Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Spitalul Floreasca. O dimineață însorită de toamnă și câțiva tineri cu brațele pline de crizanteme albe. „Haideți, haideți, să nu întârziem. Mergem întâi la capelă să luăm cutiile cu bomboane și apoi urcăm pe secții”, spune nerăbdător un tânăr la costum, cu freză modernă. La gât îi atârnă un ecuson pe care scrie Ionuț, Volunteer for Life, și azi, la câteva săptămâni după ce focul de la Clubul Colectiv s-a stins, merge prin spitale pentru a mulțumi cadrelor medicale care s-au ocupat de tinerii răniți în incendiul care a luat 60 de vieți. „Am mers în zece spitale cu prietenii mei de la asociația pe care vreau s-o pun pe picioare. Și fac asta pentru că așa simt. Trebuie să le arăt un minimum de respect acestor oameni, că am simțit că au fost nedreptățiți. Visez de când eram mic să mă fac doctor, dar e foarte greu. Eu am crescut la casa de copii, n-am avut sprijin pentru a-mi împlini acest vis. Dar o să reușesc cândva, o să-mi demonstrez mie că pot”, spune convins Ionuț, în timp ce urcă hotărât treptele spre Secția de Arși din Spitalul Floreasca.
Fiecare halat alb, verde sau albastru primește darul celor câțiva tineri inimoși. Cadrelor medicale li se luminează fața de surpriză. „În voi ne mai e speranța”, zâmbește cu amărăciune un doctor. Nici gărzile grele, nici orele nedormite nu au umplut amarul ultimelor săptămâni pentru acești oameni. Ci neputința în fața pierderii pacienților și permanenta suspiciune a opiniei publice că nu fac totul pentru a-i salva, că ascund, că mint. Că nu au inimă.
Ionuț știe că nu este așa. În noaptea incendiului de la Clubul Colectiv din centrul Capitalei a fost printre primii care au ajuns la fața locului. Tânărul este de ani buni voluntar la Ambulanța București și, în acea noapte de octombrie, a primit o alertă pe telefon că e nevoie de el la un incendiu. Când a ajuns în fața fostei fabrici Pionierul, a văzut o scenă de război: doctori resuscitând oameni, tineri arși ca în filmele de groază, spaimă și multă moarte.
O tăcere mult prea apăsătoare
„Erau peste 10 ambulanțe când am ajuns. Erau medici care resuscitau și plângeau disperați, am văzut asistentele de la maternitatea Bucur care strigau după adrenalină. Una dintre ele striga să aducă cineva toată adrenalina care mai e. Răniții arătau groaznic, cu părul căzut, pielea arsă. Noi, ca voluntari la Salvare, tot ce am putut face a fost să ajutăm doctorii: să pansăm, să resuscităm, să pregătești pacientul de intubat. Este esențial ca în cazul persoanelor arse să nu rupi hainele de pe ele. Poți înlătura primul strat, dar trebuie să ai mare grijă, să nu smulgi țesutul, provocând hemoragii fatale”, explică grav Ionuț.
Când s-au întors în bază, oamenii de pe ambulanțe nu mai aveau cuvinte. Era o tăcere pe care Ionuț nu a mai trăit-o la niciun schimb de tură. „Sunt oameni cu peste 30 de ani vechime și spuneau că nu au mai văzut așa ceva. Cei care vorbeau o făceau mai mult șoptit, ca la priveghi. Eram toți copleșiți, storși. O doamnă asistentă a intrat în depresie după noaptea aia. A povestit că a resuscitat un băiat de 16 ani și el a întrebat-o dacă va muri. Cu toate eforturile, copilul a murit și doamna a fost șocată. Are și dânsa copii acasă și a afectat-o groaznic”, povestește tânărul voluntar.
La datorie în Nepal
Ionuț a mai văzut atâta durere într-un singur loc: în Nepal. În aprilie anul acesta, după cutremurul devastator din cealaltă parte a lumii, care a lăsat în urmă peste 2.500 de morți si peste 4.000 de răniți, tânărul a luat decizia să meargă acolo. Și-a vândut puținele lucruri, ca să facă rost de bani, a găsit sponsor pentru biletul de avion, apoi a luat legătura cu niște voluntari români aflați în zonă și a plecat. „Am văzut la televizor imagini șocante din Nepal. Erau niște copii care stăteau lângă mama lor moartă și plângeau. Am crescut la casa de copii și știu durerea. Când eram mic și vedeam mame cu copii de mână, chiar și acum când văd că prietenii și colegii mei din cămin primesc pachete de acasă, mă doare dragostea aia de mamă”, spune aproape șoptit.
Acolo, la mii de kilometri depărtare de România, a învățat că suferința nu are granițe și nu alege. „Al doilea cutremur m-a prins acolo. Am stat doar 28 de zile în Nepal, dar am văzut membre rupte, oameni decapitați, arși. Te simți ca un condamnat când vezi atâtea nenorociri”, spune cu tristețe.
