Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Satul Patricheni din judeţul Neamţ este, poate, singurul loc din Romănia in care femeile aşteaptă pensia nu pentru a-şi putea duce traiul, ci pentru a face pomeni soţilor lor decedaţi. De ani buni, femeile au rămas singure şi găsesc ca unică alinare că "nici una nu-i mai presus decăt cealaltă". Singurul bărbat din sat, de numai 23 de ani, nu ştie cum să facă pentru a scăpa din satul văduvelor.Â
Ochii lor plăng fără lacrimi. Copiii aproape că le-au uitat, in vreme ce săracia şi neputinţa de a supravieţui le amărăsc bătrăneţea. Şi-au pierdut soţii şi, de ani buni, trăiesc singure. Unele dintre ele işi toarnă o cană de apă şi zic că au măncat. Altele, deşi au peste 60 de ani, se roagă să fie luate cu ziua la muncă in sat, pentru a putea să-şi cumpere o păine. Casele dărăpănate şi uliţele bolovănoase amintesc de vremea satului de odinioară. Un sat din Neamţ, in care "moartea seceră parcă numai bărbaţii".
Tărăsc picioarele agale, cu umerii cocoşaţi sub povara desagilor umpluţi cu cartofi căt mingile de ping-pong. In urma lor se ridică rotocoale de praf alburiu. O iau incet la vale, fără să se grăbească. Acasă nu le aşteaptă nimeni. O curte pustie in care doar vreo orătanie ce mai sparge tăcerea apăsătoare.
54 DE ANI DE VÃ...DUVIE. După ce şi-au dus bărbaţii la groapă, multe dintre femeile din satul Patricheni au uitat să mai zămbească. Şi nici haine de sărbătoare nu şi-au mai pus vreodată. Apucă să deschidă gura, dar lacrimile o iau inainte. Se rostogolesc printre ridurile obrajilor, iar privirea le cade in pămănt de parcă s-ar ruşina de suferinţa lor. Zeci de ani de văduvie, sfinţiţi de suferinţa amară. Tanti Elena mai are un an şi implineşte 80. S-a măritat la 20 şi ceva de ani, la 25 a rămas insărcinată, iar bărbatul i-a murit dinainte de a i se naşte fata. Au trecut de atunci 54 de ani, şi tanti Elena Andrei nu s-a mai uitat la alt bărbat. Şi-a crescut fata impreună cu părinţii, in căsuţa mică şi dărăpănată in care locuieşte şi acum. Lumină nu a avut niciodată. Nu ştie cum arată imaginile la televizor, nici radio nu are. Doar fuiorul ce-i mai ţine de urăt in zilele friguroase de iarnă. In rest, işi duce zilele muncind in cămp pentru a avea cu ce să-şi crească vaca. "Pensia mea e de 2.900.000 de lei. Dacă nu ar fi trebuit să cumpăr lemne, ba uite, pe măna aia de coceni am dat azi 1 milion de lei, că e scump acuma, nimic nu s-a făcut, poate că m-aş descurca cu banii ăştia. Mai cumpăr şi porumb, să fac mămăligă, păsările mi-au ars, de parcă erau bostani, dar Dumnezeu nu mă lasă. Duminica merg la biserică, şi apoi in tărg. Imi cumpăr două păini şi imi ajung toată săptămăna, şi-apoi, căt va fi pădurea, o să mănăc bureţi", spune femeia uscăţivă şi-şi netezeşte ilicul de lănă, curat şi prins la mijloc cu un şorţ spălăcit. Tanti Elena are privirea blăndă. Sufletul ei de multă vreme este impăcat cu Dumnezeu şi cu soarta ce i-a dat-o. De cănd se ştie, spune ea, "am muncit. Ca robul. De la 12 ani am mers cu ziua prin sat. Carte nu ştiu, şi ce-mi mai trebuie mie? Nu-mi pare rău de nimic. Pe lumea celalaltă voi fi lăngă Dumnezeu, imi va fi bine". Se aşază tăcută pe prispa din faţa casei. Lăngă muşcatele ei. Lăngă fasolea păstăi pusă la uscat şi cele căteva mere rămase tefere de "virmuială", lăngă ligheanul cu bureţi proaspăt adunaţi. Măncarea ei de ani buni. "Carne nu am mai gustat. Doar cine ştie... cănd am mai tăiat o pasăre. Dar acuma, nici măcar un bărbat nu mai găsim ca să ne ajute cu găina. Am rămas singure. Vădane."
