişte simple păreri critice exprimate tinereşte prin fluierături, l-a dus pe Codreanu cu pâra până la minister şi i-a întârziat cu doi ani diploma de absolvire a Conservatorului. Nu peste mult timp vor fi şi colegi de catedră.

Un an glorios. Însă bucuria succesului nu umflă prea tare inima lui Mihai Codreanu. 1905 este anul când, mergând din nou la Paris, i se confirmă un diagnostic necruţător: încet-încet, îşi va pierde vederea din cauza unei boli congenitale. De acum înainte, de la 29 de ani, nu va mai scrie cu mâna lui şi nu va mai citi nimic cu ochii proprii. Va vedea lumea reală ca un joc de umbre, va avea percepţia vagă a uni realităţi lipsite de culoare, năpădite de mirosuri şi de forme, dar în lumea nesfârşită a cărţilor nu va mai intra niciodată cu ochii lui, nici să le citească, nici să le scrie singur. Şi nici n-au trecut cinci ani de când anunţa, în volumul de debut, alte şase volume!

Văzând ochelarii fumurii din casa memorială, bastonul şi toate acele obiecte aşezate sigur, ca să nu le dărâme orbecăiala stăpânului, nu poţi să nu te întrebi ce a pierdut literatura română odată cu vederea lui Mihai Codreanu. Ar fi apărut cărţile anunţate în volumul de debut? Poate altele? Şi dacă da, care şi cum? Nu vom şti niciodată. Însă şi întrebările fără răspuns din istoria literară contrafactuală au farmecul lor şi fac acum din Mihai Codreanu un personaj ieşit ca un vârf de gheaţă din valurile propriei opere. Omul e uneori chiar mai interesant decât scriitorul. Cât despre felul cum pierderea vederii i-a influenţat opera, aici nu există niciun dubiu. Din poemele solare de la început, poetul se retrage în abstract, în lumea rece a ideilor şi a formelor pure. Iar pe de altă parte, întinderile fiindu-i refuzate, el rămâne să dăltuiască fin, la milimetru, în spaţiul finit al sonetului, atât cât îi permite memoria.

Vederea şi-o va pierde puţin câte puţin, ajungând ca la bătrâneţe să nu mai vadă aproape deloc. Încet-încet, de la an la an, culorile se retrag în umbre, formele se fixează în stereotipii uşor de recunoscut, lumina migrează în sunet. Despre cât şi cum vedea maestrul - sau nu vedea - există nenumărate legende. Rolurile lui în aceste poveşti se întind pe toată linia tipologică de la miopul care îşi exagerează beteşugul până nefericitul orb completamente, un Milton bahluvian sau un Homer prins tragic în propria odisee.

Patriarhul presei ieşene de după Revoluţie, Aurel Leon, cel care în anii ’90 trăgea cu distincţie o curbă unificatoare între presa interbelică şi cea postrevoluţionară - cine nu-şi aminteşte de savuroasa lui rubrică zilnică din “Monitorul”, “Cafeaua de dimineaţă”? - povesteşte în cartea “Umbre (2)” o întâmplare hazlie cu Mihai Codreanu, pe care la rândul lui o ştia de la C. Săteanu (pseudonim al lui Carol Schönfeld), gazetar cultural şi traducător, autorul unor apreciate cărţi de anecdote din lumea literară.

