Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
19 februarie 2010, puțin trecut de ora 6 dimineața, Afganistan. Coloana soldaților români a fost atacată de talibani, iar unul dintre vehicule a sărit în aer. În el se afla și plutonierul adjutant al Armatei Române, Eugen Mănăilă (47 de ani), aflat deja la a doua misiune în zona Qalat. S-a ales cu partea dreaptă a corpului despicată, însă cu toate acestea soldatul nu și-a pierdut speranța și a demonstrat că viața nu se termină când vrea soarta. A început atunci o luptă continuă cu el însuși și cu suferințele prin care a trecut: „Când eram în căruțul cu rotile, am zis: Băi, tu trebuie să te ridici în picioare!”. Și așa a făcut, după şase operații suferite în mai multe spitale și şase luni petrecute într-un scaun cu rotile. Chiar dacă face recuperare din 2010, momentele în care nu își mai poate controla membrele nu îi sunt străine, dar nimic nu îl împiedică pe eroul nostru să își depășească limitele. Pentru că nu mai poate îndeplini o funcţie de luptător, lucrează acum în comandamentul unei unităţi militare din Buzău, pe o funcţie administrativă, dar refugiul în care își găsește echilibrul este sala de sport, acolo unde se antrenează pentru un nou obiectiv pe care îl are în viață: în 2017 vrea să audă din nou imnul ţării pentru care a luptat. Dar de această dată la Jocurile Paralimpice INVICTUS, care se vor desfășura la Toronto. Proba lui forte este tirul cu arcul, dar pe lângă pregătirea fizică, Eugen are nevoie și de echipament special și multe altele, iar costurile aferente nu îi permit încă să aibă certitudinea că o să fie alături de camarazii lui, anul viitor. Momentan doar se antrenează și visează cu ochii deschiși.
Bianca Voinea: Cum erau dimineţile de război?
Eugen Mănăilă: Războiul nu poate fi decât urât, indiferent de forma pe care o îmbracă, ești permanent la limita dintre viață și moarte și asta aduce o mare încărcătură psihică. În fiecare dimineaţă mă trezeam cu un sentiment de recunoștință că totul a fost bine până atunci.
B.V.: Aveai vreun „ritual” pe care-l făceai înainte să îți începi ziua?
E.M.: Înainte de orice, îmi începeam ziua cu o rugă interioară ca la sfârșitul zilei să reuşesc să mă întorc întreg la bază. În timp, îmi creasem obișnuința să iau fiecare camarad din grupul meu de cercetare la întrebări de genul: cum se simt în dimineața aceea, dacă este totul bine acasă sau dacă au anumite temeri față de misiunea pe care urma să o îndeplinim.
B.V.: Ce s-a întâmplat în data de 19.02.2010, ziua în care ai fost rănit?
E.M.: Aceea a fost ziua în care m-am născut a doua oară. Eram pe drumul de întoarcere dintr-o misiune de cercetare și de luptă în sudul provinciei Zabul, o misiune ce s-a întins pe durata a două zile, cu rămânere peste noapte în teren ostil, în apropierea unor trasee folosite de insurgenți atât pentru aprovizionarea cu explozivi şi armament, cât și pentru tranzitul de graniță către Pakistan. Noi eram într-o formație de patru mașini de luptă române și două ale armatei afgane, eu fiind a cincea mașină din formația de marș, adică fix mașina comandantului patrulei. La un moment dat am intrat pe autostrada ce traversează provincia Zabul, dinspre Kandahar spre Kabul, îndreptându-ne spre bază. În dreptul unui punct obligat de trecere am fost atacați cu un dispozitiv exploziv improvizat, lovitura fiind sub roata din stânga față a mașinii, în dreptul meu. Plutonul meu de cercetare a intrat rapid în dispozitiv de luptă, a urmat un schimb violent de focuri, în cele din urmă insurgenții fiind nevoiți să se retragă din zonă.
„M-am întors către camarazi să-i întreb dacă sunt bine…”
B.V.: Ce simţeai în momentele acelea?
