Povestea lui Gheorghe Ferariu, cel mai bun „ridicător” din istoria voleiului românesc

Cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la obţinerea singurei medalii de aur din istoria voleiului românesc, Jurnalul Naţional vă prezintă povestea unuia dintre cei mai reprezentativi jucători ai generaţiei de aur care a scris pagini de istorie în voleiul european şi mondial.

Palmares de invidiat
De cinci ori câştigător al Cupei Campionilor Europeni, medaliat cu aur la Campionatele Europene de la Bucureşti (1963), vicecampion european la Praga (1959), medaliat cu bronz la Campionatele Mondiale de la Rio de Janeiro (1960) şi Moscova (1962), Gheorghe Ferariu a fost coleg de generaţie cu jucători precum Horaţiu Nicolau, Aurel Drăgan, Vasile Pavel sau Davila Plocon.
El s-a născut la Braşov la data de 24 august 1936 şi a îmbrăţişat voleiul într-o perioad` în care în România abia se puneau bazele unui campionat naţional şi ale unei federaţii de specialitate. „În primii doi ani de liceu, profesorii ne-au insuflat dragostea pentru sport. Orele de educaţie fizică erau clasice, făceam gimnastică suedeză, iar cei care aveau talent erau îndrumaţi spre sport de performanţă. Eu am optat pentru fotbal, dar datorită insistenţelor tatălui meu căruia îi era frică că o să mă accidentez, am ajuns la volei. Iniţial am practicat doar de plăcere, însă încetul cu încetul am fost selecţionat în echipa Tânărul Dinamovist ”, îşi aminteşte Ferariu.
1920 este anul în care voleiul pătrunde pe teritoriul românesc, introdus de soldaţii americani, iar în 1921 se desfăşoară primul campionat şcolar. Anul 1931 reprezintă înfiinţarea Federaţiei Române de Baschet şi Volei, cea din urmă devenind for de sine stătător abia în 1958.  În 1949 se desfăşoară primul Campionat naţional masculin.

De trei ori câştigător al Universiadei
Maestru emerit al sportului încă din anii 60, Ferariu consideră anul 1949 ca fiind de referin]` în istoria voleiului românesc. „În acel an, ruşii au venit la Bucureşti şi au susţinut un meci demonstrativ, jucând patru contra patru în Sala Floreasca. Au venit cu cei mai buni jucători. Noi nu aveam echipă naţională, atunci s-au pus bazele voleiului românesc. Oamenii au început să îndrăgească voleiul. Am debut la Tractorul Braşov în săli arhipline. Mulţi rămâneau în afara sălii şi ascultau transmisiile radio ale partidelor”, rememorează fostul voleibalist.
Anii studenţiei de la Cluj-Napoca aduc şi recunoaşterea naţională şi internaţională a valorii sale. „În 1957 am început Facultatea de Drept la Universitatea Babeş din Cluj-Napoca. În paralel jucam şi pentru echipa locală Universitatea, formaţie cu care ne-am clasat patru ani la rând pe locul 3. Prima ieşire din ţară a fost în 1957 la un turneu în Turcia-Grecia, care a durat aproape o lună şi jumătate. În acel an am câştigat locul I cu naţionala studenţească a României la Jocurile Universitare de la Paris. Acest lucru s-a repetat şi în 1959 la Torino şi în 1961 la Sofia. Prima selecţie în echipa naţională de seniori a României a venit în 1955, iar trei ani mai târziu eram titular în echipa ce devenea vicecampioană europeană la Praga (1958), prima mare performanţă din istoria voleiului nostru. Ne băteam cu ruşii, cehii, nemţii şi bulgarii. Valoric eram acolo, lângă ei. Când Franţa reuşea să câştige un set împotriva României era sărbătoare în cantonamentul lor”, declar` acesta.

Cel mai bun coodonator din lume
Începutul anilor 60 a adus medalii pe bandă rulantă pentru voleiul masculin românesc. „În 1960, ne-am dus cu mari speranţe în Brazilia. Locul 3 la Mondial a fost un dezastru. Noi ar fi trebuit să câştigam Campionatul Mondial. Este cel mai mare regret al carierei mele. Vina o poartă antrenorul care a ales cei şase jucători, în speţă Nicolae Sotir. El l-a introdus pe Petrică Păunoiu, un jucător talentat de la Dinamo, însă grav bolnav. Avea cinci caverne la plămâni. În sală, la meciuri şi la antrenamente, erau temperaturi insuportabile, iar jucătorul nostru a clacat, exact în meciul cu URSS. N-a dat randamentul scontat, Sotir putea să îl bage pe Sică Pavel, dar a refuzat. Dacă îl înlocuia, am fi devenit campioni mondiali. Am avut o susţinere fantastică din partea brazilienilor, care habar nu aveau unde e România pe hart`. Presa era de partea noastră. Aveam 3.000 de spectatori la antrenamente. Mare păcat”.