Cică era prin 1909. Codreanu răspundea de partea literară a oficiosului liberal “Mişcarea” - ştim, patronat de vărul său, liberalul Gh. Gh. Mârzescu. Şi, neavând cu ce să-şi umple pagina într-o zi, a venit cu un articol neobişnuit: “Cum se prind guzganii”. Un articol de altfel bine documentat, dar care nu se lipea nicium de profilul ziarului. C. Săteanu, secretar de redacţie, i-a refuzat textul. Ce-i cu asta? Pe cine interesează? Maestrul s-a supărat şi s-a dus fuguţa la vărul său, Mârzescu, să se plângă. (Avem aici, în treacăt fie spus, încă o confirmare a protecţiei pe care i-o asigura vărul liberal.) I-a zis că tot ce scrie el interesează pe toată lumea. Şi Mârzescu a decis să se publice articolul. Neavând ce face, C. Săteanu a pus textul în pagină cu un titlu uşor schimbat: “Cum prinde Mihai Codreanu guzgani”. La un timp după aceea, mergând toată redacţia la o cramă din dealul Buciumului, un fel de team-building de azi, Codreanu observă printre butoaie o capcană de şobolani.
- Singur am făcut-o, zice chelarul. După un articol din ziar.
La care Codreanu se întoarce spre ceilalţi şi strigă triumfător:
- E modelul făcut de mine. Nu v-am spus că tot ce se publică interesează?

Întâmplarea e prea hazlie ca să nu fie povestită. Dar nu pentru hazul ei am consemnat-o. Ci pentru un amănunt care intrigă. Povestind cum Mihai Codreanu ajunge în cramă şi vede capcana de şobolani, C. Săteanu, citat de Aurel Leon, spune că “încă de pe atunci o făcea pe omul care nu vede bine”. Şi mai sunt şi alte mărturii care spun că maestrul într-adevăr nu vedea bine, dar şi că exagera. Sau când îi convenea vedea, iar când nu-i convenea ceva, era orb de-a binelea: nu vedea, nu ştia.

Victor Ion Popa, care i-a fost student la Conservator, spune despre profesorul lui, idolul tinereţii sale: “Înfăţişarea lui ciudată, silueta aceea neagră şi ţinută într-o eleganţă sobră, de nimic contrazisă, era o continuare, o realizare în fizic a sonetului său. Era armonie fără greş. Ne opream în drum, văzându-l cum trecea înalt şi drept, cu capul puţintel plecat în căutare, cu ochii duşi, pe jumătate orbi”.

Demostene Botez şi-l aminteşte pe Codreanu, în primii ani ai bolii lui, mergând prin Iaşi când singur, “cu acea sfială şi teamă caracteristică oamenilor cu vederea foarte împuţinată”, când susţinut discret de braţ de cineva. “Nu ştiu nici acum - scrie Botez în anii ’70, la aproape 20 de ani de la moartea lui Codreanu - dacă pierderea vederii sale a fost la un timp oarecare toală, sau dacă în decursul anilor a avut fluctuaţiuni”. Mai spune că, la bătrâneţe, când se ştia că nu mai vedea deloc, Codreanu tot îşi surprindea prietenii cu câte un moment magic de vedere înceţoşată, ceva ca deschiderea fulgerătoare a perdelei într-un aparat de fotografiat rablagit: “Păstrase un anumit câmp vizual, un anumit punct al pupilei, cu care vedea când te cuprindea în sfera lui. Pesemne că acest punct era lateral, căci, atunci când Mihai voia să te vadă, întorcea puţin capul într-o parte şi-ţi spunea pe nume, luminându-şi faţa, poate de bucuria de a te fi întâlnit, poate de satisfacţia de a fi putut să te vadă şi să te recunoască”.

Dar tot Demostene Botez afirmă, ceva mai încolo, că Mihai Codreanu nu-l mai recunoştea, la bătrâneţe, decât după voce: “Sunam. Minunata lui soţie, Katy, care-l îngrijea, îmi deschidea, eu strigam: «să trăieşti, Mihai »; el îmi răspundea, zâmbind satisfăcut, fiindcă mă recunoştea după glas: «Ei, bată-te să te bată, Demostene»“.

