Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am ajuns pe urmele românului ce a trăit 148 de ani. Am plecat din Cluj pe o ninsoare mocănească într-un autobuz plin de săteni îngânduraţi şi necăjiţi. E sărăcie mare pe aici, avea să mă avertizeze din capul locului Lazăr Mureşan, secretar la Primăria Recea-Cristur, omul care a avut o contribuţie esenţială la împlinirea demersului meu jurnalistic. “Vin de la rude, tocmai de la Timişoara, am fost cu treburi”, spune o tânără gospodină din Panticeu, ce-şi sprijină capul pe geam. Pe Dealul Clujului e un adevărat răsărit de viaţă la primele ore ale dimineţii. Şoferul ratei opreşte la un moment dat. Trec diafane, ca adevărate prinţese, două căprioare. “Am întâlnit deunăzi şi un lup, porci misteţi cât lumea!”. Ajungem la Recea-Cristur. Harnicul secretar Lazăr Mureşan e treaz de la ora 4.00. Scoate din fişetul de fier documentul ce mă interesează. Act de moarte nr. 8, întocmit pe 17 martie 1952, la două zile de la decesul lui Maftei Pop. Scrie negru pe alb: născut în satul Valea Loznii, regiunea Cluj, raionul Dej, badea “Maştei”, cum îi spun sătenii, a murit în satul Osoi la vârsta de 148 de ani, pe 15 martie, la ora 20.00. Cauza morţii: senilitate. Femeia unde a dormit ultima noapte, pe atunci o copilă de 12 ani, Maria Sabou, povesteşte cum seara s-a culcat liniştit ca un prunc, afară, în poiata animalelor, iar dimineaţa, cei din familia sa, ce îl găzduia de ceva vreme, l-au găsit rece. Timp de peste un secol, badea Maştei condusese la groapă sute de săteni, fiind singurul bărbat parcă evadat în timp ce trăise evenimentele satului în lunga lor desfăşurare, fiind contemporan în acelaşi timp cu străbunii dar şi cu străstrănepoţii satului şi care şi ei aveau să se ducă la un moment dat. Iar Pop a rămas ca un martor al lui Dumnezeu pe pământ până în martie 1952.
Îmbarcaţi în Dacia Primăriei Recea-Cristur (acum noua reşedinţă a satului Osoi), mă aşteptam ca pe piscurile dealurilor înălbite să-i zăresc pe strămoşii unor nemuritori ca Maştei, pe urmaşii lui Pintea sau ai lui Toma Alimoş. Minune! Este a doua oară când sunt oprit din drum. La câteva zeci de metri de fosta reşedinţă de comună (Ciubăncuţa), ne oprim să traverseze drumul o altă căprioară. Speriată la vederea “dihaniei” pe patru roţi, caută cu botul înconjurat de abur pădurile încă reci. Ei bine, prin astfel de locuri a trăit personajul de care vă povestesc, contemporan străstrăbunicilor noştri. Care trăia pe vremea lui Napoleon şi a lui Tudor Vladimirescu şi a murit înainte să ajungă la putere Nicolae Ceauşescu!
Voinic, omul neînsurat şi fără casă venea cu pădurea în spate, apoi cerea câte un blid de mâncare de la fiecare gospodărie
Cu 61 de ani în urmă, dacă ajungeai aici puteai vedea cum răsare dintre brazi un paltin uriaş mergător. Se îndrepta către sat purtând printre crengi braţele vânjoase ale lui badea Maftei. Cu cioarecii înnegriţi de la nespălare, omul voinic aducea din pădure lemne chiar şi de la distanţe mari, zece-cincisprezece kilometri. Dacă nimereai în zi de sărbătoare, vedeai o figură de dac, cu pletele în vânt şi mustaţa lăţoasă, cum cară în spinare o ulcea de lut cu de-ale gurii. Plină cu mâncarea dăruită de săteni omului ce a trăit neînsurat, fără familie şi casă. Oamenii povestesc că Maftei Pop a poposit pe aceste meleaguri în tinereţe. Fugise din satul natal Valea Loznei după ce lovise imprudent o copilă, omorând-o. Pe atunci nu te căutau pentru fărădelegi decât acolo unde-ţi duceai veacul.
