x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ultimul fierar al Târgului Frumos. O lume dispărută. Oameni care îşi respectau meseria şi ţineau la calitatea lucrurilor pe care le făceau

0
Autor: Cristinel C. Popa 15 Sep 2013 - 16:45
Ultimul fierar al Târgului Frumos. O lume dispărută. Oameni care îşi respectau meseria şi ţineau la calitatea lucrurilor pe care le făceau
Vezi galeria foto


Vârstnicul meşter, părintele fierarilor, păşea timid pe trotuar. Se îndrepta spre locul unde până mai ieri muta munţii din loc. Cu o mână pe toiag şi alta pe ciocan, bătea fierul rece al nicovalei. Aprindea pentru câteva clipe ecoul fierăriei de altădat’. El auzea de departe troncănitul căruţelor ce săltau pietrele astupate de praf. Copitele roase ale zecilor de cai se ascuţeau în pietrişul şanţului. E un sunet care îl trezea din somn, nu l-a putut uita niciodată. Trăgea tatăl meşterului de sârma unui clopoţel şi îi trezea, că erau caii deja adunaţi. Îi dirija, îi organiza, le spunea ce să facă, pe echipe, pentru că unul avea de potcovit, altul de reparat căruţa, altuia i se strica o roată şi trebuia aranjată…

Recunoaştere internaţională
Muzeul meseriilor din Tg. Frumos (Iaşi), împreună cu creatorul acestuia, Dan Fripis, de curând în enciclopedia Who’s Who! Târgu Frumos este, cum altfel, decât un frumos târg din România. Cu oameni frumoşi şi o frumoasă istorie. Cu câteva decenii în urmă, la Tg. Frumos cuvântul Polak echivala automat cu cel mai bun fierar. Bălteanu însemna cel mai bun frizer, după cum Hendel era similar cu rotarul, iar Avărvării cu cojocarul. Fripis, în locuinţa căruia ne aflăm, însemna de asemenea un bun rotar, fierar, tâmplar şi potcovar la un loc. În semn de respect pentru numele acestor meşteri adevăraţi de altădată, dar şi pentru a nu se uita meseriile lor, multe din ele dispărute, profesorul de atelier Dan Fripis, fiul meşterului, descendent la a patra generaţie ce a dus meseria familiei mai departe, a avut ideea de a înfiinţa un Muzeu al meseriilor. În vara anului 2005 el a strâns vechi scule de meşteşugari de pe unde a găsit. A înfiinţat muzeul din resurse proprii, iar acum are vizitatori din întreaga lume contribuind astfel la dezvoltarea renumelui micului oraş moldovean şi  faimoşilor săi “maeştri” meşteşugari acum dispăruţi.  “Au venit de curând de la enciclopedia europeană să treacă în carte muzeul meu particular şi cartea pe care am scris-o”, a spus Dan Fripis.

Altădată, în curtea atelierului tatălui său, meşterul Ştefan Fripis, cu care am purtat frumoase dialoguri, zeci de căruţe stăteau la rând cu caii fremătând din copite. Muşterii cu sutele aşteptau. Astăzi, în una din camerele locuinţei, perete în perete cu dormitorul, e amenajată o sală muzeu. Turişti din SUA, Israel, Germania, Spania, Italia şi alte ţări îi calcă pragul şi semnează în cartea de onoare. În drum spre mănăstirile din nordul Moldovei, ei fac un popas la meşterul Fripis şi admiră foiul englezesc de 150 de ani, stănoaga - dispozitivul pentru tras şinele la roţi, ori jugul pentru priponit caii nărăvaşi ce nu stau la potcovit. În locuinţa familiei Fripis există practic un frumos muzeu închinat vechilor meserii, cum puţine mai există acum în lume. Aţi remarcat că la Tg. Frumos orice lucru nu poate fi decât frumos, cel puţin din cele care trebuie remarcate. Muzeul este amenajat unde altundeva decât acasă la cetăţeanul de onoare al localităţii, cunoscutul fierar şi rotar din Târgu Frumos, care s-a stins, din păcate, în 2010. O urbe înţesată cu decenii în urmă de meşteri calificaţi în toate domeniile. “Ceva asemănător, privat, nu găseşti în România, poate doar în cadrul unor instituţii; muzeul Astra din Sibiu sau cel din Timişoara ar putea să aibă asemenea obiecte”, este de părere un profesor universitar sosit cu un grup de la Iaşi. Într-una din zilele în care l-am vizitat se aflau şi câţiva turişti americani. O studentă de la Universitatea Berkeley, California, aflată în drum spre Voroneţ, înainte de a poposi la cimitirul evreiesc din localitate, se arată impresionată de cele văzute. “Nu ştiam cum arată potcoavele, nici foiul pentru înteţirea focului, acţionat manual, ca şi cleştii aceştia pentru apucat metalul încins. Sunt atât de bizare!”.

