x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Necunoscutul Mihai Codreanu (7)

0
Autor: Viorel Ilişoi 03 Iul 2014 - 15:21
Necunoscutul Mihai Codreanu (7)
Vezi galeria foto


(Acest text face parte dintr-o carte de reportaje, în lucru, ce va fi lansată în luna octombrie a acestui an la FILIT ‒ Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere. Prin acest proiect original, iniţiat de Muzeul Literaturii Române Iaşi, susţinut de Consiliul Judeţean Iaşi, se urmăreşte promovarea celor 12 muzee literare ieşene.)

Corul elogiilor dă din când în când câte o disonanță. Izabela Sadoveanu scrie, grațios, întâi că “D-l Codreanu nu e un făuritor de versuri, ci un poet, un gingaș și armonios poet”; apoi, fără pic de gingășie și de consecvență, înfige penița în chelia maestrului: “Această nobilă nazuință de a voi să zboare cât mai sus îl va feri, desigur, pe viitor, de a mai aluneca spre forme banale, expresii neîngrijite, versuri superficiale, ce sună frumos și nu zic mare lucru, și spre care e adesea ademenit, din cauza ușurinței excepționale cu care versifică”.

Într-adevăr, Mihai Codreanu era un magician al versificației. Magician, chiar așa, uneori având aerul că scoate din buzunar un teanc de cărți, le face să se arcuiască în aer ca o armonică și le aliniază la loc fără smintire, în ordinea perfectă.

În 1942, redacția revistei umoristice “Gluma” a organizat un concurs de sonete cu rime date. Însă rimele, parcă scoase din pălărie, la întâmplare, păreau imposibil de legat într-un discurs logic. Erau “bizare, incompatibile cu demnitatea clasică a sonetului” (C. Ciopraga). Dar iată că Mihai Codreanu reușește să dreseze rimele sălbatice și le pune să facă frumos într-un număr de versificație senzațional, exact în ordinea dată de redacție, aducând și un omagiu sonetului, când intenția revistei umoristice era să-i dea un bobârnac:

Sonet care surâde
(Alcătuit cu rimele propuse de revista “Gluma”)

Bătrân sonet, ca o străveche brișcă
Ești scos din uz... și-n tot ce te concerne,
Pe când uitarea praful și-l așterne,
Cu rime date puricii te pișcă.

Dar știu că dormi pe strălucite perne
Și tronul tău uzura nu ți-l mișcă:
Neclătinat rămâi ca o podișcă
Peste cascada gloriei eterne.

Ești încărcat electric ca o pilă
Și te descarci ca roditoarea ploaie,
De-ți pui pe vers olimpica sedilă...

De-aceea gluma seacă nu te-ndoaie
Și iertător surâzi ca o zambilă
Când vor nătângii să te-arunce-n zoaie!

Tocmai această virtuozitate supremă i-o reproșează și Șerban Cioculescu în paginile pe care i le dedică în “Aspecte lirice contemporane”. Dar parcă numai asta? Criticul mi ți-l umflă pe frumosul curtezan al muzelor, Codreanu, și dă cu el de pământ de-i sar toate paietele. Ba că e un romantic întârziat filtrat prin disciplina parnasiană, “produs al sfârșitului de veac pozitivist”, ba că se lasă sedus de clinchetul rimei ca un aborigen de punguța cu mărgele de sticlă, ba că e refuzat la curțile marii gândiri și că în general nimic nu-i prea iese, în afară de unele madrigaluri elegante și câteva suspinări aspru cenzurate. Dar degeaba îl mai ridică din colb și-i mai dă câte o gură de apă din când în când, lăudându-i vreo izbândă lirică, fiindcă la urmă i-o spune de la obraz: “poet minor, sonetist dibaci, de directă sursă herediană”.