Ajungem la Osoi dimineaţă, după ce localnicii îndestulaseră deja cu grija lor oile şi vitele. Un cuplu de octogenari (foto) tocmai dejunaseră. Mămăligă goală. La altă casă, Rozalia Mureşan făcuse câteva prescuri şi se pregătea să ne omenească cu plăcinte cu brânză încropite ad-hoc, prăjite în tigaie, şi horincă. Tare primitori oameni. “Nu se poate mânca pâinea nesfinţită, că-apoi te transformi în liliac!”, spune bătrâna apăsat şi nu se lasă până nu ne duce să-i vedem… florile. “No, haideţi să-mi vedeţi dragele mele flori”. Şi deschide larg uşa din lemn. “No, ăstea-s florile mele”. Şi pupă în bot vacile ei dragi. Un adevărat cult al animalelor, mai ales că oamenii trăiesc de pe urma lor.
Portretul lui “badea Maştei”
Vă voi prezenta pe rând poveştile despre badea Maftei spuse de fiecare dintre sătenii întâlniţi care l-au cunoscut pe când erau copii. Din informaţiilor lor reiese un portret amănunţit al acestui Matusalem al României. Se purta cam neglijent, mai ales când au început să-i mai cedeze puterile. Cioareci cam murdari, cămaşă de stofă descheiată, suman. Vara purta un clop de paie, iar iarna o căciulă de miel îndesată. Voinic, înalt de circa 1.80, a avut o vreme plete. Părul îi era negru, albit pe alocuri şi uneori lăsa să-i atârne o mustaţă haiducească. Avea un ten frumos, însă bronzat, pentru că stătea mai mult pe afară. Bucălat, deşi slab în restul corpului. Femeile îl descriu chiar ca fiind un bărbat chipeş. În ultimii ani însă neglija să se spele şi de aceea răspândea uneori un miros urât. De multe ori gospodarii îl şi despăducheau, însă aceasta era o practică întâlnită frecvent pe vremea când nu prea existau săpunuri, aşa încât gângăniile cu pricina se cam purtau la acea vreme. Pieptul fibros era învelit de o coamă deasă. Avea păr ca o blană de vulpe - “pădure”. Vorbea rău, pe nas - fornăit, şi un pic cam greu. Umbla cu o botă într-o mână şi cu o oală voluminoasă de lut în cealaltă, vas în care aduna mâncarea pe care i-o dăruiau periodic majoritatea gospodarilor. Într-o vremea ţinea ascuns în cămaşă şi un cuţit cu mâner cioplit. Bătrân fiind, nu mai apuca să fugă după copiii care îl necăjeau într-un soi de joacă, şi după ce arunca după ei cu ghioaga, îi mai rămânea doar hangerul ca să ameninţe alţi puşti obraznici. Alteori avea cu el un briceag pentru pită. În ultima perioadă însă arăta ca un cerşetor pentru că nu umbla numai cu hainele murdare, ci şi rupte pe alocuri. Avea o fire boemă. În primii ani după venirea în sat muncea foarte mult. De altfel, era considerat un fel de hamal al locului, bun la toate. Bătrânele spun că el era cel care era rugat să le transporte sacii cu porumb şi alte cereale, câte 25 de kilograme, în cârcă. Dar cele mai grele erau lemnele pe care le aducea de la pădure pentru el sau pentru alţii. Şi la 120 de ani povestesc bătrânii că ducea lemne mari, lungi, de la distanţa de trei kilometri. Însă era considerat prostănac pentru că vorbea un pic cam rău, dar mai ales pentru nu şi-a întemeiat şi el o familie şi-o gospodărie. Impresiona prin felul său de a contempla lumea şi viaţa. Era un om închis în el, care intra în casa omului şi stătea aşa, dus, fără să zică uneori mare lucru. Mai povestea uneori din războaiele pe care le-a îndurat, dar nu prea mult, că vorbea rău. “Iarna stătea lângă sobă şi moţăia, scăpa capul. Rămânea uitat acolo până seara când pleca. Era şi un pic limitat, “redus”, spun oamenii.