Unelte ieşite din uz
Îşi imaginează cât de greu era pentru meşter să bată repede fierul încins, pentru a face acele minunăţii complicate care erau apoi montate prin baterea caielelor în tălpile cailor nărăvaşi, cai care, după aceea, poate chiar mâncau cu adevărat jar, glumeşte Christine Sue (foto). Avidă de parfumul nostalgic al lucrurilor vechi, a asimilat pe loc, repede, cele expuse de ghidul muzeului, profesorul Dan Fripis, fiul “maestrului” fierar Ştefan Fripis. Ineditul punct muzeistic a cărui idée a înfiinţării îi aparţine nu este înregistrat oficial. Cu toate că nu are firmă la intrare, intrarea se face gratuit şi face deja parte din circuitul turistic al zonei. Încă din ultimul an de viaţă, la 90 de ani, meşterul Fripis şi-a exprimat durerea că nu mai poate lucra şi nimeni nu duce meseria sa mai departe. Feciorul său, cadru didactic, maistru la liceul din localitate, a pus în practică visul său din copilărie, izvorât atunci, ca şi acum, din părerea de rău că munca grea a tatălui şi străbunilor nu a fost şi nu este just apreciată. “Tinerii de azi trebuie să ştie că şi prin muncă fizică se poate face ceva deosebit”, subliniază Dan Fripis, profesor în arte şi meserii la Târgu Frumos….Vorbind cu el, îmi vine în minte frumuseţea tatălui său, meşterul Ştefan Fripis atunci când l-am întâlnit ultima dată. Cum spuneam şi la început, vârstnicul meşter, părintele fierarilor, păşea timid pe trotuar. Se îndrepta spre locul unde până mai ieri muta munţii din loc. Cu o mână pe toiag şi alta pe ciocan, bătea fierul rece al nicovalei. Aprindea pentru câteva clipe ecoul fierăriei de altădat’. Pe atunci, prin faţa porţii, încă nu treceau în viteză automobilele. Acum e şosea europeană. Auzea de departe troncănitul căruţelor ce săltau pietrele astupate de praf. Copitele roase ale zecilor de cai se ascuţeau în pietrişul şanţului. E un sunet care îl trezea din somn, nu l-a putut uita niciodată. Sunetul care aducea clienţi. Viermuiala de altădată se stinsese de mult. Vuieşte acum larma cailor putere. Bătrânul a îndreptat la un moment dat degetul spre roata din piatră care se învârte manual. E tocila, un instrument scos la pensie de ceva vreme, “în mod anticipat”. “Acum există polizorul electric”. Bătrânul nângâia foiul britanic de 150 de ani, adus de străbuni din Englitera. Obiectul cu pricina nu mai are azi “suflu”. Îl văd şi azi în atelier, a amuţit, “nu-l mai ţin bojocii’. Fălcile încleştate au încremenit într-un rânjet trist. Foiul, piesa de bază a fierăriei, îşi doarme împăcat somnul de veci. Maşina de găurit manuală a aţipit cu “braţele” pe piept. Astăzi, ea e înlocuită cu cea electrică. Cleşti speciali, ciocane, sclipesc şi ele în lumina lugubră a becului. Lampa de altădată a bunicului s-a tupilat somnoroasă la geam. Afară se vede dispozitivul de tras şina pe roată. Dar ne întoarcem înăuntru la potcoave, cele mai dragi inimii lui. Potcoave mici şi mari. “Mici” cât o ţeastă de om, mari cât inima unui cal. În timpul războiului existau cai solizi, folosiţi la cărat, la tracţiune. Copita unuia ajungea în circumferinţă şi la 30 de centimetri. “Aici avem cuţitoaie pentru curăţat unghia, cleşte pentru ţinut şi tăiat copita, cărbuni, potcoviţa din platband. Dar şi alte unelte, pentru alte meserii”, spunea el. Şi le-a enumerat într-o înşiruire mai mult sau mai puţin precisă, cu denumirile lor nemţeşti. “Şlihthamăr, jezţhamăr, mutărhamăr, spiţhamăr, forfaisen, valchamăr, braizeţhamăr, şlerthamăr”.

