Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În poiana din pădure timpul a obosit. Plimb degetul pe ceas, circular, încet, apoi tot mai iute, parcă aș vrea să provoc un maelström, să atrag și acele în mișcarea asta. Degeaba! Secundarul își vede cu încăpățânare de drumul lui, șchiopătând de la o liniuță la alta, iar minutarul îl urmează ca un mielușel.
Mai sunt două ore până când vom merge la ambasadă și vom încununa astfel, în stratosfera diplomației, călătoria noastră în Regatul Suediei. Îl trezesc pe Titus de pe acum ca să fiu sigur că la ora plecării va fi gata de drum. Dacă n-ar avea obiceiul să numere găurile de la nasturi când se încheie și să mediteze îndelung la rezultat, o oră i-ar ajunge. Mișcările lui au ceva din lentoarea exasperantă a minutarului.
‒ Titus, gata, fă-ți curaj și pregătește-te de plecare. La 4 o tăiem spre ambasadă.
‒ Cât e ceasul acum?
‒ Două fix.
‒ Aoleu! ‒ tresare el speriat. Hai, că încep să mă-mbrac.
Cu mișcări imperceptibile, smulse din rugina încheieturilor, începe să se îmbrace. Pe la și jumătate e deja încheiat la cămașă, fapt ce mă umple de speranța că vom ajunge la timp.
Punctualitatea este o invenție străină importată în România din prostie sau din snobism, ceea ce până la urmă ar putea însemna cam același lucru. Nu face decât să bage dihonie între noi. De ce să vii la fix la o întâlnire? E vreun concurs, ceva, stă cineva cu ochiul pe cronometru și îl premiază pe ăla mai punctual? Nu-i niciun premiu. Și atunci? Vii la serviciu, mergi la o întâlnire, vrei să prinzi un tren, orice ai face, mereu întârzii și de fiecare dată se găsește câte un căpos, un bonjurist aerisit prin străinătate, între două avioane, să-ți bată obrazul pentru asta. Că de ce ai întârziat și l-ai făcut să pară prost așteptându-te? Dar ce, e un capăt de lume că ai depășit ora un picuț? Nu se apleacă Pământul mai tare pe-o parte dintr-atâta lucru, nu se schimbă clima globală, nu nimic. Și atunci, ce atâta caz? Ca să nu mai spun că la femei este semn de proastă creștere dacă vin la fix. Un cinci minute acolo face parte din cochetărie. O femeie serioasă nici nu apare sub 20 de minute. Și abia de la o jumătate de oră în sus începe înalta societate.
Lasă, că nici cu bărbații nu mi-e rușine.
‒ Titus, m-ai anunțat astă-primăvară că vii la mine pentru câteva zile, îți amintești? Am scos bani de pe cardul de credit, m-am pregătit ca românul ospitalier, că, na!, vine prietenul meu și e bucuria mea să-l primesc cât de bine pot. Mi-am mai anulat și toate întâlnirile, mi-am schimbat complet programul ca să pot sta cu tine. Și, la două ore după ce trebuia să-mi bați la ușă, băi, să nu fi pățit Titus al meu ceva pe drum, te sun, iar tu îmi răspunzi de-acasă, din pat! Te-am trezit din somn! Cât ai întârziat atunci, Titus?
‒ Două zile. Dar numai fiindcă nu am găsit bilet la trenul cu care am spus prima oară că vin.
‒ Și nu puteai să mă anunți că nu mai vii?
‒ Păi, nu era evident?
Are dreptate.
Antidotul punctualității, la noi, este “sfertul academic”. Toți pretindem punctualitate, dar acceptăm cu aceeași unanimitate complice regula sfertului academic. Se pare că la origini era chiar un sfert de oră, timpul cu care studenții intrau în aulă înaintea profesorului ca să-și facă încălzirea pentru curs, să-l întâmpine pe magistru in corpore, într-o sală curată, într-o atmosferă adecvată, pregătită din timp. Așa era la Academia lui Platon și așa se va fi transmis și la universitățile occidentale, nu știu. Dar noi am reușit să răsturnăm sfertul academic cu curu-n sus, pe “mai devreme” să-l transformăm în “mai târziu”. Puține popoare se pot lăuda că pot prelucra timpul, ca pe un aluat, radical și cu atâta măiestrie. Și nu doar i-am întors pe dos semnificația, ci l-am mai și lăbărțat de la un sfert de oră până la cât o fi. Ne și permitem asta pentru că veșnicia s-a născut la noi, la sat, avem de unde.