E.M.: În timpul desfășurării acțiunii de luptă nu mi-am dat seama că sunt rănit. Adrenalina cred că m-a ținut tare... Imediat ce s-a terminat acțiunea de luptă, m-am întors către camarazi să-i întreb dacă sunt bine... Abia atunci am simțit o străfulgerare din creștetul capului ce s-a întins în tot corpul și mi-am dat seama că sunt rănit. În acel moment i-am spus comandantului patrulei că sunt rănit şi că nu pot să îmi mișc piciorul drept și am dureri mari în piept și la mâna dreaptă. Camarazii m-au dat jos cu mare grijă din mașină și m-au întins pe spate, chiar lângă locul exploziei. În același timp, comandantul patrulei a solicitat MEDEVAC (evacuare medicală) pentru mine. Sanitarul patrulei mi-a fixat câteva atele în jurul picioarelor, limitând la maximum eventuale răni complementare și pregătindu-mă pentru transfer. Pe măsură ce trecea timpul îmi era din ce în ce mai rău din cauza durerilor, fără să îmi pierd cunoștința. A sosit evacuarea medicală, un elicopter Black Hawk escortat de două elicoptere Apache ce asigurau zona împotriva unui eventual atac cu rachete. Am fost preluat şi transportat la bază de medicii de urgență americani din elicoptere (acolo le spuneau guardian angels).
B.V.: Cu ce răni te-ai ales după episodul acela?
E.M.: Am avut piciorul drept de la laba piciorului până la genunchi rupt în bucăți, trei coaste dislocate, pumnul drept fracturat și o mică deplasare a umărului drept. Am rămas cu o pareză a nervului sciatic popliteu extern și intern pe partea dreaptă, precum și cu dureri în glezna și genunchiul drept. La nivel psihic, însă, cred cu tărie că pot gestiona eficient sechelele, astfel încât să pot vedea permanent un nou început.
„Am avut nevoie de recuperare până... azi”
B.V.: Presupun că procesul de vindecare a fost unul lung şi neplăcut.
E.M.: Exact! Au urmat șase intervenții chirurgicale. Prima a fost în baza din Zabul, unde mi-au băgat niște fixatoare din metal prin picior, făcând tot posibilul să mi-l salveze. A doua operație s-a petrecut în spitalul forțelor aeriene americane din baza Bagram, unde au „cizelat" prima intervenție, pregătindu-mă pentru transferul în Germania, la spitalul militar Landstuhl. Acolo au urmat alte patru intervenții chirurgicale, în urma cărora medicii americani au reuşit în cele din urmă să îmi salveze piciorul drept. A trebuit apoi să învăţ din nou să merg. Perioada cea mai «aspră» a durat cam doi ani, apoi am mai avut nevoie de recuperare până... azi. (zâmbeşte)
B.V.: Se spune că din orice experienţă pe care o trăieşti trebuie să înveţi ceva. Ce ai învăţat din experienţa asta?
E.M.: Am învățat să apreciez fiecare zi, să nu mai am dorințe deșarte, să am parte de micile bucurii ale vieții, pentru că ele contează de fapt. Am făcut uz de toată voința mea să recapăt un stil de viață normal, aș spune mult mai sănătos decât înainte!
B.V.: În toată perioada asta cine ţi-a dat putere? Cine ţi-a fost sprijin?
E.M.: Am avut sprijin din partea tuturor: familia mea, soția și fiica mea ce nu m-au considerat niciodată un neputincios, făcâdu-mă permanent să îmi depășesc limitele; armata, prin colegii mei de la o unitate de elită din Buzău, ce au arătat un respect deosebit pentru sacrificiul meu, superiorii mei care au avut grijă să fie respectate prevederile legale ce vizează militarii răniți în teatrele de operații; prietenii mei ce m-au înconjurat cu dragoste; credința și viziunea mea asupra vieții, că nimic nu este imposibil, să nu lași pe nimeni să îți spună că nu poți face ceva.
Impresionat de susținerea din „mediul civil”
B.V.: Eşti foarte legat şi de sport. Ce reprezintă pentru tine?