Și atunci, nu vă supărați, pe unde stă domnul Codreanu, pe-aici, prin literatura română? Unii spun că mai jos de Vlahuță, pe uliță cu Cincinat Pavelescu, gard în gard cu Panait Cerna. Totuși, fără el, se spune, sonetiști ca Victor Eftimiu sau Vasile Voiculescu n-ar fi avut un fundament pe care să se ridice. Cu el, spun alții, literatura română n-a căpătat decât o enclavă stranie cu un singur locuitor, despot și supus în același timp, însuși Mihai Codreanu, care n-a făcut școală, n-a produs urmași. El pare să rămână singur acolo, în epoca lui, în stilul lui, bâzâind ca un bondar într-o nucă. “Această izolare dovedește orgoliu și o oarecare mizantropie ‒ spune Al. Philippide. Se simte aceasta și în versurile lui: oarecare lipsă esențială de căldură și interes pentru lumea exterioară. Din această pricină, Codreanu nici n-a făcut școală.”

Cel puțin Călinescu, în “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, îl face praf. Și mai și suflă peste el!

Pentru că în timpul documentării a început să-mi placă Mihai Codreanu, încet-încet mi-am confecționat un cordon de sprijin din câteva opinii critice de neocolit: Vladimir Streinu, Gala Galaction, Al. Philippide, Eugen Lovinescu, Nicolae Iorga; dar, mai spre sfârșit, citind aceste rânduri în “Monumentala” lui Călinescu, cărțoiul mi s-a părut dintr-odată mai greu și l-am scăpat din mână: “Nimic din arta de smălțuitor a lui Heredia ori din melancolia lui Petrarca nu se găsește în această manufactură de serie, abstractă și incoloră. Versificația e banală, sprijinită pe rime facile și monotone (…), iar conținutul jurnalistic (…). Sonetele sunt pline de contradicții plastice și nonsensuri pe care, obstinat, poetul le păstrează în toate edițiile. (…) Deloc artist, M. Codreanu ar avea înclinări mai degrabă spre meditație. Sonetele lui Eminescu, pe care le și imită, i-ar fi putut sluji ca un bun loc de ridicare, de n-ar fi la mijloc o altă prețiozitate, aceea a filozofării, pentru care nu posedă sprijinul culturii și al adâncimii sufletești”.

Ah! Ce mi-ai făcut, maestre?

Dar maestrul pufăia imperturbabil din pipa lui de abanos, parcă nici critică n-a mâncat, nici poezia nu-i miroase. M-a liniștit arătându-mi în casă, pe o măsuță, un sonet dedicat criticilor lui. Scris de bună seamă la bătrânețe, de mâna altcuiva, probabil de Zizi Teodorovici, ultima lui secretară, pe o coală învelită în plastic, încât, mișcând foaia în lumină, ai impresia, ca sub efectul lupei, că textul crește, respiră și e gata să coboare, bătăios, în arena criticii literare:

Nu țin de nicio școală literară;
Nici nu imit, nici n-am imitatori.
Stau singur printre versificatori,
Păstrându-mi strict ținuta solitară.

Din câte tulburări mă frământară,
Sonete-nfiripat-am deseori,
Cum din țărână se-nfiripă flori
Prin larga binefacere solară.

De-i poezie-n parcul meu, nu știu;
Am vrut atât: să-mi fie verbul viu
Și să-l înalț în limpede-atmosferă.

Cât despre critic, zică tot ce-o vrea…
Când eu cioplesc granit în carieră,
El bate toba lui cu truda mea.

Și mi-a mai venit inima la loc. Așa era maestrul: nu se dădea bătut nici la senectute. Reușea cu numai două versuri finale să facă bici și să-și plesnească demolatorii. Parcă-l și vezi răsucind biciul prin aer… apoi lovește scurt, fără milă, ținându-și basca pe cap cu o mână, să nu-i sară cât colo. Apoi zâmbește privind în gol, cu capul răsucit într-o parte, ca să prindă un pixel de realitate cu acel ultim punct rămas cât de cât teafăr din ochiul lui cu pieliță groasă. Până în ultima clipă a stat în gardă, s-a duelat ori de câte ori i s-a aruncat mănușa. Un savuros schimb de replici cu Păstroel Teodoreanu a rămas neterminat, tăiat la jumătate de limba ceasului fatal, căzută într-o dimineață ca o ghilotină pe ora 6.

