Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Auzi? Da’ tu ştii să citeşti în stele?", "Nu, ce, eşti d-aia care crede în zodii?", "Nu, ziceam şi io, nu dădeam cu paru’. Eram curioasă."
"Îhî..., nu, nu ştiu." "Da' ştii vremurile cum or să fie?" "Adică cum vremurile?" "Adică dacă ştii cum o să fie vremea." "A, deci vremea, nu vremurile." "Da, cam aşa." "Păi, de ce-mi trebuie să ştiu vremea dacă pot s-ascult buletinul meteo?", "Nu ştiu, ziceam şi io, aşa, că tu eşti mai conectat la vreme", "Io vreau să fiu conectat la calculatoare, nu la vreme, eu joc fotbal şi uneori îi ajut pe mama şi pe tata."
Oricât de mult aş vrea să extrapolez ima-ginea copilului crescut cu faţa-n stele, realitatea imediată nu mă lasă şi pace. Prefer să mă uit la ei cum se joacă. Aici, în Maieru, copiii se joacă de-a de toatelea. În orice caz, ce trebuie reţinut clar e faptul că satul în care scriitorul Liviu Rebreanu a trăit cei mai frumoşi ani e mult mai viu decât oricare alt sat al României. Motivul? Copiii. Ei înşişi.