Ultimul lui “domiciliu” a fost la Ion şi Viorica Magdaş. Acolo dormea în poiată cu animalele, în special iarna. Vara se învelea cu iarba grasă, iarna coada vacii şi fânul ieslei îi încălzeau spatele. Când a venit la Osoi, l-au întrebat sătenii câţi ani are şi a răspuns că în jur de 40 de ani. De atunci a mai trăit încă un secol. Când a murit au pus ţăranii mână de la mână şi i-au luat tot ce-i trebuie. L-au tuns, l-au bărbierit, i-au ajustat mustaţa şi l-a condus tot satul ca pe cel mai breaz dintre fiii locului. L-au îngropat lângă fierarul satului în curtea unui gospodar, Ioan Horvath. Toţi şuşoteau şi se minunau cum de a putut să ajungă la incredibila vârstă de 140 de ani. Atât ziceau ei că are. În acte s-a dovedit că avea mai mult cu opt ani.
Revenind la portretul său, trebuie spus că omul nostru avea o puternică personalitate. Nu-i plăcea să-l huleşti, îi plăcea să-l lauzi. Dacă-l criticai se enerva şi pleca. Trebuia să-l lauzi că e om harnic, cum şi era. “Aducea lemnul în spate şi de la 15 km. Era voinic, însă se hrănea bine. Mai multe porţii odată. Însă nu a umblat după femei să se căsătorească. Îi plăcea să meargă şi la horă, dar nu juca, numai stătea şi se uita. Se învârtea roată”. Pentru că era şi sărac, şi “redus”, nu era băgat în seamă. Spaima vieţii a trăit-o cu câţiva ani înainte de moarte, când oameni veniţi de la distanţă, cu maşini, primele ajunse în sat, l-au pozat şi consultat pe moş Maftei. Bătrânul a fost convins atunci că vor să-l împuşte pentru crima comisă în tinereţe. De teamă, a plâns, iar oamenii spun că acesta a fost începutul sfârşitului său.
“Am avut şapte fraţi şi la păscut oile am lovit un copil care a murit şi de aceea am venit aici”, povestea Maftei Pop
Am colindat satul în care oamenii îşi înfundaseră sobele largi cu lemne pentru a se încălzi. S-au bucurat mult să îi vizitez. Pe Fătu Pavel (91 de ani), veteranul satului, l-am găsit în vizită la sora sa, care-i poartă de grijă. Maftei Pop a locuit la părinţii lui Pavel o lungă perioadă de timp. “Venea la noi pentru că tata pe toată lumea a omenit. Oricine a venit la noi în casă a fost respectat. Şi s-a învăţat, aşa că aproape toată ziua era la noi. Şi eu eram copil mic de vreo 10 ani. Badea Maştei, ai avut părinţi? l-am întrebat”, povesteşte bătrânul. “Am fost şapte fraţi, iar eu toată viaţa mea am umblat cu animalele şi oile la păscut. Şi când am fost odată mi s-a întâmplat un lucru rău. Un copil o stricat apa la vite şi eu l-am lovit cum l-am lovit că nu a mai trăit. Şi eu de frica aceea am fugit aici, că nu m-a mai căutat nimeni. Şi aici mi-am dus viaţa”, i-a răspuns Maftei Pop. Pavel Fătu spune că aflase câţi ani are bătrânul: “Avea 140, ştiam de atunci. Eu l-am apucat bătrân. A stat şi la un unchi al meu, Pop Ilie, câţiva ani. Eu eram copil şi l-am apucat bătrân. Era om mare, n-o mai fost la noi aşa om înalt. De ce a ajuns la vârsta asta? Ne povestea că şi părinţii săi o trăit câte o sută şi ceva. Acolo avea un trai mai rău ca la noi în sat. Nu s-a mai întors acasă la el şi nu a mai ţinut legătura cu familia. Spunea însă că bunicii săi iar au trăit mult. A fost om redus, dar era om sănătos, nu nebun”.