Americanii au întârziat 50 de ani; noi i-am așteptat răbdători și, când în sfârșit au venit, i-am primit cu îngăduință, ba le-am dat și toți banii, pământul și cerul, pentru că, în definitiv, nu făcuseră decât să întârzie și ei cu de jumătate de secol, un sfert academic, un fleac la scara istoriei, adică s-au purtat cu noi românește. Noi nu ne vedem, să zicem, la 5 fix, ci “pe la un 5”. Pentru că nici ora exactă 5 nu există, ci e 5 trecute fix. La noi întârzie ședințele, întâlnirile, spectacolele, trenurile, întârzie salariile, întârzie democrația, ploaia, ciclul, deciziile importante, totul întârzie. Noi zăbovim, adăstăm, o lungim, frecăm menta, tărăgănăm, o lălăim, tergiversăm, lăsăm pe mâine, o lăsăm mai moale, bem eternitate cu ulcica de Cucuteni în Grădina Maicii Domnului, cum atât de frumos i se spune țării noastre.
‒ Lasă, că n-o începe chiar la 5, zice Titus, parcă citindu-mi gândurile, și se întinde la loc în pat, cu cravata în mână.
‒ Ba va începe fix la 5, bătrâne, pentru că ne aflăm totuși în Suedia, chiar dacă ambasada e teritoriu românesc. Noi suntem minoritari printre invitați; ceilalți sunt suedezi: oficiali, amici de-ai lui Eriksson, vor veni cu 5 minute înainte, iar masa, dansul și felicitările vor începe, pun pariu, fix la 5, cum scrie în invitație.
‒ Nu te mai agita atâta, dragul meu. Traficul e mai lejer la ora asta, ai să vezi că vom ajunge chiar cu mult înainte de 5.
Nici așa nu e bine. În atâția ani de scormonit țara cu pixul, ca să aduc recoltă bună la ziar, am observat că punctualitatea, chiar dacă e un moft de import, are importanța ei. Dacă ai ratat primul contact, ai ratat totul după aceea.
Ai un interviu cu prefectul cutare, programat la ora cutare. Dacă-l faci să aștepte, se enervează, se simte umilit și s-a dus interviul. În cel mai bun caz te iartă, poate pentru că are nevoie de articolul tău, iar pentru asta ar mânca și broaște, dar relația personală nu se mai leagă, nu scoți de la el decât niște mârâieli învelite într-o politețe formală. Se înfundă țeava, cum se spune.
Dar și să vii mai devreme poate fi la fel de rău.
Odată am ajuns mai devreme, cu un tren preistoric, într-o comună din nordul Moldovei. Voiam să scriu despre căpșunarii care se întorseseră în țară și investeau acasă banii câștigați în străinătate. Prima întâlnire era cu patronul unei făbricuțe de cașcaval. Ca să nu aștept în gară, m-am dus direct, cu vreo jumătate de oră mai devreme, la fabrică. Portarul știa că trebuie să vin, mi-a arătat unde e biroul șefului. Ajung la secretariat, bat la ușă, nimic. Încerc ușa. Deschisă. Intru, biroul ‒ pustiu. Calculatorul deschis, un registru pe masă, un taior roșu pe spătar, o cafea pe jumătate, cu ruj pe buza ceștii… Aștept, aștept, nu apare nimeni. Primul gând a fost că patronul a dat-o cotită și m-a lăsat cu articolul în pix. Nu ar fi fost primul.
De curiozitate, mă îndrept spre biroul bosului, crăp ușa încet și strecor nasul înăuntru.
Ce bine, patronul era acolo!
Stătea în fotoliu, parcă dormea, cu capul lăsat pe spătar, cu picioarele întinse sub birou. Când m-a văzut, a înmărmurit. Se holba la mine, eu la el, ca doi hoți care se surprind fiecare cu mâna în buzunarul celuilalt. Era roșu la față, gâfâia, buzele îi tremurau. „Domnule, vă simțiți bine?”‒ am întrebat îngrijorat. „Ah! Daaa…”, a murmurat el, lăsând capul în piept.
Atunci am văzut prin deschizătura de jos a tăbliei că de sub masă se ițeau doi pantofi de damă, cu tocurile spre mine, într-o poziție nefirească, și despicătura în coadă de rândunică a unei fuste roșii.
La naiba, omul chiar se simțea bine. Și eu, cu disprețul meu românesc față de punctualitate, nimerisem cu întâlnirea mea peste întâlnirea lui și s-a dus dracului întâlnirea noastră. Am tulit-o la gară și am așteptat până seara trenul de Iași.
‒ Sper să nu ajungem totuși nici prea devreme, Titus.
(Va urma)