7 KILOMETRI PÃ...NÃ... LA MEDIC. In satul Patricheni, comuna Pănceşti, de după garduri răsar doar ochi de femei. Femei trecute şi de a doua tinereţe, cu ochi impăienjeniţi şi voci triste. Din aproape 45 de femei, căte numără satul, peste 30 sunt vădane. Arereori să dai peste vreo femeie care să nu se tănguie că a rămas singură. Neputinţa i-a ingreunat sufletul şi lui tanti Aglaia. De 15 ani işi duce traiul fără nimeni alături, păndind pe la poartă venirea băieţilor săi in vizită. Soţul său, Vasile, era in drum spre casă, incărcat cu de toate pentru ea şi pentru cei doi copii, cănd o maşină a dat peste el. Avea 53 de ani. "Copiii nu erau puşi pe picioare. Mi-am şters lacrimile, mi-am pus haine de doliu şi am plecat la cămp. Tăiam la păpuşoi de porumb şi sufletuâ meu jelea." Vocea femeii e fermă. Acum nu mai plănge. Se roagă. A invăţat să trăiască printre femei asemenea ei şi doar la zi de sărbătoare ce-i mai trec pragul copiii. "Cănd ii văd, parcă mă fac bine de orice boală", spune tanti Aglaia. In toată comuna nu există medic. Pentru a-şi lua medicamente, femeia se trezeşte cănd afară e incă intuneric şi o porneşte cam 7 kilometri pe jos, pe un drum greu, pănă in comuna alăturată, Poienari.
PUSTIU. Pe uliţa bolovănoasă nu se aude nici un zgomot. Nici o căruţă, nici un claxon de maşină sau de bicicletă. Copii, aşa cum ne spune secretarul primăriei, Alexa Constantin, dacă mai sunt doi. "Se duc la şcoala din comuna vecină, că aici s-a desfiinţat. Nici magazin nu mai au, nici mijloace de transport", spune bărbatul şi ridică din umeri, semn că mare lucru pentru aceşti oameni nu se poate face. "Avem nevoie de fonduri europene. Trebuie să facem proiecte şi să le susţinem corespunzător. Treaba e complicată. Degeaba am pune noi asfalt, tinerii pleacă la oraş, iar pe morţi nu-i mai intoarce nimeni din groapă." Caragea Elena a rămas fără bărbat acum un an. 8 ani s-a chinuit omul ei, paralizat la pat. Dar, spune ea, "tot o duceam mai bine cănd era cu mine. Era greu şi atunci, dar acuma nu mai sunt bună de nimic. Nu am pensie, nu am nici un bănuţ. Trăiesc din ce am in curte, un ou, fasole, nici cartofii nu s-au făcut acum. Sunt zile in care nu mănănc nici păine. Că nu am cu ce lua. Beau un strop de apă, mai rup un măr din pom şi zic că am măncat", se tănguie femeia de 57 de ani. Işi strănge sub bărbie basmaua prăfuită, şi măinile incep să-i tremure uşor, "Nici pomană de un an nu am avut cu ce să-i fac omului meu. Mare pedeapsă mi-oi lua pe lumea cealaltă, dar Dumnezeu mi-i martor. Nu am ce pune pe masă. Să vină să ne vadă ăştia de sus cum trăim, ca apăi aşa ne-or crede."