Spaima vieţii, o fotografie
Ultima perioadă a vieţii, Matusalem al României a locuit la familia Mariei Sabou, care avea 12 ani la acea vreme. La un moment dat a venit o echipă de la oraş să-l pozeze şi să-i ia interviuri. “Au venit cu o maşină, nu erau maşini pe atunci, că părinţii mei s-au şi speriat. Au coborât trei oameni frumos îmbrăcaţi. Unul avea aşa, ca un crac (e vorba de un trepied – n. red.). L-a luat mama pe “Maştei” din casă de subţioară şi l-a dus pe pispă afară. Când a văzut-o pe mama mea că se retrage de lângă el şi unul din oameni îşi pune o cârpă în cap şi care s-a băgat să-i facă o poză, el s-o înfricat. Şi-o făcut cruce şi a început să plângă. A crezut că i-au luat urmele pentru fapta sa şi acum îl împuşcă. Erau oameni înalţi ca dvs, trei de toţi, unul cu cracu’ ăla (trepied – n. red.), al doilea scria şi al treilea vorbea cu el, îl întreba una şi alta. A scos dintr-o servietă ceva ca un tablou şi a scris pe el”, a spus Maria Sabou (73 de ani), fiica Floricăi Magdaş, gazda ultimă a lui Maftei Pop. “Florică, m-ai lăsat să mă omoare aici, să mă puşte. Florică, am venit din război şi ăiştea mă puşcă”, povesteşte ea că a spus Maftei. A plâns şi a fost foarte afectat. Mai mult de aici i s-a tras. Florică, eu îs beteag rău, eu îi muri. I-a zis lui mama să-i aducă apă. S-a culcat seara şi a doua zi l-a găsit mort. Când s-o dus tata la el, că avea pat în poiată, nu mai sufla”, povesteşte Maria Sabou.
Faptul este confirmat şi de Pavel Fătu: “La un moment dat au venit acei domni de la Bucureşti şi l-au pozat. Lăsaţi-mă, nu mă omorâţi!, aşa striga. Vrem să te avem în evidenţă, i-au răspuns aceia. A mai trăit după aia vreo câţiva ani, dar l-au băgat în boale. Venea şi povestea cum au vrut să-l împuşte cu poza aceea. Că au aflat că am prăpădit copilul, zicea el. S-a speriat rău, câteva nopţi n-a dormit”.
Un alt episod din viaţa lui moş Maftei este descris de Ion Suciu (74 de ani), din localitatea Pustuţa. Săteanul îşi aminteşte cum a mers cu colegii de clasa a V-a la Primărie să-i cânte “La mulţi ani” lui Maftei: “Eram elev la şcoală la Ciubăncuţa şi a venit o comisie acolo. Şi era primarul de la Jurca şi i-au luat o declaraţie, atunci avea mult peste sută, aproape de 140 de ani, când a murit. L-a chemat acolo, la Primărie, şi ne-am dus şi noi, elevii de la şcoală, să vedem aşa un om în vârstă, cel mai în vârstă din ţară. Arăta destul de bine în 1951. Avea zbârcituri pe faţă, arăta ca fiind în etate. Avea cămaşă din aia ţesută la ţară, descheiată, era în costum naţional cum se purta odată. Era parcă primăvară când ne-am dus cu clasa să-l vedem şi să-i cântăm “La mulţi ani”. Avea pălărie, nu era cărunt tare, avea părul jumate alb, jumate negru. Avea aşa, o vorbă domoală, ardelenescă. Eu aveam cam 11 ani. Ne-a impresionat că avea o vârstă aşa înaintată. Comisia care a venit nu ştiu de unde era, dacă de la Cluj sau Bucureşti. Cred că au fost de două ori”.