Dar contestările, sau măcar cele mai autorizate, au venit târziu. Atunci, la apariția “Statuilor”, o unanimitate măgulitoare a umezit ochii poetului retras de aproape zece ani într-o beznă tot mai deasă de la un an la altul. Imediat, aproape exclusiv pentru acest volum, căci primele două nu l-au ridicat pe autor pe firmament, au venit premiul “Năsturel Herescu” al Academiei Române, în urma unui raport al lui Iacob Negruzzi, 4.000 de lei la domnul Codreanu, vă rog, și ordinul Bene Merenti Clasa I pentru merite literare. Cu semnătura proaspătului rege Ferdinand I. Decretul e acolo, pe perete. Maestrul îl va atinge cu vârfurile degetelor, fremătătoare ca niște nări de ogar, când se va întoarce de la debitul de tutun.

Dar iată că în miezul verii lui 1914 bronzul nu mai ajunge în trupul statuilor: este întors către fabricile de armament pentru că a început Marele Război al Națiunilor și oamenii, brusc îndepărtați de poezie, au nevoie de tunuri ca să se măcelărească între ei în marile abatoare de pe frontul de Vest. Muzele tac înspăimântate. România stă deoparte, dar tunurile se aud până aici. În acest moment de încordare ajunge Mihai Codreanu, în noiembrie 1914, prin concurs, profesor la Conservatorul de muzică și artă dramatică din Iași. Predă, așa cum notează în amintirile lui de “vechi profesor”, “dicție, citire expresivă, critică, psihologie teatrală și scenică”. Dramaturgul Victor Ion Popa, unul dintre cei mai cunoscuți discipoli ai săi, crede că “sonetul lui Mihai Codreanu apare nu o derogare, ci dimpotrivă, legătura strânsă între omul de teatru și poet”.

Profesorul Codreanu vine la catedră cu o concepție modernă asupra teatrului, chiar o “credință nouă”, cum o numește același Victor Ion Popa. Abia peste mulți ani ideile lui se vor înrădăcina în teatrul românesc. “Astăzi știu că meșterul meu citea limpede în vremi”, spune dramaturgul cu o emoție aproape filială în articolul “Mihai Codreanu, profesorul meu…”, publicat “Vremea” din 18 mai 1941; și se întreabă, dezamăgit de starea spectacolului dramatic din acel moment: “Ce-ar fi însă dacă alături de înmulțirea spectacolelor și a publicului ar veni și acea raționare, acea adâncire a artei dramatice visată de Mihai Codreanu și propovăduită de el?” Întrebarea este evident retorică. “Fără îndoială că nu în spațiul restrâns al rândurilor acestora se poate desfășura viziunea întreagă a marelui om de teatru din Iași. Nici n-ar putea s-o facă altul în afară de el.”

Din 1920 va deveni profesor plin și va ajunge chiar rectorul Conservatorului (1933-1939). Pe lângă dramaturgul Victor Ion Popa și actorul Ștefan Ciubotărașu, printre elevii săi au mai fost: Constantin Ramadan, Costache Antoniu, Aurel Ghițescu, Sorana Țopa, Marioara Davidoglu, Anny Braesky, actori pe talentul cărora s-a ridicat reputația Teatrului Național din Iași.
În ianuarie 1916 moare mama poetului, Natalia Codreanu, la 73 de ani. Se stinge discret, așa cum a și trăit în umbra ilustrului său văr, bătrânul Gheorghe Mârzescu, apoi în umbra fiului Mihai și a nepotului Gheorghe. În opera lui Codreanu, femeia aceasta nu leagă în jurul ei sonete, nu se scutură deasupra ei salcâmi, ca la magistrul Eminescu. Poetul o pomenește în câteva articole și atât. Ar fi fost o injecție periculoasă de sentiment în venele subțiri ale unei poezii cu palpit slab.