Totul pentru a da o șansă vieţii
A fost voluntar o vreme în spitalul din capitala Nepalului, Kathmandu. „Am lucrat mai mult la blocul operator, luam un puls, tensiunea, completam fișele. Dacă au văzut că mă descurc, m-au băgat în operații. Au avut încredere în mine. Puneam perfuzii, ajutam la anestezie, puneam dozajul la medicamente, pregăteam instrumentarul chirurgical”, rezumă experiența acelor zile. Apoi, a vrut să facă mai mult și a plecat într-un sat izolat, la 200 de kilometri depărtare de oraș. Mulți i-au spus că dorința lui de a face bine frizează inconștiența, dar Ionuţ le-a răspuns că doar face ce simte. „Am stat vreo 10 zile în sat. Am improvizat un cabinet medical într-o școală, am ridicat corturi de prim-ajutor. Și organizatorii, un ONG din Nepal, ne-au asigurat comunicarea cu acea comunitate de 2.000 de oameni. I-am consultat, pansat, am asistat la o naștere”, povestește zâmbind.
Acolo a lăsat în urmă prieteni. A simțit că doctorii merită un gest de mulțumire, așa că a luat din banii lui flori și ciocolată pentru cei alături de care a învățat atât de mult, colegi pe frontul împotriva morții. „Aici e familia mea, printre doctori, în ambulanțe, făcând voluntariat. Eu doar printre astfel de oameni îmi găsesc locul”, spune Ionuț cu simplitate.
Şi-a înfruntat soarta
Și nu ai cum să-i pui la îndoială vorbele atunci când îți povestește viața lui de până acum. Ionuț a fost abandonat într-un spital din Piatra-Neamț când avea doar cinci zile. A stat la orfelinat toată viața și avea toate datele să devină un om la marginea societății, care urăște viața. „Cel mai urât era la școală. Am avut o învățătoare care ne spunea nouă, orfanilor, că suntem pocitanii, resturile statului și ne bătea. După ore, îmi amintesc cum rămâneam în clasă ultimul, ca să mănânc mâncarea lăsată în bănci de colegi. Pentru că protestam uneori, au decis că am tulburări de comportament și m-au dat la școala specială. M-au scos nebun…,” își amintește de zilele de coșmar ale copilăriei. La școala specială făcea bastonașe în clasa a V-a. Dar Ionuț a învățat pe brânci cu sprijinul unei învățătoare și a reușit să dea la liceu, apoi la Facultatea de Geografie din București, unde a intrat pe locurile fără taxă.
„Am avut ambiție, am luptat pentru dreptul meu, mi-am luat-o des peste ochi, am îndurat certuri, vânătăi, bătăi. Dar m-am călit și nu m-am înrăit. Aș vrea să arăt tuturor că viața e atât de scurtă, că trebuie să dăm ce e mai bun din noi”.
”Am crescut la casa de copii și știu durerea. Când eram mic și vedeam mame cu copii de mână, chiar și acum când văd că prietenii și colegii mei din cămin primesc pachete de acasă, mă doare dragostea aia de mamă. ”
La 15 ani, după o întâmplare dramatică, a decis să facă voluntariat și să se pună în slujba vieții. Încă de când era bebeluș, Ionuța fost diagnosticat cu HIV și până în adolescență a fost convins că zilele îi sunt numărate. „Administratora mă striga sidosul. Vedeam copii în jurul meu murind, am avut un prieten care s-a dus de pe-o zi pe alta. Știam că asta mă așteaptă și pe mine.” Numai că Ionuțarăta din ce în ce mai zdravăn și sănătos. În adolescență abia i s-au repetat analizele și a descoperit că nu are nimic. „Doamne, am fost atât de fericit. Am luat suc la toți copiii. Mi-am zis că, dacă sunt sănătos, nimic nu mai contează, pot face orice”, descrie el momentul care i-a schimbat cursul vieții. N-a mai contat nici că la 18 ani și-a cunoscut mama, și ea i-a închis poarta în nas, nici că a avut clipe grele de singurătate la facultate, nici că acum, când termină facultatea, nu are un serviciu și un loc al lui. Ionuțdăruiește. Așa cum știe, așa cum nimeni nu l-a învățat.
Voluntarii anului 2015
Gala Oameni pentru Oameni este organizată anual de ARC, Asociația pentru Relații Comunitare și Camera de Comerț Americană în România.
Liderul care schimbă lumea: ALIN UHLMANN UȘERIU
Preşedintele asociației de mediu Tășuleasa Social a adunat 4.000.000 lei şi a organizat o comunitate de voluntari care să lupte împotriva fenomenului despăduririlor abuzive din Transilvania.
Premiul special Galantom:
DANIEL MEREUȚĂ
Alergător, biciclist, triatlonist, Daniel susţine constant cauza copiilor de pe Valea Plopului. Anul acesta a organizat în mod voluntar o cursă de 100 kilometri (100forchildren.ro) cu scopul de a strânge fonduri pentru un nou internat dedicat liceenilor sprijiniţi de Asociaţia ProVita. A strâns 100.238 RON.
Cel mai bun fundraiser voluntar: CRISTINA FOARFĂ
Cristina Foarfă a strâns 2.000 lei pentru CeRe, Centrul de Resurse pentru Participare Publică organizând o echipă de înotători la evenimentul sportiv caritabil Swimathon București.
Cel mai implicat angajat:
ANCA TOPOR
Angajata Xerox a strâns 24.015 lei pentru burse de studiu și locuri de joacă pentru copiii bolnavi din Iași.
