x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Reportaje Tânărul Grigorescu la Mănăstirea Zamfira

Tânărul Grigorescu la Mănăstirea Zamfira

de Catalin Pruteanu    |    22 Mar 2009   •   00:00
 Tânărul Grigorescu la Mănăstirea Zamfira

La 16 iulie 1856, stareţul schitului Ghighiu încheia cu "zugravul Nicu", la indicaţiile precise ale mitropolitului Ungro-Vlahiei, un contract pentru realizarea picturii de la biserica Mănăstirii Zamfira, din apropierea Ploieştiului.



Valoarea contractului era de 500 de galbeni, iar termenul de finalizare, de şapte luni. Zugravul Nicu, viitorul mare pictor Nicolae Grigorescu, avea atunci 18 ani, însă era deja cunoscut şi apreciat pentru lucrările anterioare.

Împreună cu fratele său, Ghiţă, Nicolae Grigorescu începuse să picteze la vârsta de zece ani, ca ucenic în atelierul zugravului de biserici Anton Chladek, un om morocănos, dar de la care Grigorescu a reuşit să înveţe multe. La 12 ani, Grigorescu deja nu mai lucra cu Chladek şi picta icoane pe care le vindea singur în obor, duminica.

"Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi - şi, când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine şi m-a întrebat îngrijorată de unde-s, că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă... Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea. Eram mare, aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, cu munca mâinilor mele... Cine mai era ca mine!", îşi amintea mai târziu pictorul. Mama lui Nicolae şi a celorlalţi şase fraţi ai săi era văduvă.

PRIMII PAŞI
După vânzarea icoanelor în obor, Grigorescu a reuşit să obţină un contract pentru pictarea unor icoane în biserica de pe moşia Cleopatrei Trubetzkoi, de la Băicoi. Grigorescu va lucra apoi la pictura agheazmatarului din curtea Mănăstirii Căldăruşani. Pe urmă, pictează tabloul "Mihai scăpând stindardul", care-i atrage atenţia domnitorului Barbu Ştirbey şi realizează icoana "Duminica tuturor sfinţilor" pentru breasla băcanilor din Bucureşti.

ABSORBIT DE MUNCĂ
Ghiţă, fratele lui Nicolae, l-a ajutat la zugrăvirea bisericii de la Zamfira. Pictorul trebuia să realizeze nu numai icoanele, ci avea ca sarcină şi zugrăvirea cercevelelor şi ciubucelor de la ferestre. Marina, stareţa de la acea vreme a mănăstirii, îşi amintea că Ghiţă, fratele pictorului, cânta la chitară, dar Nicolae era absorbit de muncă şi stătea toată ziua pe schele. Când cobora, seara, le învăţa pe măicuţele de la Zamfira să scrie şi să citească literele latine.

"Artistul începuse cu sfială să-şi afirme o mică personalitate, descătuşându-se cu timiditate de anumite şabloane care cereau acea uniformitate tradiţională în zugrăvirea figurilor. Important este faptul că aici, Grigorescu a încercat să lucreze de-a dreptul «după natură»", scria Barbu Brezianu în cartea "Nicolae Grigorescu", apărută în 1959 la Editura Tineretului. În cazul Mănăstirii Zamfira, Grigorescu a pictat-o pe Măriuca, fiica parohului, "în chip de înger". "Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin", povestea pictorul.

"La Zamfira, iar mai târziu la alte biserici, sfinţii din icoanele lui Grigorescu vor avea înfăţişări fireşti, pline de viaţă şi priviri calde, înlăcrimate... Tocmai de aceea, deşi în mare măsură idealizaţi şi convenţionali, ei sunt superiori celor pictaţi de Lecca şi Tăttărescu, care în schimb sunt desenaţi mult mai corect, mai «după tipic» şi mai cu ştiinţă", susţine Brezianu.

ÎNCEPUTURI PROMIŢĂTOARE
Canoanele reprezentării sfinţilor l-au determinat însă şi pe Grigorescu să lucreze după un tipic, care se poate observa la şablonul folosit pentru icoana Sf. Nicolae din biserica de la Zamfira şi în cea de la Puchenii-Mari. Grigorescu a mai pictat la Zamfira şi un epitaf de mătase albastră.

"Ca produs al unor începuturi promiţătoare, nu se poate închipui ceva mai mişcător, mai grav, mai dens prin conţinut decât epitaful de la Zamfira. Compoziţia nu pare să fie a lui Grigorescu, ci luată după vreo gravură, cum se făcea de cele mai multe ori... Ceea ce este al lui este coloritum minunat, cald, nuanţat, bine echilibrat, acordat în jurul unei roşii tonalităţi de bază...", scria în 1938 criticul şi istoricul de artă George Oprescu. Biserica s-a sfinţit la 8 septembrie 1857.

La doi ani după semnarea contractului pentru Zamfira, Grigorescu a încheiat un altul, în aprilie 1858, cu stăreţia Mănăstirii Agapia. Pentru realizarea picturii de la Agapia, Grigorescu, ajutat şi de data aceasta de fratele Ghiţă, dar şi de un meşter italian pe nume Luis Girardelli, primea 2000 de galbeni, obligându-se să termine lucrarea în cel mult un an şi jumătate.

În următorii 50 de ani, la Zamfira, pictura a rămas aşa cum o realizase marele pictor, dar în 1904 mitropolitul Ghenadie Petrescu a dat indicaţii ca peste pictură să se dea cu tempera, fără a se curăţa înainte fumul de lumânare de pe pereţi. Vestea avea să-l întristeze foarte mult pe pictor. După încă aproape 50 de ani, în 1952, patriarhul Justinian Marina a dispus spălarea temperei. Între 1986 şi 18 februarie 1990, în interiorul bisericii lucrările de restaurare şi conservare au fost făcute de pictorul Ion Chiriac.


Ctitoria unei jupâniţe văduve

Mănăstirea poartă numele unei jupâniţe care a ctitorit, între 1715 şi 1720, prima biserică aflată la 15 kilometri de Ploieşti. În 1714, soţul Zamfirei, Manuil Apostol, omul de încredere al lui Constantin Brâncoveanu, fusese ucis de turci. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, biserica ajunsese o ruină, astfel încât mitropolitul Nifon a dispus, în 1850 construirea unei noi biserici şi  a unor chilii, unde au fost aduse 36 de maici de la Schitul Roşioara de lângă Filipeştii de Pădure. În 1950 numărul călugăriţelor de la Zamfira ajunsese la 150. Astăzi, la Zamfira se mai află 34 de maici. În curtea mănăstirii, în dreapta bisericii, se află mormintele a cinci membri din familia istoricului Nicolae Iorga.

×
Subiecte în articol: nicolae martorii grigorescu zamfira