Anul început cu o dramă personală continuă cu o zguduire a întregii țări. În august, România intră în război. Armata română trece Carpații, ca să elibereze Ardealul, cu aripi la picioare. Bine i-ar fi prins niște bocanci și niște moletiere ca lumea, căci, echipată prost și condusă incompetent, rămasă fără sprijinul promis de aliați, este repede împinsă înapoi. Dobrogea, Oltenia și mare parte din Muntenia cad sub ocupație. Capitala e în pericol și pe 25 noiembrie se mută la Iași, cu toată administrația, dar și cu tot zbuciumul războiului. Iașul redevine inima României și își oblojește orgoliul rănit, de capitală abandonată cândva. Căci, mutând capitala la București, după Unire, politicienii nu și-au mai ținut promisiunea de a păstra câteva ministere la Iași.
Este o încercare dificilă pentru oraș, “copleşit de puhoiul unei adevărate invazii”, după cum spune Constantin Argetoianu în jurnalul lui. Trenurile refugiului vin unul după altul în gară și urbea se umflă de la o zi la alta, în numai câteva zile ajunge de la 80.000 de locuitori la 400.000. Dar Iașul își regăsește vechile ambiții și face față într-o manieră epatantă acestei probe de foc. Primar în această perioadă este nimeni altul decât Gheorghe Gh. Mârzescu, vărul lui Mihai Codreanu.

Mârzescu își arată acum geniul organizatoric. Reușește să găsească sedii pentru toate ministerele, locuințe pentru toți funcționarii din administrația centrală, un loc de dormit și o pâine pentru toți refugiații de rând. “Făcea (…) eforturi supraomeneşti ca să găsească tuturor locuinţe potrivite ‒ consemnează I. G. Duca. Ceea ce a reuşit să facă în aceste zile a fost o adevărată minune”. Casa lui din Copou, vizavi de Universitate, devine “centru al rezistenței naționale”. Acolo se discută toate problemele țării, se caută soluții de ieșire din criză. Mârzescu este, în aceste vremi de restriște, cea mai populară personalitate. Nu de puține ori, sosind în oraș refugiați din zonele ocupate, flămânzi și doar cu hainele de pe ei, aceștia se duceau direct acasă la primar, și noaptea, căci nu știau de la cine altcineva să ceară ajutor, “având simţământul că într-o patrie sfârtecată, dar liberă, au totuşi un cămin de nădejde”, cum va spune după război Ionel Brătianu. Iar Vintilă Brătianu va spune și el: “În Iaşi, şi îndeosebi în casa lui Gh. Mârzescu, s-a păstrat în timpul ocupaţiei străine, în ceasurile grele ale păcii din Bucureşti, nu numai nădejdea zilelor mai bune, dar şi fiorul sacru al rezistenţei naţionale”.

Așa că nu degeaba a fost luat Mârzescu în guvern, direct din scaunul de primar, la jumătatea mandatului. În decembrie 1916 este numit ministru al agriculturii. După război trebuia să înceapă o dificilă reformă agrară, necesară, promisă mai ales ostașilor pe câmpurile de bătălie, trebuia pregătită din timp și pentru asta era nevoie de un om cu geniul și cu abnegația lui. Dar el va face mult mai mult decât atât și își va lega numele de reforme decisive în justiție și în administrație. Astăzi mulți liberali ieșeni nici nu știu cine a fost, nu reușesc să pună două cuvinte în dreptul numelui său. O școală de cartier din Iași îi poartă numele. Dar asta ar fi meritat și dacă n-ar fi făcut ca primar nimic altceva decât să lase teii în pace.