Luându-i vederea, din nebăgare de seamă Dumnezeu îi luă lui Codreanu şi părul din cap. Bărbatul frumos şi sobru, cu profil de efigie - cum îl descriu prietenii - se trezi destul de timpuriu că părul lui abundent şi pieptănat frumos pe spate îi părăseşte capul. Din acel moment începu să poarte perucă. A fost văzut cu peruca lui Romeo şi cu ale altor personaje de teatru. În felul acesta, ca o ironie crudă, omul care visase din adolescenţă să devină actor, dar n-a jucat decât o dată pe scenă, ieşea în lume ca un actor adevărat, cu peruci de recuzită -  căci, cum ar fi spus Shakespeare, ce e lumea, dacă nu un teatru, iar noi toţi, actorii ei? Acest amănunt trece cu o autoironie amară într-un sonet, “Autobiografie postumă”:

“Cât mi-am purtat prin lumea voastră pasul,
Povestea-mi fu povestea tuturora:
Născut la anul, luna, ziua, ora...
Şi mort la anul, luna, ziua, ceasul...

Musteţi şi barbă, rase. Fruntea, nasul
Şi gura, potrivite. Prea sonora
Şi fastuoasa Muză mi-a fost sora;
Parnasul, Patrie... şi cal, Pegasul.

Nu mai rămâne nicio îndoială
C-am suferit mereu de plictiseală
Ca un englez cu splina ostenită...

Şi-aşa m-am strecurat ca o nălucă,
Miop şi slut cu haină-n veci cernută;
Iar semn particular - purtam perucă”.

Lăsând la o parte voluptatea masochistă cu care maestrul se autoflagelează, el ne contrariază iar: se declară miop! Nu orb, nu nevăzător. Un fleac! Şi slut - dar aici nu-i dă nimeni dreptate: se alintă!
Acest sonet a fost scris de Codreanu, într-o primă formă, în 1913, pe ultima foaie dintr-o condică de prezenţă a studenţilor de la Universitatea “Al. I. Cuza”, condică aflată la Arhivele Statului din Iaşi, în colecţia “N. A. Bogdan”. Va fi definitivat mai târziu şi publicat în volumul “Cântecul deşertăciunii”, în 1921.
Aşadar, sonetul e scris în 1913, la opt ani de la diagnosticarea bolii, moment din care, aşa cum mărturiseşte în “Amintirile unui vechi profesor”, n-a mai citit nimic cu ochii lui şi nici n-a mai scris. Dar adevărul unde e, Maestre? Adevărul e în document. Documentul nu minte. Aşa e cu poeţii aceştia miopi, mai scapă unele amănunte din vedere.

Revenind la anul când a scris “Autobiografie postumă”, 1913, deducem că poetul era deja chel la 37 de ani. Băgând de seamă că l-a oropsit prea tare luându-i şi vederea şi părul, Dumnezeu făcu o minune care îi uimi pe amicii poetului şi le dădu apă la moara ironiilor: făcu să-i crească părul la loc! Codreanu putu să renunţe la perucile de la teatru, mai ales că de-acum nu mai era nici director şi nu mai avea acces la recuzită. Dar părul revenit miraculos pe scalpul năpăstuit nu egala bogăţia falsă a perucii, aşa că maestrul purtă de-atunci încolo, toata viaţa, o bască trasă adânc pe cap şi pe-o parte, ca pictorii de la Barbizon. Aşa îl vedem în mai toate fotografiile începând de la vârsta a doua. Basca e acolo, în Vila Sonet. Agăţată în cuier, parcă pluteşte ca o meduză neagră într-o apă limpede.

Omul acesta singuratic şi misterios, cu vederea puţină, şi tot mai puţină, mergând adesea la braţul cuiva, omul pe seama căruia amicii făceau glume: ba că nu-şi vede vârful ghetelor, ba că e însetat de bani, ba că ar produce cu capul mai mult păr decât idei, omul acesta, aşadar, spune Demostene Botez, “era totuşi, prin nu ştiu ce ironie sau paradox, unul dintre cele mai cunoscute personaje din Iaşul acelor timpuri de pe la 1910. Atitudinea oamenilor faţă de el împrumutase sau se adaptase straniului persoanei sale: era una de observaţie, de puţină uimire şi de un respect reţinut, fără manifestări de afecţiune. Era salutat cu ceremonie, cu solemnitate”.

