Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Vedeţi semnul ăsta din palmă? Aici m-a înjunghiat mama cu cuţitul. Dincoace, pe braţ, m-a lovit tata cu o farfurie care s-a făcut ţăndări. Intenţiona să-mi spargă capul cu ea, dar m-am ferit eu la timp. Odată m-a călcat cu picioarele pe cap, la podea, până am leşinat. Atunci am simţit, aşa, că parc-ar fi vrut să mă omoare. Trei zile am stat în pat, inconştient. Niciodată n-am înţeles de ce-mi fac asta. Aşa că într-o zi am fugit de acasă.” Adică din chiţimia de garsonieră cocoţată undeva, prin ghetourile din Titan, Bucureşti. Zece oameni încăpeau acolo, ziua împiedicându-se unii de alţii, noaptea răsfiraţi pe jos, prin baie şi prin hol, înveliţi în pături şi-n cârpe: doi părinţi şi opt copii. Au trecut câteva luni de la fuga lui Mihai. Acum, la 16 ani, locuieşte într-un centru de plasament şi încearcă să-şi refacă singur viaţa.
Are un trup micuţ şi scheletic, ca de porţelan, dar ochii îi sclipesc tăioşi şi hotărâţi. E decis să devină un mare acrobat şi tocmai de aceea s-a înscris la Gladiator, şcoala de “ajutat şi îmblânzit” prin sport copii săraci şi delincvenţi, deschisă de cascadorul Szobi Czeh acum nouă ani. L-am găsit pe Mihai într-o pauză pe băncuţa sălii de sport, desculţ şi încruntat, pipăindu-şi rănile din palmă. Nu recunoaşte că s-a descălţat anume să nu-şi strice pantofii, îi e jenă. Sunt, oricum, singurii pantofi pe care-i are. Dar pe el nu-l deranjează; la sală se simte mai bine decât acasă. De fapt, uneori i se pare că acasă al lui aici e, în sala de sport a Gladiatorului. Încearcă de mult să uite calvarul de acasă şi, când îşi aminteşte, se face dintr-o dată mic, mic, şi rosteşte încet, gâtuit: “Nu, nu-i urăsc pe mama şi pe tata, cum aş putea eu să-i urăsc pe părinţii fraţilor mei? Dar îmi e milă şi dor de fraţi, au aşa: 15 ani, 10, 9, 6, 5, 2 şi 1 an. Eu sunt cel mai mare, şi tocmai de asta, după ce am terminat clasa a VI-a, mama şi tata au zis că nu mă mai lasă la şcoală, trebuie să rămân acasă să am grijă de ăia mici, cât sunt ei la muncă. Mama e femeie de serviciu, tata lucrează la vulcanizare, dar bea tot salariul. Se îmbăta numai din bere şi noi stăteam nemâncaţi zile întregi. Din toţi cei şapte fraţi, unul singur merge la şcoală, pe restul îi ţin acasă”.
Visul unui flămând: să ajungă acrobat
Când îl răpune dorul, se duce acasă: se ascunde pe hol şi pândeşte la uşă. Dacă e scandal şi gălăgie, e clar, mama cu tata sunt acasă, îi ceartă şi-i bat pe cei mici. Şi nu intră. Dacă e linişte, sunt plecaţi. Atunci bate la uşă, deschide şi toţi fraţii îi sar de gât. Alea sunt singurele momente când zâmbeşte. Niciodată nu i-a întrebat cât de tare sunt bătuţi, i-e frică de răspuns. “De Crăciun, când am primit jucării şi dulciuri de la centru, m-am simţit prost, tare prost. Nu puteam eu să mă joc cu maşina cu telecomandă şi ei cu cârpe. Aşa că le-am dus lor tot. La masă mi se pune un nod în gât, fiindcă eu mănânc şi ei nu. Şi ştiu sigur că ei nu! Seara, la centru, când se dă stingerea, eu nu pot să dorm. Mă enervează că patul meu e atât de moale şi de confortabil! Fiindcă ei dorm pe jos, pun haine, şi peste ele, pături. Şi mi-am dat seama de un lucru: nu-mi permit să fac greşeli în viaţă, fiindcă altfel n-aş mai putea să-i ajut pe ei”. Cât a dormit în scări de bloc trei luni, fugar de acasă, nu le-a zis nimic fraţilor, să nu-i urmeze exemplul. I-a minţit că stă bine la nişte prieteni şi mănâncă cel puţin o masă pe zi. De fapt, el mânca o dată la trei zile, o pâine şi patru, cinci felii subţirele de salam. Dar acum, gata cu toate astea! Ştie cum arată viitorul lui. Îşi va relua şcoala, iar Gladiatorul îl va învăţa să fie cel mai bun acrobat. Iar el e convins că va ajunge atât de mare, încât într-o zi va trăi bine numai din meseria asta.
