Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe biroul vechi, având tăblie cu intarsia de sidef, Mişu Dona a răsfirat dosarele cu fotografii de epocă, felicitări şi cărţi poştale din România (şi Europa) de altădată. “Duducă dragă”, îmi spune, cu o vorbă veche, cel puţin la fel de veche ca şi ilustratele pe care le privesc cu luare-aminte, “duducă dragă, nici nu ştiţi câte poveşti ascund petecele astea de carton colorat!”. Unele sunt de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. În sepia, rareori cu tuşe colorate, pe câte-o floare din părul unei fetiţe bucălate, pe corsajul unei femei tinere şi zâmbitoare, la floarea din reverul unui domn. Altele au flori trasate cu penelul muiat în vopseluricu argint. Cele mai multe sunt din anii interbelici. Simţi mâna sigură şi veselă a câte unui artist care “punea” dragoste în orice desemn.
Mişu Dona îmi spune că a avut multe, mult mai multe cărţi poştale ilustrate şi felicitări (destule expediate sau primite chiar de membri ai familiei sale), “dar le-am împrăştiat prin lume; le-am dăruit copiilor, nepoţilor... să-şi aducă aminte de mine şi de cei bătrâni, când vor privi la ele”. Apasă apoi pe cuvinte: “Le-am zis aşa: dacă nu vor voi să le păstreze, măcar să le doneze unei biblioteci, unei arhive, unui loc unde alţi oameni le-or privi cu drag şi vor visa la anii romantici”...
Îi cer să-mi dea câteva dintre “comorile” lui (cu împrumut), să ilustrăm numărul de-ntâi martie al Jurnalului de Weekend. Să fie, îi zic, mărţişoarele lui către dumneavoastră. “Ştiţi ce cred eu – ar trebui să punem imagini cu oameni fericiţi, cu oameni care se iubesc. Păi ce e primăvara, dacă nu adrenalină pentru suflet!”, şi-mi zâmbeşte cald, în vreme ce ochii îi înoată în lacrimi. “Na, c-am devenit sentimental! Dar ce frumos era în tinereţea mea...! Când iubeai o fată, îi povesteai dragostea ta trimiţându-i cărţi poştale, felicitări, care n-aveau nevoie de alte cuvinte. Se publicau pe-atunci felicitări tematice, în serie, câte două, câte trei... chiar câte cinci; să ţeşi o iubire cu ele. Uitaţi-vă la acestea, cu cei doi copii-îngeraşi de pe colina înflorită. Aici sunt cu faţa... dincolo cu spatele... Într-o parte spun lumii cât se iubesc, în partea cealaltă îşi şoptesc doar lor, unul altuia, dragostea ce i-a cuprins. Sau cele două cărţi poştale antebelice, cu două personaje: el şi ea. Odată îi zice vorbe dulci, să şi-o apropie, apoi deja sunt unul în sufletul celuilalt...”
Hotărâm deci să-ncepem (grafic) primăvara “în pas de doi”. Mai ales că unele dintre aceste felicitări sunt foarte-foarte explicit primăvăratice. Cum este cea în care el şi ea au azvârlit uneltele de grădinărit şi s-au îmbrăţişat, în văzul lumii. “Cui ce-i pasă că-mi eşti drag!?...” – par ei să (se) întrebe, eminescian...
Pe tema asta, a cuplului, îmi aşază dinainte zeci de “cartoane ilustrate”. Doi piţigoi, două rândunele, două fetiţe cu părul buclat, două flori răsucite una după cealaltă. Şi, din nou, tineri îndrăgostiţi... Să îndrăznească primăvara să nu vie, zglobie şi luminoasă (oricât de cenuşii ne-au părut zilele iernii!)...