Acesta era Mihai Codreanu. O vedetă - în acele vremuri când nu se pomenea de televiziune şi de Internet. Oraşul îşi respecta oamenii de seamă nu doar prin gesturi publice, ale statului, ci şi prin salutul solemn al omului de pe stradă. Nu e prima oară când constat, umblând pe urmele tot mai puţin vizibile ale lui Mihai Codreanu, că statutul intelectualului - chestiune intens dezbătută astăzi - e încă un motiv de nostalgie pentru contemporani.

Într-una din zilele documentării, urcând pe Copou cu amicul Alex Savitescu, profesor de jurnalism la Universitate, în şuvoiul de oameni care curgea la vale l-am recunoscut pe marele istoric Alexandru Zub. Mărunt de statură, nici măcar cât opera lui pusă carte peste carte, slab, căra într-o mână o geantă de piele umflată de un conţinut misterios, iar în cealaltă o ditamai sacoşă de plastic, din cele de la hypermarket, burduşită cu hârtii şi cu unele mărunţişuri cumpărate în drum. Şi pentru noi, oameni încă tineri şi puternici, poverile profesorului ar fi fost cel puţin incomode. Venerabilul academician, om la 80 de ani, fost deţinut politic, îşi căra bagajele, în acea amiază încinsă, cu o forţă surprinzătoare şi cu o modestie bună de dat ca pildă în şcoli şi în biserici. Cât l-am avut în bătaia privirii, de la Academie şi până jos, până la Fundaţie, nu s-a oferit nimeni să-l ajute, să-i preia măcar câţiva paşi sarcinile grele. Nimeni, dar absolut nimeni nu l-a salutat, ca altădată pe Mihai Codreanu, nici “cu un respect reţinut”, nici “cu ceremonie, cu solemnitate”. În niciun fel. Şi cu siguranţă că nici pământ n-a primit din partea municipalităţii, în semn de recunoaştere şi mulţumire, asemenea sonetistului, ca să-şi ridice o casă.
(va urma)
_________________________

Citeşte şi:
Necunoscutul Mihai Codreanu (1)

Necunoscutul Mihai Codreanu (2)
Necunoscutul Mihai Codreanu (3)
Necunoscutul Mihai Codreanu (4)


 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

România, la judecata politică în Parlamentul European

România, la judecata politică în Parlamentul European
Proiectul de rezoluţie privind statul de drept în România urmează să fie supus, astăzi, votului eurodeputaţilor din Parlamentul European. O eventuală adoptare a acestei rezoluţii nu are, însă, niciun efect...

Semnele cancerelor din cavitatea bucală

Semnele cancerelor din cavitatea bucală
Cancerele oro-maxilo-faciale sunt deosebit de agresive şi necazul este că la noi în ţară aceşti bolnavi se prezintă la chirurgii de profil târziu, în faze avansate. Profesorul Alexandru Bucur, şeful clinicii de...

Jean Americanu', refugiat cultural în România

Jean Americanu', refugiat cultural în România
Galerie Foto 50 de ani am așteptat americanii. 50 de ani românii visau să ajungă în America. Mulți vor asta și în ziua de azi. Pentru o viață mai bună, pentru bunăstare, pentru viitorul copiilor. În acest...

Bătaie de joc în dosarele care privesc averea familiei Băsescu. Bunurile „fabricii de pui” a lui Mircea Băsescu, evaluate la 11.000 de euro

Bătaie de joc în dosarele care privesc averea familiei Băsescu. Bunurile „fabricii de pui” a lui Mircea Băsescu, evaluate la 11.000 de euro
Galerie Foto Falimentul firmei Fattoria Terrantica, fabrica de ambalat pui patronată, până de curând, de Mircea Băsescu, scoate la lumină date halucinante. Toate bunurile necorporale ale companiei scoase la licitaţie au fost...

Ce condamnări sau achitări celebre pot fi atacate în urma deciziei CCR

Ce condamnări sau achitări celebre pot fi atacate în urma deciziei CCR
Galerie Foto Hotărârea prin care Curtea Constituţională a României a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de...

