Pe jos prin Antibes – Juan-les-Pins

La 15 kilometri de Nisa, pe malul Mediteranei, un oraş al creatorilor

Lângă mare, ochiul unui zeu uriaş şi prăbuşit se uită la mine. Zeiţa Mării ivită din teracotă şi culori de către Miró stă pe uscat şi se priveşte spre mare c-un ochi. Din cauza soarelui prea puternic, ce aici arde contururile, cum spunea Picasso. Doar o zeiţă din pământ îl poate învinge, puţin. Dintr-o poză, ochii lui Picasso şi ochii bufniţei pe care o ţine în palmă sfidează cu puterea lor vizitatorul acestui fost fort roman, devenit Muzeul Picasso. Picasso iubea aceste păsări – simbol ale zeiţei Atena şi, atunci când cineva i-a adus una, a văzut în asta un semn. Există aici, în Antibes, un farmec al lucrurilor care devin alte lucruri, un joc al suprafeţelor care devin adâncimi. Rocile au fost refolosite, meterezele au devenit clădiri, Picasso a refolosit tablouri găsite de el în acest loc, iar urmele lor mai există încă în tablourile noi, aşa ca ochii rămaşi dintr-un portret, deasupra marinarului pictat în stil cubist.
Mai întâi au ajuns la acest ţărm grecii, care au întemeiat Antipolis, de unde şi denumirea Antibes. Au venit vizigoţii, apoi sarazinii din Corsica, aflată la şapte ore de mers cu vaporul din Nisa, au distrus aproape tot. Picasso, în opera creată aici, face trimiteri la greci şi mitologia lor. Şi-a descris fericirea zilelor petrecute alături de soţia sa Françoise în Antibes, iar unul dintre tablourile în care nişte muzicanţi cântă te face să-ţi doreşti să dansezi. Se numeşte chiar aşa: “La Joie de vivre”. Era 1946. A folosit vopselurile pe care pescarii le puneau pe lemnul bărcilor lor, verde, maro, şi de aceea atât de puţine culori. El picta aici pe ce găsea cu ce găsea.

Însă lipsa materialelor n-a fost un impediment pentru un pictor genial trăind în Antibes, loc binecuvântat. Pentru că aici brutarul nu e numai brutar, ci creatorul Graalului din trei feluri de făină. Astfel, pâinea devine recipient, iar vinul – conţinut. Iar lumânărarul e artist plastic. Face din ceară vaze şi tablouri şi nu doar lumânări. “Pot să fac din ceară obiecte care să arate ca piatra, sau să pară vechi”, spune Gary Simmons, care a fugit din Londra de vremea rea şi s-a refugiat în locul acesta care-l inspiră: “Aici văd texturi peste tot. E atât de diferit de Anglia, unde aproape că nu ai vară!” El încastrează în ceară boabe de cafea sau cioburi de sticlă şi lumina fitilului aprins, astfel filtrată, capătă blândeţe. Oferă şi cursuri celor care doresc să se implice într-o astfel de afacere creativă. Lumânările lui Gary sunt pentru pipăit, pentru miros şi pentru ochi.

Sunetul de clavecin al clopotului de lângă Muzeu mă trezeşte din reverie. Pornim spre târgul de iahturi şi cel de antichităţi, care au loc în acelaşi perioadă în fiecare an. În Port Vauban, cel mai mare port pentru vasele de plăcere de la Mediterana, staţionează de obicei iahtul lui Abramovici, unul dintre cele mai mari din lume. De data aceasta nu e aici, organizatorii târgului l-au rugat să mai zăbovească prin Caraibe, pentru a lăsa loc vaselor ce sunt prezentate spre vânzare, povesteşte Muriel Pénoty, director de comunicare al Antibes Yacht Show. Pe iahtul nou, deabia ieşit dintr-un şantier din Turcia şi adus aici în şase zile, l-am întâlnit pe Sorin Trandafir, secundul. O altă româncă lucra la barul hotelului unde am stat. Ne-am lăsat încălţămintea la intrarea pe pasarelă şi am păşit pe podeaua de lemn impecabilă, în lumea oamenilor foarte bogaţi. Mai departe, am vizitat un iaht “vechi” de un an. Totul era strălucitor. Doar ancora uşor ruginită depunea mărturie despre trecere timpului. Muriel ne-a povestit că există un lux şi mai extravagant. Cel al şeicului arab, care umblă cu două iahturi: unul pentru el şi familie, altul pentru personal, aici incluzând căte o bonă pentru fiecare copil şi profesorii. “Altă lume!”, spune Muriel. Însă cred că oamenii obişnuiţi sunt fericiţi aici. Béatrice di Vita, ofiţer de presă al Office de Tourisme et des Congrès, s-a întâlnit şi s-a pupat cu o mulţime de prieteni cât ne-a plimbat pe noi.
Târgul de antichităţi, deschis de pe 18 aprilie, timp de două săptămâni, nu e însă doar pentru bogaţi, mi-a explicat Béatrice. Acum câţiva ani ea şi-a cumpărat de la acest târg un pahar italian, foarte frumos şi nu prea scump. Sculpturi, dantele şi picturi, poşete şi icoane, mobile şi figurine se oferă privirii ca-ntro galerie de artă ce încă îşi caută stilul. E la fel de hrănitoare ca piaţa, pe tarabele căreia se învecinează frunze de sfeclă roşie pentru salată, brânzeturi, mirodenii, săpunuri şi cârnaţi. Îmbătătoare ca absintul ce se bea într-o pivniţă, în Absinthe Bar, alături, şi care duce la nebunie, ca orice medicament comnsumat cu obstinaţie, explică patronul. Pentru că absintul, băut câte puţin, are efecte pozitive în cazul durerilor de stomac. O plăcuţă pe peretele pivniţei avertizează: “Absinthe rend fou, abstenez-vous!”, dar altă plăcuţă îi contrazice mesajul: “Route du paradis!”. Au băut absint Baudelaire, Verlaine, Toulouse-Lautrec, Van Gogh. Am dat şi noi drumul apei să curgă prin robinetul minuscul, peste cubuleţul de zahăr, în paharul unde se afla băutura obţinută din anason, apoi am băut-o, medicinal.