Bate potcoava cât e cal
Undeva, sus pe perete, tronează şi azi o fotografie făcută în atelier. Ştefan era alături de tatăl său, Ariton. Pe atunci avea 21 de ani. “Foiul dispare, ciocanul obişnuit este înlocuit de cel pneumatic. Munca se uşurează. Nu mai baţi cu ciocanul, înainte loveam cu patru ciocane diferite când făceam o osie”. Pe vremuri, prin anii ’60, stăteau căruţele pe două rânduri să intre la meşter. Lucra până noaptea târziu, erau şi mulţi ucenici, calfe. “Aveam băieţi buni. Cine a lucrat cu mine nici n-a fumat, nici n-a băut în atelier. Aşa au învăţat meserie, de mă pomenesc şi acum. Copilul de 14 ani prinde repede totul dacă e dat pe mâini bune. Au venit şi de la Comitetul Central să-mi mulţumească”, povestea el. În cămăruţa plină de unelte, bătrânul era mândru de forja lui, una din piesele principale. Ultima scânteie de foc i-a sărutat gura cu atâţia ani în urmă. “Am întreţinut-o să nu se surpe, ea nemaifiind folosită de mult timp”, spunea el. De asemenea, bătrânul a încropit la muzeu şi o căruţă în miniatură pentru a încânta ochiul vizitatorului şi a se vedea cum erau atelajele care veneau la reparat sau care erau făcute la el. Alături de forjă şi acum stau unse şi bine întreţinute celelalte unelte, scule şi dispozitive utilizate la potcovit, la curăţatul potcoavei, la stăpânit caii în timpul lucrului (stănoaga), în special pentru armăsarii neîmblânziţi. Cleşti pentru scos caiele. Diferite dispozitive folosite la modelarea metalului. Erau anumite scule pentru controlul forjei. La foi se afla unul din ucenici, care trăgea de bară şi “armonica” foiului sufla aerul înghiţit printr-un fel de tub. Cuptorul, original, este pentru două locuri de muncă. Un foi exista şi în cealaltă parte a atelierului. Alături toată trusa de unelte şi dispozitive pentru rotărie - cel mai des executau roţi cu spiţă din lemn de esenţă tare.

