Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pentru cei care doresc să îmbine povestirile într-una singură - pe CD - există şi posibilitatea de a descărca fişierul audio, în mod gratuit.
Omul fără amintiri
Click pentru a descărca fişierul audio - format mp3
_________________________
Mihai Botosan este un om fara memorie. "Creierul meu e prajit de la droguri", spune el. Si intinde pe fata un zambet uscat. Pare sa nu-i pese.
Cartea vietii sale, pana la 32 de ani, are multe pagini lipsa. Unele lipsesc cu totul, altele sunt lipite aiurea, la alte capitole. Aici e rupta o fila, mai incolo randurile sunt manjite, neclare. Dupa cateva fragmente socante din copilarie, cand taica-sau il trimitea la cersit pe strazi, urmeaza pasaje luminoase cu cei doi copii ai sai; dar momentul casatoriei lipseste cu desavarsire. Isi aminteste ca fratele sau mai mare — si el fost cersetor, ajuns acum om de afaceri — i-a facut cadou un magazin de haine cu marfa cu tot, ca sa nu mai stea pe strazi, sa aiba din ce trai. Dar nu mai stie exact cat timp i-a trebuit sa lichideze afacerea. Tot ce incasa intr-o zi, seara dadea pe droguri. Un an a stat la centrul de reeducare pentru minori din Gaesti. Cand anume? "Nu mai imi aduc aminte bine."
Au fost momente cand nu-si mai amintea nici cum il cheama. Si momente cand nici nu mai stia daca este om sau gandac. Ajunsese sa creada, intre doua doze, ca ii fojgaiesc insecte pe sub piele. Ca sa scape de ele, isi sfasia pielea cu unghiile. Dar tot mai ramanea cate o larva pe undeva. Si crestea, crestea pana ii acapara toata fiinta, pana el insusi devenea o ganganie imensa. Atunci incepea sa scurme cu ghearele in pamant. Sa se ascunda. Sa scape de sine. Era pragul de sus al alienarii. Apoi, prabusit pe spate ca un gandac, dadea neputincios din mainile si din picioarele sfrijite, pana cand un somn bolnav ii curma agonia pentru o vreme.
S-a intamplat sa se trezeasca de fiecare data din somn. De fiecare data mai aproape de moarte. Intr-o zi, pe la jumatatea lui aprilie, cand orasul se ridica vioi din amorteala unei ierni indaratnice, Mihai a cazut pe trotuar si nu s-a mai putut ridica. A mai putut doar sa sune la Salvare si sa spuna in ce loc anume zace. S-a trezit nu stie dupa cat timp la Spitalul Victor Babes, la dezintoxicare. Fara amintiri, fara puteri, fara duh. O bucata de carne flescaita, rupta cu unghiile, sparta peste tot de seringi, ca o pingea veche, sfartecata de infectii adanci.
Dupa trei luni la "Babes", in trupul sleit a patruns, ca prin miracol, un firicel de viata. Mihai Botosan a fost externat. N-avea unde se duce. Cei trei frati ai sai alaturi de care cersea in copilarie il parasisera de mult, daca nu cumva el fusese cel care mereu le-a intors spatele, atras intotdeauna de patima blestemata pentru droguri. Doi traiesc acum pe picior mare, din afaceri. Al treilea e un calugar rebel, alungat din manastirile ortodoxe, practicant al unei religii private. Nici unul nu l-ar fi primit pe Mihai. Pentru ca de fiecare data cand i-au intins o mana, el le-a tras bratara sau verigheta si le-a dat pe droguri. Le-a furat lucruri din casa si le-a vandut. I-ar fi vandut si pe ei si pe mama lor pentru o biluta de heroina. Rusinea de a le cere din nou ajutorul era semn ca nu-si recapatase doar bataile inimii, ci si o particica de suflet — ceva ce parea ca-l parasise de tot in ziua cand tatal sau l-a legat de picioare, cu capul in jos, si l-a batut, varga langa varga, ca sa iasa la cersit. Nu putea nici sa se intoarca in canalul din Piata Unirii, unde se aciuase de ani intregi, singur, pentru ca nu-l tineau puterile nici sa ridice un pai. Si atunci a cerut sa fie dus din nou la Fundatia Concordia, insulita pe care s-a tarat de fiecare data cand a simtit ca-l ia suvoiul.
