Pompierul de serviciu

Marcel e un băiat care are 32 de ani şi un metru şi treizeci şi doi de centimetri. Ha, ce coincidenţă, auzi, 32 de ani şi tot atăţia centimetri peste un metru! Nu-i nimic. La anu’ o să aibă 33 de ani, dar centimetrii peste un metru or să-i rămănă
la fel, că nu mai are unde să crească. Pe Marcel...

Marcel e un băiat care are 32 de ani şi un metru şi treizeci şi doi de centimetri. Ha, ce coincidenţă, auzi, 32 de ani şi tot atăţia centimetri peste un metru! Nu-i nimic. La anu’ o să aibă 33 de ani, dar centimetrii peste un metru or să-i rămănă
la fel, că nu mai are unde să crească. Pe Marcel...

... il cunoaşte multă lume, mai ales atunci cănd are nevoie de el să facă frumos la emisiuni tv, videoclipuri muzicale, circ, discotecă, bar şi d-astea. Nu există să lucrezi in industria asta a biznisului de divertisment (sic!) fără să nu-l cunoşti pe Marcel. Ai nevoie de o mascotă intr-un spectacol? Răspunsul stă in Marcel. Vrei
să-ţi vină multă lume in discotecă să vadă cum căntă un pitic imbrăcat frumos? Ia-l pe Marcel, chiar dacă n-are voce, nu-i nimic, dacă vrei voce te duci la operă, nu te duci la discotecă, da?, deci da? Vrei la circ să-ţi rădă copiii de un pitic care face lucruri caraghioase? Deci poate n-ai inţeles. Marcel e dispus să-ţi fie ţie tot ce vrei. Cred că şi filme porno dac-ar fi la o adică. Băi, deci de ce spun eu asta. Pentru că, in societatea romănească, un tip ca Marcel nu indeplineşte decăt o singură funcţie posibilă: pompierul de serviciu, ăla de care toţi au nevoie pentru căteva ore şi de care oricine se poate dispensa o viaţă intreagă. Â


SITUAŢII. De altfel, societatea romănească şi-a demonstrat cu asupra de măsură incapacitatea de a-şi asimila "ciudaţii". Definiţie necesară: se inţelege prin "ciudat" acea persoană umană incapabilă (sau incapacitată de pe urma unui nefericit accident) să-şi poarte singură de grijă, stănd la mila statului). Sinonime posibile: handicapat de diferite grade, persoană cu dizabilităţi etc...

Marcel are handicap de gradul doi. Inălţimea nu-i dă prea mari posibilităţi de afirmare socială. Un pitic poate să-ţi repare un ceas, dar nu poate să se urce pe schelă, nici măcar la tejghea, să-ţi văndă ceva, n-ar putea. Sau să te tundă. Imaginează-ţi puţin cum ar fi, tu om de inălţime normală, să stai pe un scaun d-ăla de frizer şi un pitic să se invărtă in jurul tău, chinuindu-se să-ţi ajungă la cap.


"UITĂ-TE!", imi zice arătăndu-mi cum ii atărnă picioruţele de pe scaun. Suntem pe o terasă, bem şi vorbim despre Marcel. "Stai să-ţi arăt cum mă duc să-mi iau o bere dinăuntru." Da, ştiu, tejgheaua dinăuntru e mare şi pentru unul de inălţime medie, darmite. Şi aşa. "In autobuz. Nu vrei să ştii căt imi ia să mă urc in autobuz." Nu, nu te găndi că se găndeşte cineva să-l ajute. Fiecare e pe spezele lui. Cine are nevoie de ajutor să-şi cumpere. Cu bani poţi să-ţi cumperi orice. "La tren e supersimpatic. Păi prima treaptă practic imi ajunge aici" şi face semn pe pieptul lui. Nu mă buşeşte răsul, dar pe Marcel da. Marcel e superobişnuit cu situaţii d-astea. A invăţat să-şi mintă inălţimea, adaptăndu-şi, după căt poate, comportamentul la societatea de giganţi in care a fost nevoit să trăiască. Simte in spate privirile curioşilor care se veselesc cu veselie mare cănd il văd. Nu-l mai atinge de mult comportamentul ăsta.


MINILUMEA. "Tu mă vezi căt sunt, da? Păi am şi eu 32 de ani, sunt tată de copil. Ei, eu mă imbrac de la copii. Să mă vezi căt imi ia să-mi găsesc un tricou fără elefănţei pe el. Lasă, că oricum, eu nu mă potrivesc cu totul la mărimile de copii. Copiii sunt mai micuţi, mai slăbuţi, eu, deşi sunt pitic, am o altă conformaţie a corpului." Mare taină şi imbrăcatul ăsta.