Pedeapsa lui Sotir
Nemulţumiţi de rezultat, liderii Partidului Comunist Rom~n au dispus înlocuirea lui Nicolae Sotir, pe care l-au răsplătit cu o funcţie de antrenor în Turcia. În schimb, noului antrenor Gheorghe Petrescu de la Rapid i-au trasat o sarcină imposibilă: titlul mondial din 1962, chiar pe tărâm rusesc. „Ne-am bucurat teribil că am scăpat de Sotir. L-au instalat pe Gheorghe Petrescu, antrenorul Rapidului, care ne era foarte drag. România nu a reuşit niciodată să învingă în Rusia. Era imposibil să îi baţi la ei acasă. Aşa am terminat iar pe trei, lucru supărător, chiar dacă eu personal am fost desemnat cel mai bun coordonator al Mondialului. După aproape un an de la acel turneu, partidul i-a imputat oficial lui Petrescu ratarea aurului mondial. Asta se întâmpla cu foarte puţin timp înaintea Campionatului European din 1963. Petrescu a fost foarte mâhnit şi a renunţat la post, iar oficialii l-au readus pe Sotir, spre indignarea noastră”.

Cel mai bun apărător din Europa
A urmat titlul european de la Bucureşti, succes unic ce datează de exact 50 de ani. „Ruşii ne-au învăţat volei, dar în scurt timp am ajuns să îi batem. Aşa se întâmplă când elevul întrece uneori profesorul. Apogeul carierei mele şi al voleiului românesc a fost titlul european cucerit la Bucureşti. Învinsesem URSS în semifinale şi Ungaria în finală. Pentru noi nu a fost o surpriză. Eram o echip` sudată sufleteşte şi conştientă de valoarea noastră. La finalul turneului am fost desemnat cel mai bun apărător. Pe de altă parte, pe munca lui Petrescu, Nicolae Sotir îşi trecea în cont aurul european şi devenea antrenor emerit. Tot el s-a bătut cu pumnul în piept că în 1964 vom lua aurul la Olimpiada de la Tokyo. Am avut ghinion, că doi jucători s-au accidentat în preziua debutului JO, şi am terminat abia pe 4, tot din cauza incapacităţii antrenorului de a înlocui jucători. Sotir a fost iar pedepsit cu o funcţie de antrenor în Franţa. Bronzul de la Olimpiada din 1980 a fost câştigat în circumstanţe favorabile, prin participarea doar a ţărilor socialiste. Să ştiţi că aspectul financiar nu conta prea mult atunci. Luam 250 de lei, indemnizaţie lunară, dar noi jucam cu motivaţia de a fi cei mai buni din lume”, consideră cel care a adunat peste 250 de prezenţe sub tricolor şi este considerat, alături de Aurel Drăgan, cel mai bun “ridicător” al voleiului românesc, din toate timpurile.

"Cu acte, fără acte"
La nivel de club, Ferariu a strâns şapte finale ale Cupei Campionilor Europeni, toate în culorile Rapidului. Cinci dintre acestea s-au soldat cu trofeul în vitrina clubului, asta deşi Ferariu a jucat un singur sezon la Rapid. „Se mai practica la acea vreme. Eu jucam la Universitatea Cluj sau Tractorul Braşov, dar în Europa evoluam pentru Rapid. Cei de la forul internaţional nu ştiau, ziariştii români nu aveau voie să ne evidenţieze în cronicile meciurilor din campionatul intern, iar cluburile erau de acord. A fost un singur an în care am jucat cu acte în regulă. În 1961 am fost numit consilier jurist la Ministerul Transporturilor din Bucureşti şi am jucat pentru Rapid în campionatul intern, reuşind şi singurul titlu al României din cariera mea. 2.000 de rapidişti făceau o atmosferă insuportabilă pentru adversari. Lucrurile s-au complicat câţiva ani mai târziu, la cele două finale româneşti ale Cupei Campionilor. Dinamo a contestat în 1967 dreptul nostru de joc. Oficialii europeni au fost anunţaţi în privinţa noastră şi ni s-a interzis să jucăm în final`. Dinamo nu practica împrumutul de jucători în Europa. Chiar şi aşa, valoric eram peste ei şi trebuia să îi batem. Dar, cu mijloace specifice care ar umbri cariera unor jucători încă în viaţă şi tocmai de aceea prefer să nu vorbesc prea mult despre asta, au reuşit să ne învingă”, relatează Ferariu, desemnat în 2012 cel mai bun sportiv din istoria Braşovului.

Antrenor în Italia, arbitru în România
Ultimul moment important al carierei lui Gheorghe Ferariu a fost locul 2 la Jocurile Balcanice de la Atena din 1970. Ca răsplat` pentru întreaga carieră, în 1971 a fost trimis în Italia la formaţia Trieste. „Venisem ca antrenor, dar văzând nivelul am ales să joc. Am stat până în 1973, reuşind să duc echipa de la retrogradare pe podium”, spune cel care ani de zile a fost preşedinte al clubului Tractorul. 15 ani mai târziu, fiul său Horaţiu, care i-a călcat pe urme, era încoronat vicecampion european la volei, în Bulgaria, fiind desemnat cel mai tehnic jucător al competiţiei rezervate juniorilor. Pentru Ferariu senior a urmat o carieră în arbitraj şi în cea de observator federal. Cât despre declinul voleiului românesc din ultimii 30 de ani, în care nu mai reuşim să ne mai calificăm la nici un turneu final, Ferariu pare resemnat. „Nu mai există bază de selecţie. Nu mai există competiţii şcolare sau universitare. Nu avem profesori de sport calificaţi şi dedicaţi. Copiii au astăzi alte preocupări: baruri, internet şi multe altele. Noi ne distram practicând un sport. Pe de altă parte, nu mai sunt bani. Nu mai există subvenţii de la stat şi oameni dispuşi să investească în sport. Toţi vor rezultate, titluri şi medalii, dar nimeni nu se mai preocupă de sport”, a încheiat Gheorghe Ferariu.