CÃ...LDURÃ... CU COCENI. Pe drum, femeile se adună grămadă. Necazurile le-au inăsprit chipurile, iar lacrimile le-au secat vederea. Peste unele dintre ele au trecut zeci de ani de văduvie. Dar hainele tot negre au rămas. Bordeiele lor, in lipsa unei măini de bărbat, stau să pice pe ele. Chiar şi aşa, tanti Aglaia nu pregetă să urce pe scară şi să repare crăpăturile din tavanul casei, să vopsească gardul sau să taie lemne. Deşi sănătatea le este şubredă şi vărsta inaintată, multe dintre vădane ar da orice să mai poată merge cu ziua la muncă. Aşa ar căştiga poate măncarea şi pentru o săptămănă. "200.000 de lei e plata cu ziua. Cu banii ăştia, la căt de puţin mănănc io, aş mai putea să cumpăr măcar nişte zahăr, făină şi mălai", spune tanti Ruxandra. De patru ani i-a murit bărbatul "şi de-atunci parcă nu mai trăiesc. S-a culcat, iar dimineaţa l-am găsit inţepenit. Mort. Cică făcuse stop cardiac. Pensia mea e de un milion de lei, in fiecare lună dau 700.000 numaâ pe medicamente. Am muncit o viaţă la CAP, ca acum să fiu muritoare de foame. In genunchi stăteam, şi munceam de dimineaţă pănă seara. Nu era timp de stat. Nici preotul nu era lăsat să facă slujba, iar acum parcă a intrat moartea in noi. Bărbaţii mor pe capete. Barem dacă ne-am duce şi noi cu ei...", spune trist femeia.
Au trecut peste ea ierni grele, nopţi in care, dacă păpuşoii de porumb ce-i băga in sobă se terminau, rămănea doar cu fumul inecăcios şi cu bruma de căldură, care intr-o oră lăsa să se adune frigul. Nu ştie bine cine e preşedintele ţării, insă tanti Anica, o altă vădană, o salvează, căci spune ea măndră: "Preşădinte ii Bădescu, nu-i aşa?". Şi răde ştirb. De ani buni, de cănd satul a rămas pustiu, femeia nu a mai auzit muzica de nuntă sau de botez. Doar steagul bisericii atărnat in poartă, semn că iar s-a prăpădit un om.
CHIN
"Ca să ajungem la doctor treâ să merem pe jos şi 7 kilometri. Asta cănd avem cu ce să ne luăm medicamentele. Că sunt luni cănd milionul de pensie se duce pe zahăr, ulei şi coceni pentru vacă. Era bine cănd ne mai duceam prin alte sate la muncă cu ziua, acuma insă, dacă Dumnezeu o secătuit pămăntul, nici acolo nu ne mai putem duce"
Tanti Elena - văduvă de 54 de ani
MURITOARE DE FOAME
"Nu am pensie, nu am nici un bănuţ. Trăiesc din ce am in curte, un ou, fasole. Sunt zile in care nu mănănc nici păine. Beau un strop de apă, mai rup un măr din pom şi zic că am măncat. Nici pomană de un an nu am avut cu ce să-i fac omului meu. Mare pedeapsă mi-oi lua pe lumea cealaltă, dar Dumnezeu mi-i martor"
Caragea Elena - văduvă de aproape 2 ani
Tărăsc picioarele agale, cu umerii cocoşaţi sub povara desagilor umpluţi cu cartofi căt mingile de ping-pong. In urma lor se ridică rotocoale de praf alburiu. O iau incet la vale, fără să se grăbească. Acasă nu le aşteaptă nimeni. O curte pustie in care doar vreo orătanie ce mai sparge tăcerea apăsătoare.
