Porcul lui Ghiocel a murit chinuit ca în filmele de groază

A fost odată, ca de fiecare dată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, o comunitate de "ţigani" romi (nu e un pleonasm – n.r.). O societate multilateral dezvol­tată, pe etaje, coloane, unghiuri, planuri, flori de tablă, flori de plastic, răpiri din Serai, tichii de mărgăritare, jeepuri şi vile încrustate în tablă cât un stadion de fotbal.

Comuna Grajduri din judeţul Iaşi e formată în proporţie de 99% din ţigani de etnie… romă, cum spuneam. Satul e ca luminiţa unui orăşel multicolor, cu pa­la­tele ascunse în dosul hoardelor de câini ce circulă slobozi printre pu­ra­dei. Grajduri e satul Columbei, ţiganca fermecată după care au venit pe­ţi­tori feţe princiare tocmai din "Bur­gun­dia". Al vrăjitoarei ascunse după zecile de fuste împestriţate. Grajduri e satul ţiganului chipeş şi bogat, al ro­mului îmbogăţit din ţepele date la un număr-record de bănci şi întreprinderi de stat. O cetate greu de cu­cerit mai ales în zi de sărbătoare, pentru că ţiganii-s bănuitori şi se feresc de "coconaşii" de la oraş, fii de "perceptori".

Am coborât aici cu prilejul tă­ierii porcilor de Ignat. La Grajduri, ca în multe comunităţi de acest fel, obiceiul este ca porcii să fie tăiaţi în week-end-ul dinainte de Ignat. Am mers la familia lui Ghiocel Stănescu, ar­tist renumit în comună, membru al unei formaţii de dans modern, specialist în înjunghiere şi păstrător al tradiţiilor din tată în fiu, "Porcul mi-l tai singur, atât că trebuie să-l transport de la tata (Constantin Stănescu – n.r .) pe jos, un drum de juma’ de kilometru", se destăinuie ţiganul cu nume de floare.

Grupul său de rude şi prieteni înfăşoară râtul animalului cu o sârmă groasă. Porcul simte că va fi tăiat: pur şi simplu refuză să se deplaseze pe propriile picioare către locul de execuţie. De aceea, Ghiocel şi cele patru rubedenii au târât scroafa cu pricina legată de nas până la eşa­fod, vreme de jumătate de oră. Calea lun­gă a făcut să i se rupă pur şi simplu maxilarul.

N-am rezistat la între­gul drum, nici la "dublele" de la în­jun­ghiere. M-am ascuns undeva între du­nele de zăpadă. Atunci am regretat pentru prima oară că am acceptat o astfel de invitaţie. Când am ajuns la ca­pătul "golgotei suine", porcul era în­ţepenit, limba îi atârna într-o parte, iar picioarele i se închirciseră în V, după o zbatere inutilă. Balta de sânge în­tregea tabloul sinistru asezonat cu ză­padă din plin. Şi mai mult roşu am zărit în faţa ochilor când l-am văzut pe Ghiocel cum încălzea butelia, care avea flacăra cam mică, apropiind de ea o flacără. Aşa capătă presiune!, am aflat. Precaut, am intrat în casă. Soţia lui Ghiocel, Lucreţia, încălzea apa pentru clătirea corpului roşu al porcului, plin de sânge.

Aflasem mai demult de la bătrânii romi despre obiceiurile de Crăciun ale ţiganilor. În puţinele studii pe această temă se spune că, de fapt, Ignatul este Crăciunul ţiganilor. Practic, romii încep să petreacă imediat după ce-şi taie porcii şi au mâncare până dincolo de Crăciun. Tăierea por­cului, sau în limba ţigănească "şinau lebales", nu diferă prea mult de practica românească. Toba la ei e nu­mită "rânză" şi cuprinde cam aceleaşi in­grediente ca la români. Cârnaţiul şi chişca sunt făcute după vechile reţete, cu carne tocată cu satârul, nu cu ma­şi­na. "S-au mai deşteptat şi ţiganii, o va­lo­rifică oarecum diferit de români (car­nea), acum îi pun ingrediente. Înainte tranşau porcul şi carnea o ascundeau într-un ţolinc, un covor ief­tin. Atât. Acum e altfel", povesteşte Constantin Stănescu, un ţigan de­o­sebit de inteligent şi cumsecade.

