Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Și cum vă descurcați cu atâția morți în casă?”. De la biroul lui, profesorul Tudorel Butoi, psiholog criminalist, tocmai studiază fotografia lui Ioan Luchian Mihalea gol și strangulat cu niște cabluri: “Morții nu mă încurcă deloc. Păi, puiule dragă, pentru mine cadavrele astea sunt doar obiect de studiu. Se cheamă desensibilizări profesionale. Să vezi legistul ce de gogoși mănâncă lângă cadavre! Tot așa, când mergeam la locul faptei după un omor, nu mai simțeam miros, nu-mi făcea nimic greață, n-aveam coșmaruri. Mă gândeam doar că trebuie găsit criminalul și atât”.
Colecţia cu cadavre
Și profesorul mai scoate din bibliotecă a treia tranșă de mape cu “morții” carierei lui: poze cu Râmaru și cu alți câțiva criminali în serie - unii cu ochi mici și fălci late, alții cu bărbii adânc ieșite-n afară, poze cu corpul tăiat al Ancăi din cazul Samoilescu, cadavre violate și ciopârțite, un cap de om cu pielea încrețită, tocmai scos din Dâmbovița și cu puhoi de gură-casă șocați pe de lături, un geamantan îndesat cu bucăți de mâini și picioare, trupuri albe, cusute pe burtă… 30 de ani și mai bine i-a tot studiat profesorul pe asasini, tâlhari, violatori și hoți în cabinetul lui din Poliția Capitalei. Le-a făcut profilul psihologic, încercând să-i înțeleagă pe fiecare. Cu poligraful și cu vorba bună a băgat la pușcărie armate de infractori. A intrat în creierul a mii de delincventi, a 111 asasini și a 11 criminali în serie. Din '75 și până în 2001 a anchetat 37.000 de oameni și de abia acum, la 65 de ani, i se pare că ar putea descoperi fața umană a criminalilor. Nu a tuturor - pe unii nu i-a putut înțelege cu nici un chip și i-a numit, simplu, “îngerii morții”. Cum a fost șoferul Nicolae Pascu, ucigaș a trei femei. “Domnule doctor, toate trei, din vorbă-n vorbă, mi s-au plâns fiecare de-o grămadă de necazuri ale vieții. Mi se păreau triste de tot, fără speranțe. Eu sunt cam milos. Nu știu de unde mi-a venit în cap să le curm suferința și le-am omorât”, narează Tudorel Butoi întâmplarea cu Pascu, într-un manuscris.
“Ucigașii plâng când recunosc. Plâng cu spasme, cu zguduiri, cu muci”
Îi povestim de Gabriel Hrib, “viețaș” la Rahova pentru dublu omor. Cum lucrează goblenuri, cum le vinde și donează banii și, în sfârșit, cum citește el acolo, în celulă, cărți de spiritualitate. Brusc, profesorul se schimbă la față. Sare de pe scaun, cu ochii aprinși: “Face el asta? A, ce vești bune îmi aduci! El chiar are o șansă. De fapt, toți au o șansă. Psihanaliza zice că există în criminal dorința de mărturisire. Fiindcă ascunderea faptei în tenebrele subconștinetului chinuie, e un iad. De aceea am știut întotdeauna la poligraf că am în față un nefericit. Și d-aia ucigașii plâng când recunosc. Plâng cu spasme, cu zguduiri, cu muci. Fiindcă simt și ei că Dumnezeu i-a adus la poligraf. Ioane, hai tati la răspundere, scoate mortul de unde l-ai ascuns acum unșpe ani, să-i facem pomană, să intre și el în cele rânduite! Dumnezeu ca iertare e în gestul lui de recunoaștere a faptei. La ăia care recunosc. Că majoritatea neagă și totul devine o nesfârșită goană de-a v-ați ascunselea”. Toate lucrurile astea le predă acum la facultate și are mari surprize: “Mă caută studenții, parcă s-au dilit. Toți vor să se facă profileri”.