54 DE ANI DE VÃ...DUVIE. După ce şi-au dus bărbaţii la groapă, multe dintre femeile din satul Patricheni au uitat să mai zămbească. Şi nici haine de sărbătoare nu şi-au mai pus vreodată. Apucă să deschidă gura, dar lacrimile o iau inainte. Se rostogolesc printre ridurile obrajilor, iar privirea le cade in pămănt de parcă s-ar ruşina de suferinţa lor. Zeci de ani de văduvie, sfinţiţi de suferinţa amară. Tanti Elena mai are un an şi implineşte 80. S-a măritat la 20 şi ceva de ani, la 25 a rămas insărcinată, iar bărbatul i-a murit dinainte de a i se naşte fata. Au trecut de atunci 54 de ani, şi tanti Elena Andrei nu s-a mai uitat la alt bărbat. Şi-a crescut fata impreună cu părinţii, in căsuţa mică şi dărăpănată in care locuieşte şi acum. Lumină nu a avut niciodată. Nu ştie cum arată imaginile la televizor, nici radio nu are. Doar fuiorul ce-i mai ţine de urăt in zilele friguroase de iarnă. In rest, işi duce zilele muncind in cămp pentru a avea cu ce să-şi crească vaca. "Pensia mea e de 2.900.000 de lei. Dacă nu ar fi trebuit să cumpăr lemne, ba uite, pe măna aia de coceni am dat azi 1 milion de lei, că e scump acuma, nimic nu s-a făcut, poate că m-aş descurca cu banii ăştia. Mai cumpăr şi porumb, să fac mămăligă, păsările mi-au ars, de parcă erau bostani, dar Dumnezeu nu mă lasă. Duminica merg la biserică, şi apoi in tărg. Imi cumpăr două păini şi imi ajung toată săptămăna, şi-apoi, căt va fi pădurea, o să mănăc bureţi", spune femeia uscăţivă şi-şi netezeşte ilicul de lănă, curat şi prins la mijloc cu un şorţ spălăcit. Tanti Elena are privirea blăndă. Sufletul ei de multă vreme este impăcat cu Dumnezeu şi cu soarta ce i-a dat-o. De cănd se ştie, spune ea, "am muncit. Ca robul. De la 12 ani am mers cu ziua prin sat. Carte nu ştiu, şi ce-mi mai trebuie mie? Nu-mi pare rău de nimic. Pe lumea celalaltă voi fi lăngă Dumnezeu, imi va fi bine". Se aşază tăcută pe prispa din faţa casei. Lăngă muşcatele ei. Lăngă fasolea păstăi pusă la uscat şi cele căteva mere rămase tefere de "virmuială", lăngă ligheanul cu bureţi proaspăt adunaţi. Măncarea ei de ani buni. "Carne nu am mai gustat. Doar cine ştie... cănd am mai tăiat o pasăre. Dar acuma, nici măcar un bărbat nu mai găsim ca să ne ajute cu găina. Am rămas singure. Vădane."
7 KILOMETRI PÃ...NÃ... LA MEDIC. In satul Patricheni, comuna Pănceşti, de după garduri răsar doar ochi de femei. Femei trecute şi de a doua tinereţe, cu ochi impăienjeniţi şi voci triste. Din aproape 45 de femei, căte numără satul, peste 30 sunt vădane. Arereori să dai peste vreo femeie care să nu se tănguie că a rămas singură. Neputinţa i-a ingreunat sufletul şi lui tanti Aglaia. De 15 ani işi duce traiul fără nimeni alături, păndind pe la poartă venirea băieţilor săi in vizită. Soţul său, Vasile, era in drum spre casă, incărcat cu de toate pentru ea şi pentru cei doi copii, cănd o maşină a dat peste el. Avea 53 de ani. "Copiii nu erau puşi pe picioare. Mi-am şters lacrimile, mi-am pus haine de doliu şi am plecat la cămp. Tăiam la păpuşoi de porumb şi sufletuâ meu jelea." Vocea femeii e fermă. Acum nu mai plănge. Se roagă. A invăţat să trăiască printre femei asemenea ei şi doar la zi de sărbătoare ce-i mai trec pragul copiii. "Cănd ii văd, parcă mă fac bine de orice boală", spune tanti Aglaia. In toată comuna nu există medic. Pentru a-şi lua medicamente, femeia se trezeşte cănd afară e incă intuneric şi o porneşte cam 7 kilometri pe jos, pe un drum greu, pănă in comuna alăturată, Poienari.