E.M.: Am un trecut ,„încărcat" de sport. Am practicat arte marțiale de la vârsta de 14 ani, pe vremea comunismului, prin unități militare, această dragoste continuând și acum, evident, cu limitările impuse de situația mea medicală. Sportul pentru mine a însemnat și înseamnă în continuare singura modalitate prin care îți poți păstra o minte limpede într-un corp... indiferent de problemele acestuia.
B.V.: Tot sportul te-a apropiat şi de INVICTUS România. Cât de mult contează pentru tine apartenenţa la acest grup de veterani?
E.M.: INVICTUS România... ei bine, aici mă uit în interiorul meu și pot spune cu certitudine că această mișcare este îmbinarea perfectă a camaraderiei, a patriotismului şi a recunoștinței față de înaintași și de jertfa lor exprimată prin evenimente sportive. Pe de altă parte, eu cred că INVICTUS este de fapt o stare de spirit a omului ce nu se dă bătut niciodată, ce nu uită niciodată de unde a plecat și încotro trebuie să se îndrepte.
B.V.: Ştiu că unul dintre obiectivele tale este să ajungi la Jocurile Paralimpice INVICTUS de anul viitor, de la Toronto. De ce îţi doreşti atât de mult să participi la această competiţie?
E.M.: În primul rând pentru a sta alături de partenerii noștri din NATO, alături de care facem toate tipurile de misiuni cu un grad mare de profesionalism - recunoscut de către aceștia în multe ocazii. În al doilea rând, pentru a-mi depăși limitele alături de ceilalţi camarazi răniți în teatrele de operații. În al treilea rând, să transmit mesajul către țară că așa cum înaintașii noștri și-au făcut datoria față de țară, noi ne facem datoria față de interesele naționale actuale.
B.V.: Un proiect dedicat ţie şi celorlalţi patru colegi ai tăi care vor să meargă Toronto este în plină desfăşurare. Asociaţia Povestaşii împreună cu INVICTUS România au demarat campania „Pedalăm pentru INVICTUS 2017" pentru a strânge banii necesari ca voi să vă vedeţi acest vis împlinit. Ce aşteptări ai de la oamenii ăştia?
E.M.: Sunt foarte impresionat de ce amploare a luat în mediul civil susținerea pentru noi. Cred că, încet-încet, toți realizează că eforturile și sacrificiile noastre sunt în primul rând pentru că ţara o cere. Pentru grupul ăsta de oameni care vor să ne ajute am o mare recunoștință și îi consider INVICTUS - de neînfrânt! Sper să reuşească!
INVICTUS e o stare de spirit. E îmbinarea perfectă a camaraderiei
plutonier adjutant Eugen Mănăilă
Campania "Pedalăm pentru Invictus 2017”
50.000 euro
Este costul protezelor, echipamentelor sportive speciale, al pregătirii, al nutriţiei, al drumului şi al participării pentru toată echipa României. Adrian Măniuțiu, alături de Asociația POVESTAŞII și Invictus România, și-a propus să strângă acești bani. Realizatorul TV va pedala în trei luni alături de prieteni și susținători ai campaniei 2.017 kilometri, care sunt vânduţi, bucată cu bucată, cu 25 de euro/km.
În urma misiunilor NATO, doar în Afganistan, 25 de militari români şi-au pierdut viaţa, iar peste 100 au fost răniţi. Printre cei care au supravieţuit iadului afgan, chiar dacă au fost răniţi grav, se află şi Costi, Marian, Eugen, Costel şi Ionuţ. Au învins moartea, dar preţul plătit de ei şi de camarazii lor e uriaş. Acum, cei cinci eroi ai noştri au un vis şi depinde doar de noi să-l transformăm în realitate: vor să ne reprezinte, în 2017, la Toronto, la Jocurile Paralimpice destinate veteranilor de război, Invictus Games, patronate de Casa Regală a Marii Britanii.
CONT BANCAR PENTRU DONAȚII „INVICTUS":
Cont bancar: RO98 RZBR 0000 0600 1869 5961
Banca: RAIFFEISEN BANK ROMANIA (stipulați "Invictus 2017")
Asociația Povestașii
Cod de inregistrare fiscala: 35321992
BANDĂ HASHTAG-uri
#pedalămpentruinvictus2017
#povestasii
#invictusromania
#2017cross4invictus
#click4sport