Cai nărăvaşi
Bătrânul şi-a amintit cum a lucrat cu tatăl său şi pentru nemţi, în 1941. Erau mai mulţi fierari în Târgu Frumos, dar se detaşau în special Fripişii, bunicul, unchii săi, tatăl, şi cei din familia Polac. “Cu ceilalţi fierari eram în relaţii bune, dar nu mă simţeam concurat, pentru că noi eram cei mai buni. Oricum, nu exista duşmănie”. Perioada de ucenicie dura trei ani, pe bază de contract i se plăteau omului datoriile către stat, pentru că avea drept la pensie. Impozitele erau mari. Vara munceau cu toţii la căruţe, le reparau, potcoveau cai, făceau şarete pentru boieri. A lucrat puţin după război cu tatăl său, până le-a luat statul atelierul, în 1952. Ariton Fripis a murit doi ani mai târziu. Ştefan a trebuit să se angajeze ca muncitor într-un domeniu nou, al lactatelor, până i-au dat voie să se întoarcă la atelier. “Materialele le cumpăram de la magazin, câd am lucrat la stat s-a schimbat totul, veneau materiale, nu duceam lipsă, erau comenzi, dar eram plătit prost ca normator. Atunci, la stat, a fost o perioada grea”.
La fierărie, Ariton Fripis se trezea la 5.00 dimineaţa, când intra în atelier. Căruţele deja staţionau la poartă ca la piaţă. Veneau oamenii să prindă rând. Meşterul recunoaştea că nu-i ajungea timpul să le rezolve pe toate, dar pe clienţii fideli nu-i putea refuza. Erau unii insistenţi. Cât priveşte preţurile, o potcoavă era între şase şi opt lei, potcovirea unui cal costând până-n 24 de lei. Apoi era şi atunci inflaţie şi preţul a ajuns şi la 30, 40 de lei. Mi-a arătat în curte un stâlp. Acolo lega lanţul calului şi apoi îl prindea cu funia de picior. E stănoaga. Unii, mai dificili, trebuiau ţinuţi şi de către trei-patru persoane, cu laţul sau prin alte metode. Ucenicilor le dădea mâncare şi un salariu decent până ieşeau calfe. Însă aceştia încă nu aveau voie să aibă atelier autonom, independent. Stăteau doi ani calfe, cu salariu de la meşter, care era şi patron, şi după aceea puteau să-şi deschidă singuri ateliere. Nea Ştefan se mândrea că din mâna lui au ieşit numai meşteri buni. Înainte, oamenii veneau şi cu boii şi cu măgarii la potcovit, mai ales cei săraci. Dar primeau să potcovească aceste animale doar fierarii mai puţin buni. Pentru că boii trebuiau ridicaţi cu un fel de pataşcă şi legaţi şi asta cerea timp pe care meşterii străluciţi nu erau dispuşi să îl piardă, mai ales că aveau şi foarte mulţi clienţi.

Clopoţelul care anunţa clienţii
Noaptea, meşterul Fripis s-a visat până în ultimul an al vieţii lucrând în atelier. “Sunt tot timpul cu tata”, povestea. Îşi amintea cum erau treziţi de părintele său cu un clopoţel, legat cu o sârmă al cărei capăt era în atelier. “Trăgea tata de sârmă şi ne trezea, că erau caii deja adunaţi. Ne dirija, ne organiza, ne spunea ce să facem, pe echipe, pentru că unul avea de potcovit, altul de reparat căruţa, altuia i se strica o roată şi trebuia aranjată. Tata primea lucrările, iar dacă trebuia o roată, două, noi le făceam la rotărie, apoi treaba mergea pe bandă, unii o montau, ceilalţi potcoveau”. La potcovărie, ca şi la rotărie, munceau câte trei oameni. Se lucra până noaptea târziu, cu pauză de masă de la 12.00 la 13.00, şi seara la cină, dar dacă aveau lucrări nu refuzau clienţii şi stăteau chiar până la 10-11 noaptea. În afara fraţilor Fripis, existau zi de zi la muncă până la 10 ajutoare, oameni în general din împrejurimi. Aveau cu toţii haine de lucru obişnuite, cu şorturi din piele pentru a se proteja de scântei şi de foc. În picioare se purtau boncancii cu talpă din lemn.

Punea potcoave florilor. Comanda colosală de 100 de căruţe de la Tg. Mureş pe care le-a trimis cu trenul
În 1964, Ştefan Fripis a primit o comandă de 100 de căruţe pentru Târgu Mureş. Era plină curtea şi strada de atelaje pe care le-a trimis către beneficiar cu trenul. O căruţă se făcea în circa două-trei zile .O muncă laboriosă în comparaţie cu ce face un potcovar care “încalţă” un cal în circa o oră şi jumătate. Ştefan încerca uneori o părere de rău pentru faptul că meseria de potcovar şi, implicit, cea de fierar, se pierde. “Deja în Târgu Frumos nu mai este nici un meşter. Oamenii merg la Războieni, la câţiva kilometri distanţă, pentru a pune o potcoavă la cal. Cu greu se mai ridică o familie de meşteri ca a noastră. Chiar să se nască, în 100 de ani, s-ar putea să nu mai fie nevoie de ei”. În curtea fierăriei, Ştefan Fripis le punea potcoave şi florilor. Gărduţul de metal ce înconjoară straturile cu plante frumos mirositoare poartă şi astăzi din loc în loc câte o potcoavă în miniatură. Ca un omagiu adus naturii. Să le poarte noroc “Fripişilor”. 