PUSTIU. Pe uliţa bolovănoasă nu se aude nici un zgomot. Nici o căruţă, nici un claxon de maşină sau de bicicletă. Copii, aşa cum ne spune secretarul primăriei, Alexa Constantin, dacă mai sunt doi. "Se duc la şcoala din comuna vecină, că aici s-a desfiinţat. Nici magazin nu mai au, nici mijloace de transport", spune bărbatul şi ridică din umeri, semn că mare lucru pentru aceşti oameni nu se poate face. "Avem nevoie de fonduri europene. Trebuie să facem proiecte şi să le susţinem corespunzător. Treaba e complicată. Degeaba am pune noi asfalt, tinerii pleacă la oraş, iar pe morţi nu-i mai intoarce nimeni din groapă." Caragea Elena a rămas fără bărbat acum un an. 8 ani s-a chinuit omul ei, paralizat la pat. Dar, spune ea, "tot o duceam mai bine cănd era cu mine. Era greu şi atunci, dar acuma nu mai sunt bună de nimic. Nu am pensie, nu am nici un bănuţ. Trăiesc din ce am in curte, un ou, fasole, nici cartofii nu s-au făcut acum. Sunt zile in care nu mănănc nici păine. Că nu am cu ce lua. Beau un strop de apă, mai rup un măr din pom şi zic că am măncat", se tănguie femeia de 57 de ani. Işi strănge sub bărbie basmaua prăfuită, şi măinile incep să-i tremure uşor, "Nici pomană de un an nu am avut cu ce să-i fac omului meu. Mare pedeapsă mi-oi lua pe lumea cealaltă, dar Dumnezeu mi-i martor. Nu am ce pune pe masă. Să vină să ne vadă ăştia de sus cum trăim, ca apăi aşa ne-or crede."
CÃ...LDURÃ... CU COCENI. Pe drum, femeile se adună grămadă. Necazurile le-au inăsprit chipurile, iar lacrimile le-au secat vederea. Peste unele dintre ele au trecut zeci de ani de văduvie. Dar hainele tot negre au rămas. Bordeiele lor, in lipsa unei măini de bărbat, stau să pice pe ele. Chiar şi aşa, tanti Aglaia nu pregetă să urce pe scară şi să repare crăpăturile din tavanul casei, să vopsească gardul sau să taie lemne. Deşi sănătatea le este şubredă şi vărsta inaintată, multe dintre vădane ar da orice să mai poată merge cu ziua la muncă. Aşa ar căştiga poate măncarea şi pentru o săptămănă. "200.000 de lei e plata cu ziua. Cu banii ăştia, la căt de puţin mănănc io, aş mai putea să cumpăr măcar nişte zahăr, făină şi mălai", spune tanti Ruxandra. De patru ani i-a murit bărbatul "şi de-atunci parcă nu mai trăiesc. S-a culcat, iar dimineaţa l-am găsit inţepenit. Mort. Cică făcuse stop cardiac. Pensia mea e de un milion de lei, in fiecare lună dau 700.000 numaâ pe medicamente. Am muncit o viaţă la CAP, ca acum să fiu muritoare de foame. In genunchi stăteam, şi munceam de dimineaţă pănă seara. Nu era timp de stat. Nici preotul nu era lăsat să facă slujba, iar acum parcă a intrat moartea in noi. Bărbaţii mor pe capete. Barem dacă ne-am duce şi noi cu ei...", spune trist femeia.
Au trecut peste ea ierni grele, nopţi in care, dacă păpuşoii de porumb ce-i băga in sobă se terminau, rămănea doar cu fumul inecăcios şi cu bruma de căldură, care intr-o oră lăsa să se adune frigul. Nu ştie bine cine e preşedintele ţării, insă tanti Anica, o altă vădană, o salvează, căci spune ea măndră: "Preşădinte ii Bădescu, nu-i aşa?". Şi răde ştirb. De ani buni, de cănd satul a rămas pustiu, femeia nu a mai auzit muzica de nuntă sau de botez. Doar steagul bisericii atărnat in poartă, semn că iar s-a prăpădit un om.
CHIN
"Ca să ajungem la doctor treâ să merem pe jos şi 7 kilometri. Asta cănd avem cu ce să ne luăm medicamentele. Că sunt luni cănd milionul de pensie se duce pe zahăr, ulei şi coceni pentru vacă. Era bine cănd ne mai duceam prin alte sate la muncă cu ziua, acuma insă, dacă Dumnezeu o secătuit pămăntul, nici acolo nu ne mai putem duce"
Tanti Elena - văduvă de 54 de ani
MURITOARE DE FOAME
"Nu am pensie, nu am nici un bănuţ. Trăiesc din ce am in curte, un ou, fasole. Sunt zile in care nu mănănc nici păine. Beau un strop de apă, mai rup un măr din pom şi zic că am măncat. Nici pomană de un an nu am avut cu ce să-i fac omului meu. Mare pedeapsă mi-oi lua pe lumea cealaltă, dar Dumnezeu mi-i martor"
Caragea Elena - văduvă de aproape 2 ani