Isi aminteste ca a venit prima oara la Concordia cu douazeci de ani in urma. Se dusese cu fratii sai, dupa o zi de cersit prin tramvaie, sa caste gura la un concert de opera la Palatul Copiilor. Oamenii aceia in costume ciudate, care mureau unii in bratele altora cantand, i-au facut sa planga pana si pe ei — lei tineri, din jungla Bucurestiului, caliti in lupta zilnica pentru ciosvarta. Acolo, la concertul cu final intristator, a inceput partea frumoasa a vietii lui Mihai Botosan si a fratilor sai. Ori oamenii de la Fundatie au dat peste dansii si i-au poftit la camin, ori ei i-au vazut si s-au predat — Mihai nu-si mai aminteste exact. Stie doar ca, la cateva zile dupa aceea, toti patru intrau plini de paduchi si de speranta pe usile Concordiei. Pe atunci se chema Caritas, dar asta nu are nici o importanta. Aceea le-a fost casa pentru ani buni. Insa Mihai s-a intors in strada. Nici el nu poate spune de ce. A urcat cu o incrancenare sinucigasa toate treptele pierzaniei: alcool, aurolac, cocaina, heroina, etnobotanice. Cand se speria singur de halul in care ajunsese, cand nu mai putea, revenea de-a busilea la Concordia, murdar, insangerat si abulic. A gasit de fiecare data un dus fierbinte, un pat curat, o farfurie cu mancare, un suflet de om. Si de fiecare data s-a intors singur in iad, uneori dupa doar cateva zile.
A iesit de la dezintoxicare, de la "Babes", pe la sfarsitul lui iunie. A ajuns la Concordia pe targa. Abia ingaima cateva cuvinte. "Eram mortul viu", spune Mihai zambind din nou, cumva cu rautate, de parca ar vorbi despre altcineva, despre vreun inamic din subteranele Bucurestiului. In cateva zile s-a intremat cat sa stea copacel. Cadavrul a capatat putina roseata in obraji, amplificata de tricoul rosu de dinamovist, de capatat. La Fundatie a ajuns in pielea goala. La 32 de ani, dupa ce a avut pe mana o afacere de zeci de mii de euro, o casa a sa, o familie, Mihai nu detine un obiect cat de mic — un nasture, o sarma, un bat de chibrit — despre care sa poata spune ca e al sau. Nu poate sa spuna nici despre frati ca-i mai sunt frati. Nici mama — mama. Nici nevasta, nici copii. Toata viata sa pe pamantul asta s-a scurs in neant prin miile de gauri facute cu seringa in tot trupul. N-a ramas vinisoara cu un firicel de sange in care sa nu fi incercat sa-si injecteze otrava.
A putut sa urce singur pana in biroul unde stam de vorba. Dupa cativa pasi se opreste sa-si traga sufletul, apoi mai face cativa. Se prabuseste in fotoliu si se lasa pe spate. Cu acelasi ton malitios face un inventar zguduitor al vatamarilor pe care si le-a produs singur: "Obosesc repede, fiindca mai am un singur plaman. De la etnobotanice mi s-a dus plamanul. Un rinichi s-a paradit si el. Inima se tine intr-o ata. Ficatul e varza. Nimic nu mai e bun in mine. Am si HIV. Dar o sa ma fac bine. Uite, incep sa fac si burtica. Gata cu drogurile de-acum! Vreau sa incep o viata normala, sa traiesc normal langa copiii mei".
Nu stie a cata oara ar lua-o acum de la capat, dar e sigur ca asta va fi incercarea definitiva. Nu asa a fost de fiecare data? Nu, acum chiar e hotarat. Numai ca nu-si aduce aminte cum e sa traiesti ca un om obisnuit. Nu-si aminteste cand si-a vazut ultima oara copiii. Nu mai stie unde ii e nevasta. Isi aminteste cate ceva, ca prin ceata, de fratii sai. Rasfoieste in memorie pagini albe, una dupa alta.
Il intreb daca n-ar vrea sa-i rescriu eu aceste pagini, mergand inapoi in trecutul sau, vorbind cu parintii, cu fratii, cu oamenii de la Concordia — educatori si fosti colegi. Ma priveste surprins. Oare ce urmaresc? De cate ori a avut nevoie de ceva, a cersit sau a furat. De multe ori a primit de la unii si de la altii tot felul de lucruri, de la mancare si imbracaminte pana la zeci de mii de euro in mana, casa, magazin. Si toate s-au dus. Amintiri n-a primit insa niciodata. Si nici nu vrea. Ce sa faca cu ele?
Citeste maine urmatorul reportaj din seria "Salvezi un om, salvezi o lume"
