Notele de călătorie ale prinţului-alpinist

Cu tot renumele de „prinţ alpinist”, Alexandru Bibescu a fost un timid. O do­ve­desc poeziile şi notele sale de călătorie, încărcate de o emoţie puţin obişnuită, astăzi, la mai mult de 100 de ani de la moarte.

Alexandru, fiul mezin al prinţului Gheorghe Di­mitrie Bibescu, s-a născut în 1841 la Bucureşti. A fost deputat şi ministru.

Căsătorit cu Elena Kostaki Epureanu, figură marcantă a muzicii, Alexandru a lăsat prea puţine amintiri din epoca franceză. Printre cele mai valoroase ne par azi notele de călătorie adunate într-un volum publicat în 1888 la Grenoble: „Delphiniana”. Notele – în fapt, câteva scrisori literare adresate lui Xavier Drevet, directorul ziarului Le Dauphiné, acoperă perioada 1875-1887, când prinţul îşi petrecea verile la Uriel les Bains, minuscula staţiune balneo din apropiere de Grenoble. În anii aceia, la noi, Eminescu citea, în cenaclu, Luceafarul, iar regele Carol I începea construcţia Castelului Peleş. Pentru zveltul şi romanticul prinţ român hrănit cu poezie la şcoala lui Lamartine, călătoriile aveau să devină o nobilă ocupaţie; zona de explorare predilectă era chiar Dauphiné, provincie din sud-estul Franţei care a aparţinut, în istorie, fiilor moştenitori ai tronului: „Delfinii”.

Pe de o parte, însemnările de călătorie ale prinţului Alexandru Bibescu seamănă izbitor cu literatura tu­ristică de astăzi. Găsim informaţii abundente despre traseele montane, despre cazare şi masă, despre mijloacele de transport. Sunt multe sugestii adresate Societăţii Turiştilor din Dauphiné de a sprijini construirea unor poduri şi parapete acolo unde călătorul simte nevoia, dar şi îndemnuri către autorităţi să ajute material dezvoltarea turismului în zonă prin investiţii pe termen lung. E frumos pasajul în care spune că el, un străin, încearcă să facă ceva bun pentru Franţa, angajându-se personal la o cotizaţie de sprijin pe viaţă. Prinţul n-a trăit prea mulţi ani, dar a sorbit cu nesaţ picăturile de apă vie. Dacă e adevărat ce ne spune în cartea sa de călătorii, muntele i-a oferit cele mai multe satisfacţii. „Trebuie, scria el, să învăţăm să iubim muntele, aşa cum iubim arta; să-l iubim pentru el însuşi, nu pentru rezultatul nesigur al unei panorame ce parcă ochiul sufletului o străpunge; trebuie iubit pentru aerul pe care îl respirăm, pentru forţele pe care ni le dă, pentru sentimentul de infinit pe care ni-l inoculează...”

Pe de altă parte, e de invidiat uşurinţa cu care compune metafore pe care le aşază nu doar în câte un sonet, la început de capitol, ci în majoritatea descrie­rilor pasionale ale Alpilor Francezi bătuţi cu piciorul. Ici-colo, compune momente picante cu urşi şi lupi, cu supa cabanierului, cu brânza şi cafeaua călătorului în dimineaţa ascensiunii. Frumoase elogii aduce ghizilor şi stării lor morale impresionante:  „Bayle e preotul-turist în chintesenţa sa. Laconic, cu nerv, el e piciorul de căprioară mişcat de curajul unui Titan, căci a esca­ladat vârfuri mai înalte ca Olimpul şi n-a fost lovit de fulgere. Împreună cu el, nu vedem decât lumina,

n-auzim decât liniştea. Acest calm, care, uneori, este o uşă deschisă către lumea lucrurilor fără început şi sfârşit...”. Prinţul încearcă să-i înţeleagă pe aceşti oameni care se izolează o viaţă în munte, renunţând de bunăvoie la cărţi, la confort, la eul propriu... „Cum să te arunci într-o gaură şi să trăieşti acolo sufocat? Căci altfel ce-ai putea face? Să te sinucizi – dacă eşti poet – ori să te resemnezi, dacă înveţi să faci asta, întorcându-te la Evanghelie.”

La prinţul Bibescu se simte nu doar frisonul turistului: „Am urcat!”; mai e şi frisonul orgoliului: „Am să urc!”. Nu e doar apel la forţa fizică, la muşchi; e şi vibraţie a unei fibre misterioase a fiinţei, nevoie, oarecum budistă, de a se amesteca în acest praf de aur, de a se identifica cu această lumină paradiziacă sau nevoie creştină de a visa la „dincolo”. Prinţul se plimbă de la Grenoble la Gap cu trenul, face ocolul lacului Pa­ladru cu docarul, admiră Cascada Oursière de la fereas­tra cabanei şi încearcă să-i convingă pe reumatici că pot face şi ei turism. Mai apar, din când în când, zei şi muritori din mitologia romană, miri şi mirese, constructori ai antichităţii cărora le-a lipsit doar praful de puşcă pentru ca să-i devanseze pe moderni şi chiar împăratul Napoleon, întorcându-se din Insula Elba. Căci, pentru prinţul alpinist, de la muntele de piatră la muntele uman distanţa e cea dintre două pitoane. „Unii văd în escaladă o gimnastică. Alţii, o consolare. Celui care n-a crescut pe gheţar îi rămâne bradul; cel care n-are munte are plante şi animale şi poate deveni vânător sau botanist; dar pentru cel care nu are nici munte, nici plante, rămâne omul, uimitor spectacol şi perpetuu subiect de studiu.”