Toate aceste frământări ale țării și, mai aproape, ale orașului rămân fără ecou în opera lui Codreanu. Este văr bun cu Mârzescu, strălucitul primar al capitalei de război, locuiește în curtea fostului palat al lui Cuza, ocupat acum de regele Ferdinand, scrie articole în ziare ținute strâns în botnița cenzurii, căci este război, trece zilnic pe străzile umflate de puhoiul refugiaților și cu toate acestea poezia lui nu preia nimic din dogoarea vremilor. Rămâne rece și olimpiană, deasupra lumii. Autorul dovedește încă o dată că nu are deloc aderență la realitatea înconjurătoare. Singur spune:

Spre țara visurilor înstelate
Umblând fugar din lumea cea reală,
Făcui mult timp fantastica greșală
De-a te nesocoti, Realitate…

Codreanu trăiește, așadar, în turnul lui de fildeș. Chiar așa se va numi una dintre puținele lui cărți de poezie: “Turnul de fildeș”. Totuși, acolo, sus, ferestrele sunt mereu deschise și, când este chemat, omul coboară printre oameni, lăsându-l doar pe poet la cucurigu, în liniștea rece, să mai scrie alte și alte sonete. Astfel, în 29 ianuarie 1919 (nu în martie, cum greșit apare în biografia întocmită de Constantin Ciopraga), Mihai Codreanu coboară în cetate când este numit director al Teatrului Național din Iași. Are puțin peste 43 de ani, este un om pe deplin matur, așa că poate lua pe umeri o asemenea sarcină. O preia chiar din mâinile bunului prieten Mihail Sadoveanu, predecesorul său. Măruntul fapt că nu mai deslușește bine obiectele și că nu mai poate citi nici afișele cu litere de șchioapă nu îl va împiedica să-și îndeplinească această misiune importantă. Cu adevărat importantă. Pentru că de puțin timp România s-a făcut dodoloață, odată cu alipirea Transilvaniei la Regat la 1 Decembrie 1918, și acum particula “național” din denumirea instituției are parcă altă consistență, semnificația ei se lărgește. Și cu adevărat începe, sub directoratul poetului, opera de răspîndire a culturii naționale a teatrului din Iași. Codreanu, nevăzătorul, vine cu o viziune nouă nu doar asupra teatrului ca artă, expusă și consolidată la catedră, ci și asupra rolului său de ridicare a poporului. Sună cumva a gargară demagogică, dar să nu uităm că ne aflăm într-o epocă în care pe de o parte analfabetismul general pune frână la roata progresului, iar pe de altă parte că România adună între noile ei granițe o populație eterogenă, cu o conștiință națională fragilă. Așa că teatrul devine un instrument de lucru eficient în ambele probleme.

Codreanu scoate trupa din strălucirea barocă a clădirii din Iași și o trimite într-un turneu prelungit prin colbul Moldovei, în toate județele, la popor, la culturalizare.
Programul Teatrului Național din Iași a constituit “o adevărată revelație în viața teatrală din România”, după aprecierea lui Tiberiu Brediceanu, șef de resort în Consiliul dirigent pentru Transilvania, Banat și Ținuturile ungurene locuite de români. Acesta invită naționalul ieșean în Ardeal, după modelul turneului din Moldova, pentru că e nevoie de spectacolele acestuia în provincia proaspăt ieșită din imperiul austro-ungar: “Binevoiți, onorată direcțiune, de a vă ocupa de problema aceasta și de a ne designa o trupă care ar putea veni la noi să dea reprezentații.”

Teatrul Național din Iași ajunge și la Cernăuți, unde inaugurează Teatrul Național din capitala Bucovinei cu piesa “Vlaicu Vodă”, de Al. Davilla, care, după un discurs al lui Mihai Codreanu, “s-a jucat în mijlocul unui entuziasm rar întâlnit”, cum își amintește scriitorul Sandu Teleajen, fost student al lui Codreanu și director el însuși al Naționalului ieșean între 1937 și 1939.
În repertoriu intră acum piese românești, ca “Vlaicu Vodă” sau “Răzvan și Vidra”, bune pentru întărirea conștiinței naționale, dar și ale unor autori străini: Shakespeare, Cehov, Richepin, Rostand, Molière, Schiller, Sardou.