Sau, cel puţin, aşa visează Mihai, având exemplul multor amărâţi ca el din care Szobi Cseh a scos în ani întregi acrobaţi adevăraţi. Atât de buni, încât acum performează în trupe de circ prin Portugalia, America de Sud, Spania şi Anglia. Când i-a luat casacadorul, ei erau mici sălbăticiuni – umblau iarna în papuci şi-n tricou, mâncau din gunoaie şi leşinau de foame la sală. Apoi, când le-a adus de mâncare, au sărit pe sandvişuri ca lupii. Acum, după ani de disciplină şi de trudă la sală, sunt vedete internaţionale ale circului şi trăiesc bine din propriii bani. Alexandru are acum 24 de ani şi ne şopteşte timid că tot ce a realizat el astăzi îi datorează Gladiatorului. Adică o facultate şi un master. Uriaşe realizări pentru un copil al nimănui. “Părinţii m-au abandonat la 3 luni. Casa mea e centrul de plasament. Poate că n-aş fi făcut Politehnica dacă profesorii de sport de aici nu mi-ar fi spus că singura mea şansa în viaţă e să învăţ. Poate că acum aş fi înjurat, aş fi băut şi aş fi bătut”, ne spune. În nouă ani de activitate, asociaţia Gladiator a “îmblânzit” prin sport sute şi sute de copii delincvenţi, a călit amărâţi, orfani şi muritori de foame. Delincvenţii n-au mai recidivat niciodată, amărâţii s-au pus pe carte, iar acum mulţi sunt angajaţi.
Război pentru desculţii nimănui
Dar peste o lună, toate astea vor fi istorie. Gladiatorul va fi dat afară din sala de sport a Şcolii 22, iar întregul proiect va muri. Contractul cu Primăria Sectorului 3 expiră luna viitoare şi nu va fi prelungit. Primăria nu doreşte. Motivul: profesoara de sport a şcolii nu se mai mulţumeşte cu jumătate din uriaşa sală de sport. O vrea pe toată, deşi – ne-am uitat mult şi bine – loc e destul. Bolnav de cancer la măduvă, Szobi Czeh a făcut toată vara cărare la Primărie, împărţit între citostatice şi copii. N-a obţinut nimic. Erau 40 de grade afară – el îşi lua tratamentul, vomita şi aşa, ameţit, fugea din spital direct la Primărie, să vadă dacă reuşeşte măcar să-şi menţină sponsorii. N-a reuşit. Primăria nu-l mai ajută acum nici cu asta. “Cam 2.000 de euro pe lună ne trebuie să le dăm copiilor de mâncare şi să-i plătim pe cei câţiva profesori de sport. Că facem şapte sporturi la sală, box, acrobaţie, sărim la trambulină, lucrăm la saltele, alergăm, facem escaladă, arte marţiale… Din mai, dacă nu mai avem sprijinul Primăriei şi nici sponsori, nu mai avem nici un ban. N-am mai avut nici măcar cu ce le cumpăra copiilor sandvişuri, că toţi, fiind săraci, vin flămânzi. Am avut nişte amărâţi din Glina care mâncau câte şase sandvişuri deodată. Veneau săracii şi pentru mâncare, că aveam contract cu o firmă de catering. Acum nu mai vin; din 70 de copii am pierdut 50. Fac sport desculţi, că nu mai avem bani nici de echipamente”, oftează cascadorul. Are 70 de ani şi e tare ca stânca: până acum a trecut prin cinci comoţii cerebrale, cinci fracturi de coloană şi o ciroză severă. Până şi cancerul reuşeşte să şi-l ţină sub control. S-a remis, dar a rămas latent. Mai trebuie să facă radioterapie, însă n-are bani. Când se odihneşte stă ascuns în colţul lui din sala de sport şi el, marele cascador, croieşte haine la maşina de cusut pentru copiii Gladiatorului. Pentru el însuşi n-are timp de alergat şi de strâns bani. “Dă-o, mă, încolo, de radioterapie, n-auzi că mie-mi trebuie sponsori pentru copii?”, se supără dacă-l întrebi de el. Uneori doar tace şi stă pe gânduri, întrebându-se pe la ce uşi să mai bată. I se pare, uneori, că le-a epuizat pe toate. Apoi îşi aminteşte crezul lui vechi (“Totul în jur e, de fapt, iubire”) şi se mai linişteşte, ferm convins că, într-un fel, nici el nu ştie cum, azi sau mâine, se va întâmpla o minune care-i va salva desculţii.