Originile şi faima familiei meşterului Fripis. Comenzi pentru boieri
Familia Fripis se trage din Bucovina, de pe timpul Austro-Ungariei, bunicii fiind primii care s-au aşezat în părţile Moldovei. Dan Fripis spune că numele de Fripis vine din greceşte, una dintre bunici fiind armeancă. În Bucovina erau meşteri la fel de buni. Au venit la Târgu Frumos şi au pus totul la punct plecând de la zero. Spiritul de muncă de tip austriac, germanic, i-au animat pe Fripişi până astăzi. Ei au mers şi au vizitat locurile de unde au plecat bunicii. “Înaintaşii mei au venit aici, unde era mare nevoie de meseriaşi. După război şi refugiu au clădit totul pentru a doua oară”. Familia concurentă era cea a nemţilor fierari Polac, care au emigrat la Târgu Frumos la 1760. În 1912, bunicul lui Ştefan Fripis a venit şi şi-a făcut atelier în localitate, unde nu existau meseriaşi. “Tata şi-a dechis aici, bunicul era alături”. Şi mai aveau ateliere şi unchii săi. Lui Ştefan, ca şi lui Dan, le-au plăcut cartea. Ştefan nu a rezistat imboldului şi a bătut prima potcoavă la 14 ani. De atunci nu s-a mai despărţit de cai şi de atelierul de fierărie. Erau ucenici din tata în fiu, iar meşteşugul lor le-a dus faima departe. Aşa au ajuns să facă şi şarete ori trăsuri pentru boieri din familiile Manolescu, Strunga, Jora ori Gheucă, apoi au fost puşi să muncească pentru CAP. Pentru că era un meşter foarte apreciat, tatăl său, Ariton, a fost trimis în Franţa, la o specializare, dar a refuzat. La 19 ani, când fratele său a fost concentrat în cel de-al doilea război mondial, Ştefan a devenit şef de atelier. A lucrat apoi pe cont propriu de-a lungul timpului, chiar şi în timpul comuniştilor, după ce şi-a scos autorizaţie, până a împlinit 77 de ani. O viaţă întreagă a făcut o muncă brută, chiar dacă n-a fost voinic la fel ca tatăl său. Bătrânul mai povestea că cel mai bine se câştiga înaintea celui de-al doilea război şi că necazuri mari au apărut în 1952, când le-a fost luat atelierul de comunişti. “Noi am fost renumiţi în întreaga ţară. Se aflase că suntem meşteri buni şi cinstiţi. Veneau din Maramureş, Bucureşti, Constanţa, Târgu Mureş”. Şi ecoul glasului meşterului care a fost Ştefan Fripis se ridică la nori, acolo unde s-a aşezat alături de marii meşteri din regiune. Oameni care nu mai există. Îşi iubeau cu patimă meseria şi aveau o grijă deosebită pentru calitatea lucrurilor pe care le făceau. Aşa cum astăzi nu se mai face. Sună clopoţelul! Meşterul Fripis ne aude din cer! Jos, la noi, pe drumul anevoios al anului 2013 sună o potcoavă roasă de prea multă sărăcie. Copita patrupedului sângerează ca o amintire tristă.



 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

Nămolul de Techirghiol, vândut într-un nou”ambalaj”

Nămolul de Techirghiol, vândut într-un nou”ambalaj”
O staţiune aflată în apropierea Mării Negre trece prin transformări spectaculoase şi capătă o nouă faţă, devenind gazda unor vacanţe active, dinamice, pline de antren, după ce ani de zile a funcţionat mai...