Pe atunci marea problemă a teatrelor de provincie era că, neavând un repertoriu solid și trupe care să-l joace cu succes, spectacolele ieșeau de pe afiș după 4-5 reprezentații. La două săptămâni de la premieră nici nu-și mai aduceau oamenii aminte cum se numea piesa, căci se rula un șir de producții însăilate pe texte derizorii, cu actori de duzină, sau poate chiar buni, dar excedați de ritmul industrial în care trebuiau să joace roluri noi. Codreanu, cu un simț acut al spectacolului, păstrează doar piesele valoroase și formează repede două ansambluri: unul de comedie și de dramă, altul de tragedie, în așa fel încât poate oricând să prezinte un spectacol bun. Este remarcabil că în 1920, al doilea an de directorat al lui Codreanu, teatrul din Iași încheie pentru prima oară cu profit! Ani de zile, modelul managerial introdus de acest poet fără priză la realitate ‒ ei da! ‒ dă roade, încât actorii și autorii dramatici sunt răsplătiți cu sume substanțiale. Sub Mihai Codreanu, actoria și dramaturgia, văzute încă de multe ori ca ocupații frivole, mai ales actoria, câștigă semnificativ în demnitate.

Când Codreanu preia conducerea teatrului, clădirea se află într-o stare jalnică. Aici au funcționat în timpul războiului diverse instituții și, la război ca la război, nimeni nu s-a îngrijit de starea clădirii. Acum e gata chiar să se dărâme, după cum scrie presa ieșeană. Codreanu insistă la minister să obțină fonduri pentru reparații. “Vă aducem la cunoștință ‒ îi scrie el ministrului Artelor și Cultelor ‒ că Teatrul Național din Iași are nevoie de reparațiuni urgente, care, dacă nu se vor face în vara aceasta, va fi cu neputință de deschis stagiunea anului viitor. Sunt la vestibule și într-alte părți ale teatrului, începând de la plafon până la temelie, crăpături ce pun în pericol clădirea. Pe de altă parte, presa locală alarmează necontenit publicul asupra acestui pericol, așa că e de prevăzut că la anul viitor se va feri de a veni la teatru dacă acesta nu va fi reparat, de frică de a-și expune viața. Dar în afară de aceasta, eu însumi nu mi-aș putea lua răspunderea la anul viitor de a lăsa publicului accesiunea teatrului în asemenea condiții, ca nu cumva în cazul nefericit al unui accident de prăbușire să fiu acuzat de neglijență în conducerea acestei instituții”. Obține banii și începe lucrările, ce vor fi continuate de urmașul lui, C. B. Pennescu.

Deși nu vede bine, pleacă personal în Italia să cumpere recuzită pentru teatru. Se pricepe, doar a purtat atâta timp perucile din inventarul instituției!

Se ocupă și de actori. Ioan Dafin scrie în “Iașul cultural și social – Amintiri și însemnări” (Editura Viața Românească, 1929): “Dl. Mihai Codreanu e, înainte de toate, un adânc cunoscător al artei dramatice, un fin literat și mai cu seamă un îndrăgostit de scenă, pe care ar vroi să vadă jucând numai artiști care să facă cinste cu adevărat teatrului. Dl. Mihai Codreanu își dă toate silințele posibile pentru a putea forma tinerii de astăzi ca să joace, dacă nu în chip ireproșabil, dar cel puțin pasabil”.

Directorul Codreanu îi surprinde din nou pe toți: nu se arată a fi nici pe departe atât de rupt de lume, ca poet din turnul de fildeș și ca om cu vederea distrusă. Cum-necum, ajutat de o secretară nedezlipită de el, reușește să citească toate hârțoagele cu ochii ei, se descurcă admirabil în birocrația unei instituții de dimensiunea și cu problemele Teatrului Național și chiar se dovedește a fi un gospodar priceput. Dar cum suntem în România, unde o preocupare de bază este capra vecinului, căreia îi stă mai bine moartă, în vara lui 1920 cineva trimite la minister, în numele lui, o telegramă prin care, chipurile, directorul își anunță demisia. La minister încep să duduie podelele de alergătură cu telegram în mână, de la un birou la altul, că a înnebunit Codreanu: iată, s-a cățărat într-un an în vârful carierei de director și acum vrea să se arunce de acolo direct în bulboana Bahluiului cu demisia legată de gât. La minister e agitație, dar în timpul ăsta Codreanu trage liniștit din lulea pe prispa unui conac de la țară, habar n-are că demisionează. Când se întoarce în oraș, are de lucru, nu glumă, la reparat situația. Cu scuze, cu explicații, cu rapoarte, până la urmă o lămurește.