Hoțul Gyuri cel sincer
Legătura lui Dumnezeu cu el și cu infractorii a înțeles-o din ziua aceea când el, tânăr locotenent de Miliție, a sărit cu arma-n mână dintr-un tren în mers. Îl fugărea pe hoțul Gyuri, evadat de sub escortă. Și s-au trezit amândoi gonind pe un câmp pustiu, răpuși de arșiță. “Îl văd și acum, săracul. Când între noi nu mai rămăseseră decât vreo 50 de pași, s-a oprit și s-a așezat jos. L-am găsit plângând. Scâncea încet, cu ură, așa cum și eu îmi scâncisem râsul, chinuit și animalic, ca o primă reacție de apărare. Gabor și hoț, separat doar de rol, actori ai aceleiași eterne comedii umane. Și am simțit atunci că ceva nelămurit ne unește. Gyuri, nu mai plânge, gata, ți-ai încercat șansa, nu-ți port pică! Ridică-te, dă-mi cureaua de la pantaloni și șireturile de la pantofi! Hoțul se uită la mine prostit, hipnotizat parcă. Se ridică încet, tremurând, și-și scoate cu gesturi nesigure cureaua și șireturile de la pantofi. Băiete, nu mă omorî, să n-am parte de fetița mea, Clara! M-a străbătut un fior, se speriase săracu, mă înțelesese total aiurea. Taci, bă, tâmpitule, ce-ai înnebunit? Hai, repede, o sută de flotări c-ai făcut din mine prostu' Miliției! Bă, prostule, în viața ta să nu mai fugi de sub escortă dacă ții la fie-ta Clara, eram în drept să te fac strecurătoare de supă! Am crezut că mă-nghite pământul când Gyuri, atins la coarda sensibilă, mi s-a destăinuit, întinzând spre mine mâinile slăbănoage: Don' șef, să n-am parte, puneți-mi mai bine fiarele, că pe mine mă tentează, dom'ne, libertatea!”.
De la haimana la poliţist
Și poate tocmai d-aia a căutat el mereu să-și înțeleagă infractorii, fiindcă în copilărie a fost mica haimana a mahalei din Turnu Severin. Juca barbut pe maidane, fura lemne și porumbei. La 10 ani știa toate jocurile de noroc și, cum vedea uniforma sectoristului din capul străzii, fugea să pitească ce-a furat. “Ai să-nfunzi pușcăria”, îi striga mama. “Sigur că chiuleam de la școală, nu trebuia să merg la pescuit? Nu trebuia să dau cu zarurile? Furam, mințeam, eram duplicitar. Dar cine-ar fi crezut că toate nenorocirile astea aveau să-mi folosească într-o zi?”, ne spune. Și ziua a venit când a descoperit o carte subțire și lungă pe care scria, mare: Psihologie. La facultatea de psihologie a intrat târziu, după ce picase de două ori la Medicină și după ce mai hălăduise o vreme prin București, furând de pe maidane cu găștile, dormind sub cerul liber și pescuind ilegal prin lacuri. Nici armata nu i-a plăcut, n-avea sentimente patriotice. Dar a iubit facultatea. Se înființa la bibliotecă la 5 dimineața spărgea lemne bibliotecarelor și făcea tot ce trebuie să-i dea repede cărțile. Timp în care se ferea să nu-l prindă miliția că face speculă cu blugi.
Pe la 26 de ani l-au racolat criminaliștii Capitalei. “Am intrat în Institutul de Criminalistică la fel ca într-o catedrală. Liniște. Curățenie. Mirosea a substanțe chimice și a alcool. Profesori îmbrăcați în halate albe, cu ecuson. Unul chimist, altul fizician, balistician, dactiloscop, medic legist. Călcai pe doctori ca pe dude. Și omul meu deschide ușa unui cabinet: aici vei lucra dumneata, primul psiholog criminalist din Poliția Română”. În primii ani, însă, l-au băgat la operativ: “Noaptea târziu, numai pașii noștri pe asfalt. Purtam lanterna prin vitrine, pătrundeam prin ganguri, subsoluri, ghene de gunoi, legitimam, imobilizam, rețineam”. Şi atunci a înţeles un lucru: “Pe polițist nu-l ajută decât Dumnezeu, nimeni nu-l va întreba vreodată dacă-i este foame sau sete, dacă-i sănătos sau bolnav, dacă și de ce i se droghează copiii”. Dar pentru început era perfect.