Ca şi în alte ocazii, ţiganii petrec cum se cuvine. Vin fiert în oale, po­ma­na porcului pentru cei care ajută la tăiere, în special români, pentru că mulţi romi nu se pricep. Fără asomare, fără nimic, cu multă suferinţă, că aşa cere datina. Foalele acor­de­o­nului cântă a moarte. De altfel, încă de dimineaţă, din sâmbăta de di­na­in­te de Ignat, pe uliţa principală a co­mu­nei se făcuse un fel de piaţă a tăierii porcilor. "Vreau un om la tăiat. Am doi porci de sacrificat. Pe Marin nu-l pot lua că merge la bulibaşa Gagarin Stănescu, care are de tăiat şase porci. Să vedem cine poate veni", îmi spune unchiul lui Ghiocel.
În timp ce porcul era tăiat afară, în casă am întâlnit-o pe verişoara Tasiei (foto), Diana, o fetiţă de vreo 10 ani, deja arvunită pentru măritiş. "De Sărbători îmi place să merg la Iaşi, la mall, să-mi iau haine, să beau cafea, suc şi să mă distrez. Acasă, în pijamale, mă mai şi bat cu pernele", spune Diana Stănescu. Tot de Săr­bă­tori au loc o întâlnire cu bulibaşa şi un fel de sfat al ţiganilor, la care se arvunesc copiii şi se pun la cale afa­ceri. "Am zestre 100 de monezi de aur, 200 de fuste, 50 de perne, 300 de bluze, oale, farfurii, linguri, 100 de litri de vin, coliere de aur, şakire (blu­­ze à la Shakira – n.r.)", spune Dia­na, care se mai laudă că are sau îi plac, nici ea nu ştie, maşinile Audi A 6 (specifică clar seria! – n. r.), Ci­troen, BMW. "Am mobilă mare şi mică, şi tv, şi altele", adaugă fetiţa care recunoaşte însă că îi place să se joa­ce cu păpuşile Barbie.

Revenim în curte, la "sărbătoarea Ignatului". Sunt împiedicat să văd în continuare "spectacolul". Toţi pu­ra­de­ii îmi cer să le fac poze şi să le dau bani. "Naşule, n-ai şi matale cinci lei, o ţigară, o ciocolată." Îmi golesc fără prea mult chef buzunarele cu gând că voi scăpa, însă mai rău am făcut că mi i-am urcat în cap pe toţi, mai ales pe cei pe care a trebuit să-i refuz.

Între timp, porcul e despicat, hălcile de carne sunt duse în tindă şi aşezate, abu­rinde, într-o covată. Câinii hă­mesiţi ling bălţile imense de sânge iz­vo­râte în fiecare bătătură. Soarele blând de după-amiază se oglindeşte în acoperişurile din tablă. Unii ţigani se întorc de la mall de unde au cum­părat sare grunjoasă, şampanie şi de­tergent. Le cară cu "suv-urile" cât un turnuleţ de tablă mai mic. Pe vreme de criză, ţiganii încă se descurcă. Ma­ma lui Ghiocel nu concepe ca feciorul ei să plece la muncă în străinătate. "Nu poate să lase nevasta acasă cu lunile, să găsească aicea ce poate", spune Maria Stănescu.

Ghiocel, să­ra­cul, s-a pregătit special pentru Cră­ciun. Şi-a vopsit camera în galben. Pe tavan va pune rigips boit în alb, iar soţia Lucreţia va atârna nişte flori din plastic de toată frumuseţea. Afară, aburii de carne se răsfiră pe uliţă. Ţi­ganul pârleşte o bucată de şoric în ja­rul ce încă pârâie. Mirosul persis­tent de maţe dezgolite îmi întoarce sto­macul pe dos.

A fost pentru prima oară când m-am convins pe viu de vir­tuţile vegetarianismului. În prag de Crăciun mi-am luat rămas bun de la oamenii din Grajduri. De la Ghiocel, Bobocel, Lămâia. Strugurel, Portocala, Floarea, Margareta, dar şi de la Kaiser, bunicul lui Ghiocel Stă­nes­cu, cel mai priceput dansator dintre tăietorii de porci. Şinau lebales.   

O imagine îmi stăruie în minte de la o altă întâlnire cu ţiganii: bătrânul ţi­gan Istrate Stănescu parcă a intrat în transă. Un dans mut, pe ger. Ridică ge­nunchii, se culcă în zăpadă, se descalţă, murdar de sânge. Nu simte muşcătura gerului şi termină totul la fel de abrupt pe cât a început.

Rugăciune de bani şi prosperitate la tăierea
Sărbătoarea principală a ţiganilor e de Sfântul Vasile, dar are legătură cu tăiatul porcului. Atunci, ei umblă cu "Vasîlca" sau "Vasîlea", un obicei străvechi, din ce în ce mai puţin respectat. Cine are porc pune căpăţâna pe o tavă, dacă n-are o împrumută, o decorează cu ghiuluri de aur, inele, beteală, o oglindă, şi merge cu ea prin sat, la oamenii cu dare de mână. Un soi de cerşetorie.

Cuvintele colindului ţigănesc sunt ca un fel de dare de seamă cu privire la motivele pentru care porcul a fost sacrificat şi, mai ales, vorbesc despre judecarea sa la intrarea într-o altă lume. Se spune că înainte de a fi sacrificaţi porcii se visează cu mărgele roşii la gât. Înainte de a tăia căpăţâna porcului, ţiganii îi fac o cruce cu cuţitul şi o doboară apoi cu securea. Atunci când înjunghie animalul rostesc o rugăciune de bani şi prosperitate: "Să-l mănânce familia cu bine, sănătoşi cu toţii".