În Arhivele Statului de la Iași se găsește nota pe care Codreanu i-o trimite pe 10 iunie 1920 ministrului Petre P. Negulescu:

“(…) țin să vă aduc la cunoștință că nu m-am gândit niciun moment a vă înainta demisiunea mea și că cea primită la minister este falsă atât în conținutul ei, cât și în semnătură.
Acest fapt incalificabil se datorește probabil vreunui răuvoitor care nu poate vedea cu ochi buni progresele făcute de Teatrul Național din Iași sub conducerea mea.
Primiți, domnule ministru, considerațiunea înaltei mele stime”.

A fost farsă? Nu. O farsă n-are niciun haz dacă nu e dezvăluită la un moment dat. Or, în cazul ăsta nu se știe cine a fost infamul. Scopul și l-a atins fără îndoială: capra maestrului nu s-a simțit prea bine. Însă nici n-a bolit mult, căci maestrul și-a încheiat mandatul de director lăsându-i pe ieșeni cu pălăriile în aer, în salut respectuos, apoi a a urcat la etajul următor, inspector general al teatrelor: era nevoie și acolo de o privire pătrunzătoare, ca a lui, până în miezul lucrurilor.

_________________________

Citeşte şi:
Necunoscutul Mihai Codreanu (1)

Necunoscutul Mihai Codreanu (2)
Necunoscutul Mihai Codreanu (3)
Necunoscutul Mihai Codreanu (4)
Necunoscutul Mihai Codreanu (5)
Necunoscutul Mihai Codreanu (6)


Citeşte mai multe despre:   Mihai Codreanu

 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

În loc de urme de urs, am găsit urme de drujbă

În loc de urme de urs, am găsit urme de drujbă
Galerie Foto În Parcul Național Semenic-Cheile Carașului se află cea mai mare și mai veche pădure seculară din Europa, cu arbori de peste 300 de ani, și până în urmă cu 10 ani nu se mai tăiase un pom de mai bine de un...

Cum ne-am alungat turiştii la bulgari

Cum ne-am alungat turiştii la bulgari
Galerie Foto Bulgaria, o ţară de două ori mai mică decât România şi cu o populaţie de trei ori mai puţin numeroasă, ne predă de două decenii o lecţie dureroasă a neputinţei noastre. Cu mai puţine resurse, au reuşit...

România, la judecata politică în Parlamentul European

România, la judecata politică în Parlamentul European
Proiectul de rezoluţie privind statul de drept în România urmează să fie supus, astăzi, votului eurodeputaţilor din Parlamentul European. O eventuală adoptare a acestei rezoluţii nu are, însă, niciun efect...

Semnele cancerelor din cavitatea bucală

Semnele cancerelor din cavitatea bucală
Cancerele oro-maxilo-faciale sunt deosebit de agresive şi necazul este că la noi în ţară aceşti bolnavi se prezintă la chirurgii de profil târziu, în faze avansate. Profesorul Alexandru Bucur, şeful clinicii de...

Jean Americanu', refugiat cultural în România

Jean Americanu', refugiat cultural în România
Galerie Foto 50 de ani am așteptat americanii. 50 de ani românii visau să ajungă în America. Mulți vor asta și în ziua de azi. Pentru o viață mai bună, pentru bunăstare, pentru viitorul copiilor. În acest...