Juan-les-Pins nu-şi trage numele de la vreun cuceritor de inimi, ci de la “guan” – golf. În apropierea farului şi a Chapelle de la Garoupe e locul unde anual se desfăşoară festivalu de jazz de la Juan-les-Pins, lângă mare, în parfumul unei pădurici de pin. Fericiţii i-au ascultat în epoci diferite pe Sidney Bechet, Michel Petrucciani, Duke Ellington, Keith Jarrett. Aici Ella Fitzgerald a cântat în duet cu un greiere ce se apropiase prea mult de microfon. Când Ellington l-a întâlnit aici pe Miró, s-a pus la pian şi a compus “Blues for Miró”. Locul i-a fermecat pe Charlie Chaplin, Marlene Dietrich.

Renoir, Monet, iar Scott-Fitzgerald a situat aici acţiunea din “Blândeţea nopţii”. Juan-les-Pins era un loc de întâlnire pentru artişti celebri, însă acum e puţin diferit. Criza a ajuns şi aici, o mulţime de case sunt de vânzare. Preţul e de câteva milioane de euro. Ruşii cumpără la Cap d’Antibes, o peninsulă cu vegetaţie luxuriantă, unde, în spatele unor ziduri destul de înalte, se ascund vile luxoase. Acolo locuiau mai ales americanii, însă după 11 septembrie s-a retras. Iar chinezii n-au ajuns încă. Sunt însă aproape. La Nisa.

Toată lumea face sport în acest loc, la orice oră din zi, fie că aleargă, merg pe trotinetă chiar dacă au 60 de ani, sau pe bicicletă. Aşa că toată lumea arată bine, în ciuda mâncărurilor delicioase. Am mers mult pe jos şi am mâncat somon cu piure adus într-o crăticioară minusculă, pentru a se păstra fierbinte, coquilles Saint-Jacques (un fel de moluşte) cu sparanghel, la un hotel renumit, Juana, antricot cu rucola, la o cârciumă de familie din centrul vechi, unde a poposit la un moment dat şi Jean Paul-Belmondo, sardine cu rozmarin pe o terasă în port.

La un colţ de stradă, privind spre piaţa căreia noaptea i-a înlocuit tarabele cu mese de restaurant, un bucătar ce nu şi-a dat încă jos şorţul fumează în tihnă o ţigară. O zi perfectă a luat sfârşit.

Marineland

Oamenii vin în extra sezon pentru a se relaxa. Oraşul aproape gol în această perioadă invită la plimbări în tihnă. M-am apropiat de mare până am atins-o cu mâna şi aproape am gustat-o, apoi am plecat să privesc hoteluri şi blocurile foarte îngrijite. În timpul verii, pot fi închiriate apartamente, cu preţuri între 250 şi 4000 de euro pe săptămână.

Copiii se vor bucura cu siguranţă să viziteze Marineland, cel mai mare parc marin din Europa, unde se pot vedea dresuri de delfini şi orci. În acvariu, conceput în jurul unui tunel protejat de sticlă, se pot vedea rechini, iar în expoziţia de obiecte găsite în burta unor rechini vedem o cârmă de barcă, o cască de scafandru şi aflăm că un marinar înghiţit întreg a fost regurgitat viu.