Cum trecem peste trădarea unui prieten bun

Cum trecem peste trădarea unui prieten bun
Vorbim destul de des de trădările în dragoste însă și rupturile dintre prieteni pot fi la fel de dureroase și ne pot măcina mult timp. Fie că un prieten bun dezvăluie lucruri intime despre noi, ne păcălește...

“Dumnezeii” Procuraturii încalcă legile pământești în materie de integritate în funcțiile publice

“Dumnezeii” Procuraturii încalcă legile pământești în materie de integritate în funcțiile publice
Termenul pentru care funcționarii publici, funcționarii cu statut special, procurorii, judecătorii și magistrații asistenți aveau obligația legală să întocmească și să depună declarațiile de avere pe...

Andrei Caramitru, dușmanul „Ciumei Roșii”, a lucrat cu Victor Ponta, pe vremea când acesta conducea Guvernul PSD

Andrei Caramitru, dușmanul „Ciumei Roșii”, a lucrat cu Victor Ponta, pe vremea când acesta conducea Guvernul PSD
Unul dintre cei mai vocali contestatari ai PSD, ale cărui poziții sunt catalogate, în multe medii, ca fiind extremiste, a conlucrat îndeaproape cu Partidul Social Democrat, pe vremea când această formațiune...

Irina Rimes, vis împlinit la Cerbul de Aur 2019. Artista din Republica Moldova aniversează 28 de ani cu doar o zi înainte a de susţine recitalul pe scena din Braşov

Irina Rimes, vis împlinit la Cerbul de Aur 2019. Artista din Republica Moldova aniversează 28 de ani cu doar o zi înainte a de susţine recitalul pe scena din Braşov
Galerie Foto   Irina Rimes şi-a dorit mereu să urce pe scena Festivalului Internaţional Cerbul de Aur, iar momentele în care urmărea la televizor transmisiunile TVR din Piaţa Sfatului din Braşov se numără printre...

Știau cine e Dincă și nu au făcut nimic până a doua zi

Știau cine e Dincă și nu au făcut nimic până a doua zi
Numele lui Gheorghe Dincă putea fi identificat încă din primele ore după ce Alexandra Măceșanu a apelat Serviciul 112, în fatidica zi de 25 iulie 2019. Victima i-a furnizat dispecerului de la IPJ Olt numele și...

Când hipertensiunea este moderată, se încearcă schimbarea stilului de viaţă

Când hipertensiunea este moderată, se încearcă schimbarea stilului de viaţă
Interviu cu profesor doctor Daniela Bartoş, şef secţie Medicină Internă, de la Spitalul de Urgenţă Floreasc   Una dintre bolile cele mai răspândite în ţara noastră este hipertensiunea arterială....

Puiu Popoviciu, falimentar și la un pas de extrădare. Afacerile fostei sale partenere de viață prosperă

Puiu Popoviciu, falimentar și la un pas de extrădare. Afacerile fostei sale partenere de viață prosperă
Situație paradoxală în fosta familie a magnatului Puiu Popoviciu. În timp ce companiile din domeniul imobiliar pe care afaceristul încă le deține, în România, prin intermediul mamei sale octogenare, Ligia...

Fostul partener de „afaceri” al lui Dincă, prieten pe Facebook cu toată familia deputatului Ciocan

Fostul partener de „afaceri” al lui Dincă, prieten pe Facebook cu toată familia deputatului Ciocan
Galerie Foto Tragedia de la Caracal scoate la lumină legături mai mult decât interesante între presupusul asasin Gheorghe Dincă și un potent om de afaceri local, dar și posibilele legături ale acestuia din urmă cu familia un...

Corina Ozon, autoarea seriei Amanților: Nu cred în suflete pereche

Corina Ozon, autoarea seriei Amanților:  Nu cred în suflete pereche
Galerie Foto Corina Ozon a devenit faimoasă după publicarea cărţilor din seria Amanţilor. I-a cucerit pe românii din ţară şi din străinătate cu felul ei direct şi plin de umor de a povesti aventurile unui triunghi...
Serviciul de email marketing furnizat de