"Blugi nu pot să-mi iau de la copii. Şi atunci ce fac?" Pasul unu: "Imi cumpăr o pereche normală, după care..." pasul doi: "mă duc şi mai dau şi la croitor alţi bani ca să-i ajusteze pe conformaţia mea". Concluzie: "deci pe mine o pereche de blugi mă costă şi in plus, unde mai pui că-mi mai ia şi căteva zile pănă mi-i face croitorul. Asta e. Pantaloni, cămăşi, chiloţi... tot imi iau de la copii". Â


4 CLASE. S-a născut pe lăngă Constanţa intr-o familie cu nouă copii. Are patru clase primare şi atăt, pentru c-a fugit de la şcoala normală pentru că-l băteau copiii şi făceau mişto de el şi n-a mai suportat şi şi-a luat lumea-n cap. Părinţii lui ce-au zis. "N-au zis. Crede-mă, la nouă copii căţi eram, unul in minus nu se simţea." Mă rog, "trecut-au anii", chestii, socoteli, s-a incurcat cu o tipă, o pitică, la fel ca el. Ei, el pe fata asta o ştia de mult şi tocmai d-aia s-au şi căsătorit, dar treaba e că Marcel voia neapărat un copil şi fata asta nu rămănea şi nu rămănea şi atunci ea odată i-a zis lui că de fapt şi-a legat trompele ca să nu mai rămănă, că rămănea ca iepuroaicele şi atunci Marcel s-a supărat rău de tot pentru că l-a minţit atăta amar de vreme fata aia şi a plecat, n-a mai stat cu ea. Şi aşa a plecat iar Marcel de acasă.

Poveşti cu fete are cu grămada dar nu asta mă interesează pe mine acum. Ard de curiozitate să-mi spună din ce trăieşte şi aflu că trăieşte din cele două milioane două sute pe care i le dă statul pentru că e handicapat de gradul doi. "S-au spălat pe măini cu noi. Ce şi-au zis. Ia să le dăm la ăştia două milioane de lei şi două sute de mii pe lună, să-i lăsăm să se descurce cum o fi şi noi dormim liniştiţi."


SAU. "Stai să vezi la hotel cum e. Camerele sunt mobilate pentru oameni normali, hai, că in pat te mai urci cum te mai urci, da’ in oglinda din baie cum te uiţi? Sau la chiuvetă." "Te rog, Marcel, nu intra in amănunte." "Aaa! Căte pisoare crezi c-am văzut la viaţa mea? Multe, dar degeaba." Bun, e clar, societatea noastră e o tanti impuţită care funcţionează, in mod cert, după criterii complet bolnave. Ce ar putea societatea romănească să facă pentru piticii ei. "Ştii ce-aş vrea eu? Aş vrea să fie un spaţiu, uite cum e terasa asta, in care să ne intălnim noi, piticii, şi să socializăm. Mai cunoşti pe cineva, mai una, mai alta, mai faci schimb de un număr de telefon, de un e-mail ceva... E anormal. Suntem două mii şi ceva de pitici in toată ţara şi nu ştim unii de alţii. Adică puţini ştiu unii de alţii. Să fie un magazin cu haine pentru noi. Să fie mobilier pentru noi. Să fie... să ne simţim şi noi oameni." Â

Insule izolate intr-un arhipelag izolat, intr-un ocean singuratic. Oceanul ăsta, neamul romănesc, sancţionează ontologic orice deviere de la matriţa iniţială, rupăndu-i, nemilos şi transcendental, un bilet de trimitere in iad. Un iad de care habar n-are căt e de aproape el insuşi. Neamul romănesc, nepăsător şi rece.


AMĂNĂRI
"Pentru locul pe care ni-l dorim noi, piticii, am făcut mai multe diligenţe pe la ONG, pe la astea. Toate mă tratau cu mare atenţie dar pe urmă incepeau să mă amăne. Că e-n concediu, că e in delegaţie, că nu e in ţară. Şi mă amănau cu săptămănile şi lunile. Eu imi puneam speranţa in ei şi pe urmă ajungeam de unde am plecat. Sunam şi tot sunam, dar degeaba"
Marcel


SOCIALIZĂRI
"Dac-am avea şi noi locul nostru, altfel am fi, ne-am simţi şi noi oameni, nu ciudăţenii tratate cu sictir. Nu e normal ca noi, cei care suntem intr-o minoritate atăt de restrănsă (sic!, n. r.) să nu ştim unii de alţii, să nu ne ajutăm noi intre noi. Pentru că am ajuns la concluzia că dacă nu ne ajutăm noi, piticii, intre noi, nimeni altcineva nu ne mai ajută"
Marcel