CCR: Înalta Curte a constituit, din 2014, Completele de 5 în mod nelegal

CCR: Înalta Curte a constituit, din 2014, Completele de 5 în mod nelegal
Decizie zdrobitoare luată, ieri, de Curtea Constituțională a României, care a admis cererea de sesizare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlament și Înalta Curte de Casație și...

Cum îţi pot rezolva o problemă de sănătate 4 linguri de tărâţe

Cum îţi pot rezolva o problemă de sănătate 4 linguri de tărâţe
Viaţa sedentară a omului modern şi o anume şubrezenie a unor vase sanguine conduc la constipaţie. Se “doftoricesc” singuri suferinzii şi greşesc când îşi fac din purgative o obişnuinţă. Profesor doctor...

Scandalul Delta Dunării – proprietate privată

Scandalul Delta Dunării – proprietate privată
În anul 1991, terenurile agricole din Delta Dunării s-au împărțit către 12 societăți comerciale ale statului român, care apoi s-au privatizat și au primit domeniul public în capitalul social. Trecerea...

Riposta sistemului: Combinația prezidențială de salvare a grupării Kovesi-Lazăr

Riposta sistemului: Combinația prezidențială de salvare a grupării Kovesi-Lazăr
Galerie Foto A fost pus în aplicare planul “B” al zădărnicirii demersului lui Tudorel Toader de revocare din funcția de procuror general al României a lui Augustin Lazăr. Acesta a atacat, la Curtea de Apel Alba Iulia,...

Cum ne sabotăm economia cu servicii de doi lei

Cum ne sabotăm economia cu servicii de doi lei
Anual, sute de mii de români fug de litoralul românesc, reclamând serviciile de proastă calitate de la noi. Am făcut un experiment și, timp de o săptămână, ne-am cazat și am mâncat în hotelurile de la malul...

Război total în familia magnatului condamnat şi refugiat la Londra. Puiu Popoviciu, dator milioane de euro la fosta sa soţie

Război total în familia magnatului condamnat şi refugiat la Londra. Puiu Popoviciu, dator milioane de euro la fosta sa soţie
Galerie Foto Situaţie incredibilă în care se află, în România, omul de afaceri Puiu Popoviciu, considerat unul dintre cei mai importanţi magnaţi de după 1989. Condamnat la 7 ani de închisoare în dosarul terenurilor...

Ion Cristoiu, despre premierul Dăncilă: „Dacă pică Dragnea, ea nici măcar europarlamentar nu o să fie”

Ion Cristoiu, despre premierul Dăncilă: „Dacă pică Dragnea, ea nici măcar europarlamentar nu o să fie”
Galerie Foto Analistul Ion Cristoiu afirmă într-un interviu pentru jurnalul că premierul Viorica Dăncilă este influenţată de oameni din serviciile secrete, iar informaţiile privind conflictul dintre ea şi liderul PSD, Liviu ...

Klaus Iohannis i-a “făcut oameni” pe toţi cei care i-au “albit” dosarele

Klaus Iohannis i-a “făcut oameni” pe toţi cei care i-au “albit” dosarele
Galerie Foto Documentul prin care două plângeri penale adresate împotriva lui Klaus Iohannis au fost clasate şi care a fost introdus în dosarul de numire al lui Augustin Lazăr la conducerea Parchetului General a fost dat public...

Cel mai important perdant din 7 octombrie: Biserica

Cel mai important perdant din 7 octombrie: Biserica
Galerie Foto Nevalidarea referendumului inițiat de Coaliția pentru Familie încinge mocnit spiritele. Tabăra care a câștigat face strategii, iar în rândul celor care și-ar fi dorit modificarea Constituției se aud fel...

Lindenfeld, satul părăsit și încremenit în timp

Lindenfeld, satul părăsit și încremenit în timp
Am vizitat satul Lindenfeld de două ori, la o distanță de trei ani. Prima oară din curiozitate, pentru că auzisem de pitorescul acestui sat abandonat până la ultimul lui locuitor, un sat-fantomă părăsit de...
Serviciul de email marketing furnizat de