Bătaie de joc în dosarele care privesc averea familiei Băsescu. Bunurile „fabricii de pui” a lui Mircea Băsescu, evaluate la 11.000 de euro

Bătaie de joc în dosarele care privesc averea familiei Băsescu. Bunurile „fabricii de pui” a lui Mircea Băsescu, evaluate la 11.000 de euro
Galerie Foto Falimentul firmei Fattoria Terrantica, fabrica de ambalat pui patronată, până de curând, de Mircea Băsescu, scoate la lumină date halucinante. Toate bunurile necorporale ale companiei scoase la licitaţie au fost...

Ce condamnări sau achitări celebre pot fi atacate în urma deciziei CCR

Ce condamnări sau achitări celebre pot fi atacate în urma deciziei CCR
Galerie Foto Hotărârea prin care Curtea Constituţională a României a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de...

CCR: Înalta Curte a constituit, din 2014, Completele de 5 în mod nelegal

CCR: Înalta Curte a constituit, din 2014, Completele de 5 în mod nelegal
Decizie zdrobitoare luată, ieri, de Curtea Constituțională a României, care a admis cererea de sesizare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlament și Înalta Curte de Casație și...

Cum îţi pot rezolva o problemă de sănătate 4 linguri de tărâţe

Cum îţi pot rezolva o problemă de sănătate 4 linguri de tărâţe
Viaţa sedentară a omului modern şi o anume şubrezenie a unor vase sanguine conduc la constipaţie. Se “doftoricesc” singuri suferinzii şi greşesc când îşi fac din purgative o obişnuinţă. Profesor doctor...

Scandalul Delta Dunării – proprietate privată

Scandalul Delta Dunării – proprietate privată
În anul 1991, terenurile agricole din Delta Dunării s-au împărțit către 12 societăți comerciale ale statului român, care apoi s-au privatizat și au primit domeniul public în capitalul social. Trecerea...

Riposta sistemului: Combinația prezidențială de salvare a grupării Kovesi-Lazăr

Riposta sistemului: Combinația prezidențială de salvare a grupării Kovesi-Lazăr
Galerie Foto A fost pus în aplicare planul “B” al zădărnicirii demersului lui Tudorel Toader de revocare din funcția de procuror general al României a lui Augustin Lazăr. Acesta a atacat, la Curtea de Apel Alba Iulia,...

Cum ne sabotăm economia cu servicii de doi lei

Cum ne sabotăm economia cu servicii de doi lei
Anual, sute de mii de români fug de litoralul românesc, reclamând serviciile de proastă calitate de la noi. Am făcut un experiment și, timp de o săptămână, ne-am cazat și am mâncat în hotelurile de la malul...

Război total în familia magnatului condamnat şi refugiat la Londra. Puiu Popoviciu, dator milioane de euro la fosta sa soţie

Război total în familia magnatului condamnat şi refugiat la Londra. Puiu Popoviciu, dator milioane de euro la fosta sa soţie
Galerie Foto Situaţie incredibilă în care se află, în România, omul de afaceri Puiu Popoviciu, considerat unul dintre cei mai importanţi magnaţi de după 1989. Condamnat la 7 ani de închisoare în dosarul terenurilor...

Ion Cristoiu, despre premierul Dăncilă: „Dacă pică Dragnea, ea nici măcar europarlamentar nu o să fie”

Ion Cristoiu, despre premierul Dăncilă: „Dacă pică Dragnea, ea nici măcar europarlamentar nu o să fie”
Galerie Foto Analistul Ion Cristoiu afirmă într-un interviu pentru jurnalul că premierul Viorica Dăncilă este influenţată de oameni din serviciile secrete, iar informaţiile privind conflictul dintre ea şi liderul PSD, Liviu ...

Klaus Iohannis i-a “făcut oameni” pe toţi cei care i-au “albit” dosarele

Klaus Iohannis i-a “făcut oameni” pe toţi cei care i-au “albit” dosarele
Galerie Foto Documentul prin care două plângeri penale adresate împotriva lui Klaus Iohannis au fost clasate şi care a fost introdus în dosarul de numire al lui Augustin Lazăr la conducerea Parchetului General a fost dat public...
Serviciul de email marketing furnizat de