România nevrozată. Nesimţiţii de la miezul nopţii tâmpesc oraşe întregi

Bucureştiul e terorizat de motocicletele cu ţevile de eşapament tăiate. Zgomotul spulberă suta de decibeli. Lumea e neputincioasă, în judecată nu-i poţi da, aşa că demenţii fac legea. O campanie Jurnalul Naţional. Vă aşteptăm comentariile în continuare: idei, propuneri de schimbare a legislaţiei şi orice altceva. Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi! Turaţi-o, băieţi, turaţi-
__________________________________________

Tuturor celor care vor să mă bată le las o adresă: Bucureşti – Ploieşti nu-ştiu-cât, să se uite pe ziar. Acolo mă găsesc. Adresa mea de acasă este: vila Lac 3. Să vină acolo să mă bată sau, pentru firile mai paşnice, să-şi tureze motoarele câte trei-patru ore pe noapte, acolo. Repet adresa: vila Lac 3. 

Întorcându-mă către cititorii cei paşnici, să le spun c-am fost miercuri seară la întâlnirea motocicliştilor din Parcul Herăstrău, unde am cunoscut numai băieţi de băieţi. Sincer. Unul era chiar sociolog! Avea chiar şi ore la Facultate! Şi stătea, în geaca lui de piele, rezemat de motorul lui, un Harley Davidson bestial, şi vorbea cu mine! Ba puteam chiar să ghicesc o oarecare sfială de-a dreptu’ feciorelnică (!) în atitudinea lui, iar el intuise la mine, de la bun început, o oarecare atitudine maliţioasă, ca şi cum aş fi pornit la discuţie cu prejudecata asta, că toţi motocicliştii sunt răi! Vai de mine şi de mine! N-am vrut să spun asta, iar dac-am fost înţeleasă greşit, vă rog să mă bateţi!

Scopul întâlnirilor săptămânale ale motocicliştilor e, esenţialmente, să facă o cursă până la Ploieşti şi-napoi, să dea, cum ar veni, curs pasiunii pentru motoare care le animă-n suflete de mici. Foarte bine, Doamne ajută! "Asfalt uscat", cum se spune, n-are nimeni nimic de comentat! De ce ar crede unii motociclişti că avem noi ceva cu pasiunea lor? Nicidecum! Admitem chiar şi faptul că e imposibil să nu faci zgomot când îţi porneşti motorul (şi, spunând asta, Gabi Jderu, sociologul-motociclist de care vă zic, ne face o demonstraţie). E cât se poate de cool, e mişto, e sălbatic, e bestial, e adrenalinos.

Ideea care face să ţi se culce e atunci când nu respecţi intervalul de linişte din timpul nopţii (lucru pe care-l admit chiar şi motocicliştii înşişi, dar ăia cu bun-simţ în ei), când alegi să urinezi cu boltă pe zeci de mii de oameni într-o singură noapte, pentru că eşti tu sculă (sau pentru că încaleci pe una), în fine, când alegi să fii nesimţitul prin excelenţă care vrea cu tot dinadinsul să se facă remarcat în traficul atât de intens din timpul nopţii. Oh, oh!
Să nu carecumva să pierzi din vedere faptul că ţeava ta mică ne impresionează pe toţi. Te ştim, te auzim, te remarcăm, te iubim!

Harta de zgomot a Bucureştiului e veche, antică şi de demult
Faptul că trăim în cea mai zgomotoasă dintre capitalele Europei nu pare să-i deranjeze decât pe d-alde d-ăştia ca noi. În rest, cine ar trebui să mişte un deget, să facă o chestie – o trestie pare că stă bine mersi cu picioarele pe birou, ascultă muzică-n căşti şi dă din mâini pe tastatură. Sau chiar "o tură pe centură", vorba unei melodii mai vechi a trupei Viţa de Vie.  Faptul că sunt zone în Bucureşti în care literalmente trebuie să ţipi ca să te auzi cu omu’ pare să fie acceptat ca un fel de fatalitate. "Ei, şi ce?". Primăria Municipiului Bucureşti are întocmită o hartă de zgomot de acum şase ani. "Ei, şi ce?" Potrivit acestei hărţi, şi aşa cum se aşteaptă toată lumea să fie, cea mai zgomotoasă este zona de centru a Capitalei, pe la Teatrul Nottara, unde nivelul de zgomot depăşeşte chiar şi 80 de decibeli, în condiţiile în care valorile normale (şi impuse, chiar, de UE) ar trebui să fie de 50. "Ei, şi ce?"

Dacă te uiţi pe harta de zgomot întocmită, repet, chiar de acum şase ani, te-apucă groaza. De la roşu la albastru închis, adică de la 60 de decibeli în sus, e plină. Abia dacă dai de o pată gri, adică un nivel de de zgomot de 35 de decibeli, şi p-aia tre’ s-o cauţi cu lupa. Suntem siguri însă că, dacă s-ar întocmi acum o hartă a zgomotului, lucrurile ar sta mult mai rău decât acum şase ani. Sursa principală de aiureală sonoră e traficul auto. O soluţie ar fi ca lumea să-şi lase acasă maşinile şi să se dea cu autobuzul. Nu ştiu cine ar avea însă tupeul să ceară asta oamenilor, în condiţiile în care, se ştie, la orele de vârf, kilăreala e în toi. Nimănui nu-i place să fie înghesuit prin autobuze sau să suporte mitocani de tot felul, hoţi şi boschetari, astfel că o astfel de pretenţie n-ar putea fi justificată decât în condiţiile unei călătorii civilizate cu transportul în comun. Dar termenul ăsta ("ci-vi-li-zat"!!!) ar trebui inclus într-un dicţionar de termeni utopici, dacă s-ar apuca cineva să facă un astfel de.

Nu e nevoie de nici un specialist care să confirme faptul că poluarea fonică a crescut în ultimii ani în Bucureşti. Bai ză uei: deşi Uniunea Europeană, prin Directiva 49/2002 şi transpusă la noi prin HG 321/ 2005, a cerut ca până la jumătatea anului ăstuia fiecare oraş cu mai mult de o sută de mii de suflete să întocmească o hartă de zgomot, lucrul ăsta nu s-a produs. Sigur, în discuţie intră iar banii.  Să faci o asemenea hartă costă de rupe şi d-aia nici primăriile nu s-au înghesuit. Nenea de la Direcţia de Mediu din Primăria Bucureştiului răspunde profesionist cu "e-n curs de derulare" şi alte bulşituri, da’ nici el nu crede ce spune.

Ar merita să-i vină un motociclist să-şi tureze motorul la el în birou.
Până atunci, să nu ne mai mirăm că suntem nervoşi sau că ţipăm ca demenţii unii la alţii, că nu dormim bine, că avem tulburări de concentrare, că plozii ne sunt nevrozaţi de mici, că încep să aibă probleme cu auzul de la vârste fragede, să nu ne mirăm nici măcar de faptul că nu auzim la noi în casă ce se spune la televizor dacă stai cu geamul deschis.