A trăit că n-a avut griji toată viaţa
Părerile oamenilor în privinţa longevităţii lui Maftei sunt împărţite. Maria Sabou crede că lipsa grijilor l-a ajutat să trăiască atât de mult: “Uluca de lut o punea pe cuptor să se încălzească mâncarea. Şi mânca cu lingura de lemn. Se trezea şi îmbuca până şi noaptea. Când era frig tare, nu-l lăsam să se culce în poiată. Îi aşterneam lângă cuptor boanda, nişte ţoale sau un cojoc de oaie. Şi se punea acolo şi dormea. Dar nu vroia să-i pui pernă la cap, numai două lemne. Dormea cu mâna sub cap, sprijinită pe lemn. N-o trăit învelit niciodată.
Alţii spun că l-a ajutat şi horinca. Bea câte un pic, nu era beţiv. “Nu e vorba de aer curat, pentru că la noi sunt mulţi care dorm afară. Şi soţul meu a fost cioban 10 ani şi numai afară a dormit. Iar mâncarea e aceeaşi pentru toţi aici. Mălai, dulceaţă, cartofi. A avut şi pipă din lemn. Punea tutunul şi-l mesteca uneori, alteori fuma din pipă. Dacă pe la 100 de ani era falnic ca un tinerel, către ultimii ani a devenit mai aplecat, nu foarte înalt. Purta cârje. Cu aceea fugea după noi. Cu bota şi zicea că-i furăm pipa. Mai bea câte puţin horincă. Pe atunci nu se prea bea. Poate şi asta l-a făcut să fie longeviv. Carne nu prea mânca. Acum din cauza mâncării e lumea bolnavă. Eu am mâncat dulceaţă, zarzavat, brânză, lapte, ce aveam atunci. Dar nu atâta carne şi salămuri. Frigeam cartofi în jar şi el mânca. Nu făceam cu carne. Tăiam o ceapă, aşa mâncam miercurea, vinerea, lunea. Acum mor oamenii de tineri. Aer curat are toată lumea aici. Dar noi atunci aveam şi hainele naturale, nu supraelastice. Am umblat cu rochii de pânză făcute cu mâna….”. Pe atunci exista şi o armonie generală. “Mai bine era atunci, oamenii erau împăcaţi, liniştiţi. Se ajutau unii pe alţii, îşi săpau grădinile, şi la plug, şi în zi de sărbătoare veneam şi aram la omul care nu putea singur, ca să-l ajutăm. Şi munceam atât de mult, că se rodea carnea de pe picioare, că desculţă mergeam înaintea vacilor sau cu opincile”, spune Rozalia Mureşan. Şi în casa părinţilor ei Maftei Pop a locuit o perioadă.
Ce, doar n-oi vrea să trăieşti cât Maftei, a rămas zicala satului
A rămas o zicală a satului, spune Rozalia Mureşan. “Da’ ce, vrei să trăieşti cât Maftei, 140 de ani?”. Aşa se zice. “Doar ave’ hârtie, aşa ştiam că are atâţia ani şi înainte şi încoace anii ăştia”.
Rozalia Ciupe, din Ciubanca, povesteşte şi ea despre Maftei: “Toată lumea se mira cât îi de bătrân. Însă îşi amintea de o întâmplare din copilăria sa: “Zicea că a avut şi el mamă şi tată, şi o mânat la animale (era cioban – n. red.). Şi o mers într-un porumb la om şi o stricat, şi el săracul s-o temut şi s-o băgat într-o cânepă şi s-o culcat acolo. Era copil. A adormit şi omul l-o luat şi l-o bătut. De acolo s-a dereglat un pic la cap”. Sătenii spun că a trăit mult pentru că era fără griji: “A ajuns la vârsta asta pentru că n-a avut nicio grijă. N-avea grija zilei de mâine. Nu l-am văzut aşa enervat, doar dacă venea cineva străin, doar aşe”.
Tot satul a fost la înmormântare
Rozalia Ciupe mai aminteşte că Maftei îşi dădea seama că e rău să fii singur: “Aveam eu doi fraţi holtei (neînsuraţi). Şi el zicea: Însuraţi-vă, să aveţi şi voi o mamă, adică mama soacră”, povesteşte femeia. Se săturase singur, fără familie într-un sat străin. Dar până la urmă s-a învăţat şi l-a considerat ca al lui, însă dorul de rude nu s-a ostoit. Chiar dacă a trăit singur, moş Maftei a fost condus pe ultimul drum de tot satul. Nenea Mihai ne-a arătat unde este înmormântat (foto). “Eu despre Maştei aflasem că era din Valea Loznii. 140 de ani am ştiut că a avut. A murit la vecina mea, în poiată. Oamenii satului i-au cumpărat sicriu, l-au schimbat de haine. L-au aranjat, tuns bărbierit. Cum au putut. L-au îngropat cu preot, creştineşte”. Locul său de veci, e situat în curtea unui sătean. Nenea Mihai mi l-a arătat. “Uite aici e îngropat”, în grădină la Nicolae Ciupe. Însă crucea n-a mai rezistat, a putrezit. Dar am reperat locul şi l-am fotografiat (vezi imaginea!). Acolo veniseră să-I poarte pe ultimul drum toţi sătenii! Murise “Nemuritorul” din Osoi.
Vroia să aibă şi el animale chiar dacă nu avea casă, ca să primească brânză
Simion Dobruş (88 de ani, foto) spune că oamenii nu l-au uitat şi îl pomenesc şi acum în rugăciunile lor. “Femeile îl pomenesc an de an la biserică. Îmi amintesc că venea şi pe la noi. Eu am stat aci, în centru. Dacă venea cineva în vizită cât era el nu-i plăcea şi zicea “dar de la ăsta ce-ţi trebuie?”. Nu putea vedea pe nimeni, numai el să fie în casă. De parcă el era proprietar. Era cam surd în ultima perioadă. Până o fost tânăr mai mergea încoace, încolo, cu lucrul. Vroia să aibă şi el animale. Că ori le dădea în turmă, să-i dea şi lui ceva brânză după aia. Altădată vroia să păşuneze cu oile aşe, că încă era voinic”.
Arunca cu cuţitul cu lama de 30 de centimetri după copii şi nu lăsa oala cu mâncare din mână nici să-l omori
Şi Ilie Mureşan spune că, atunci când era copil, îl necăjea pe moş Maftei, se hârjoneau cu el într-un fel de joacă, deranjantă de altfel pentru Maştei. “Copil fiind, toată vara eram acolo în uliţa lui, o turmă de copii pe capătul ăla al satului. Şi îl mai trăgeam pe badea Maftei, unul de aici, unul de dincolo, şi badea avea în mâna dreaptă o botă, în mâna stângă tot timpul o oală de trei litri de lut cu toartă, umbla prin sat să capete de mâncare şi lua bota şi zvârlea după noi, noi fugeam, ne ascundeam, el avea 100 şi încă mulţi ani. Noi, nişte puşti de copii de 10 ani, râdeam de el. Badea zicea: trăznească-vă Dumnezeu! Şi mărea un pic pasul, dar nu putea să alerge după noi. Avea pe puţin 130 de ani pe atunci. Tu, Mărie, ce-ai făcut de mâncare?, zicea cui întâlnea în cale. Nişte mazăre, primea răspunsul. Tu, pune-mi un pic aci. Ori zamă de cartofi. Şi mânca. O fost paşnic, mai ţin minte când o venit cineva şi a instalat un trepied de fotografie şi l-a pus pe un scaun de să-l fotografieze şi atunci a început să plângă că s-a temut. Povesteau străinii că el a venit din judeţul Sălaj, Valea Loznii, a fugit de acolo la noi. Că o făcut o boacănă, crimă. Nimeni nu l-a mai urmărit aici. Erau nişte domni cei ce l-au pozat, în curte i-au făcut poze. O venit că o zis că e înaintat în vârstă (cercetători în domeniul geriatriei – n. red.). Abia trecuse războiul. După ce l-au terminat de pozat parcă zâmbea cu lacrimi şiroi. A crezut că plăteşte pentru fapta pe care o avea el. Nu umbla atunci nimeni după el să îl găsească, nu ca acum. Şi să-l aibă. A murit în 1952. Când a murit, noi, copiii, ne-am strâns gură-cască, noi ştiam de badea Maftei că are mult peste sută. Vârsta precisă ştiu doar cei care l-au înmormântat, cei care au umblat pe la Primărie, Pavăl lui Turcu şi alţii au umblat şi au scos documente. Au fost de-au cătat acolo, în Valea Loznei, unde s-a născut şi au scos ceva acte ca să-l poată înmormânta. El n-avea la dânsul documente. I-au făcut groapa şi i-au scris Pop Maftei pe cruce. L-au înmormântat creştineşte în grădină la Ciupe Nicolae, badea Onucă s-a ocupat, printre alţii”.
Atât mama şi sora, cât şi bunicii lui spunea că au trăit mult. În satul de unde a fugit trăia mai rău ca la Osoi, dar avea familie
Un alt sătean, Pavel Fătu (91 de ani), spune că aflase câţi are bătrânul: “Avea 140, ştiam de atunci. Eu l-am apucat bătrân. Mergea la oameni la lucru, mergea în pădure şi venea cu câte un corn mare (lemn), a fost om de gabarit mare. Aducea lemne. A stat şi la un unchi al meu, Pop Ilie, câţiva ani. Eu eram copil şi l-am apucat bătrân. Era om mare, n-o mai fost la noi aşa om înalt. De ce a ajuns la vârsta asta? Era un om prostuţ. Ne povestea că şi părinţii săi o trăit câte o sută şi ceva. Avea 40 de ani când a venit aici. Acolo avea un trai mai rău ca la noi în sat. Nu s-a mai întors acasă la el şi nu a mai ţinut legătura cu familia. Spunea însă că bunicii săi iar au trăit mult. A fost om redus, dar era om sănătos, nu nebun”.
Prin existenţa lui noi ne întrebăm astăzi de unde şi când venim şi când vom pleca dincolo. Mâncarea la Osoi
Maftei Pop este înmormântat cum spuneam, în curtea unui sătean, lângă Heteş Ion, fierarul satului. Osoi avea 22 de case pe când a venit Maftei acolo. Aici se mânca mult mălai. Oamenii spun că este sănătos, chiar cu “unsoare”, untură. Când era ziua de post, luau felia de mălai, care era tăiată mare, o puneau pe plotter (cuptor) şi se încălzea, apoi se ungea cu usturoi şi ulei. Sau cu dulceaţă de prune. Nu auzeai om cu tensiune şi alte boli. Laptele era baza. Fiecare avea câte două-trei vaci. “Când am umblat eu tânăr prin sat şi mai târziu atâtea case erau, 22. Când o fost în timpul CAP-ului erau 140 de case, de-n vremea când o murit el”, spune Pavel Fătu.
Am plecat din Osoi seara. Bătrânii satului, că ei au mai rămas, cei tineri au plecat spre alte zări, priveau luna cum le mai mâncă o zi din viaţă. Dealurile umblate de săteni în căutare de lemne purtau urme vechi şi urme noi. Pe astfel de drumuri pustii îşi purta trupul acum 60 de ani Badea Maştei. Omul care a trăit 148 de ani a devenit un brand al locului. Este omul care se confundă cu istoria satului. Un dac cu plete sure coborât din munţii istoriei ca să facă legătura cu zilele noastre. Prin existenţa lui noi ne întrebăm astăzi de unde şi când venim. Şi când vom pleca dincolo. Noi, cei de dincoace de Carpaţi. Români în cioareci, căciulă de miel şi cu suman, aşa cum erau odată, unde sunteţi? Badea Maftei, unde eşti?
CITEȘTE ȘI: NEMURITORUL DE LA CLUJ. Românul ce a trăit 148 de ani. Record naţional de longevitate dovedit prin acte
