Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Unele legi fundamentale sau, mai bine să le zicem, unele “canoane” fuseseră tipărite în firea noastră din timpul când eram în mâinile nurselor engleze şi viaţa niciodată nu ni le-a şters din suflet, oriunde, oricând şi ori cu cine am fi fost. Astăzi, când am trecut de-o jumătate de veac, părerile mele sunt aproape acelaşi sunt o parte fundamentală a fiinţei mele şi întreaga mea concepţie a vieţii e întemeiată pe ele. Bineînţeles, am învăţat multe de atunci, dar temelia pe care mă reazăm a fost întărite de “ceea ce avea însemnatate pentru noi”.
Despre politică nu ştiam nimic şi nici nu ne trecea prin gând, că există chestiuni sociale. Eram copile de viţă regală, iubite de toată lumea şi care aveau nişte drepturi nediscutate într-o lume paşnică, unde era foarte plăcut să trăieşti.
Mama ne ocrotise ca o ciobăniţa plină de grijă; răul niciodată nu ni se ivise în cale şi niciodată nu priviserăm în faţă adevărul; de fapt, trăiam într-o lume de vis, deplin fericită, sănătoasă şi strălucită. Nu fusesem cresute ca nişte mironosiţe, dar o oarecare latură a vieţii nu exista pentru noi.
Nu încăpuse niciodată în mâinile noastre o carte mai îndrăzneaţă; ne roşeam când se pomenea înaintea noastră că cineva urma să aibă un copil; autorii clasici nu ne erau îngăduiţi, decât în doze mici şi bine plivite; cât despre Biblie, cu toate că eram bune cunoscătoare ale Testamentului Vechi şi ale celui Nou, toate părţile, care ar fi destăinuit prea multe, fuseseră cu grijă lăsate de-o parte.
Toate acestea la un loc făcuseră din noi copile cu inima curată, fericite, nebănuitoare, încrezătoare, cu totul neluminate asupra vieţii, lipsite cu totul de răutate, dar în acelaşi timp, pe deplin neînarmate împotriva ei. Oricât de nemiloasă în unele privinţe a fost pentru mine această educaţie, rămân, totuşi, încredinţată că fundamanetala noţiune de cinste, de datorie şi de “fair play”, pe care s-a întemeiat creşterea noastră, mi-a fost în tot timpul vieţii o pavăză şi un sprijin, ceva care m-a împiedicat de a şovăi în mijlocul furtunilor, a greutăţilor, ispitelor şi grelelor datorii din care se ţese o viaţă lungă. Era în noţiunea noastră despre viaţă o frumuseţe curată, pe care nu o pot cunoaşte fetele prea ştiutoare de azi, un ideal înalt ce nu-l poate dezrădăcina cu totul nici cel mai crâncen adevăr. N-am încercat să-mi cresc copiii în acelaşi fel; clima, lumea dimprejur, pildele, precum şi mersul vremii neîngăduindu-mi a o face aşa încât unuele minunate iluzii ale noastre au rămas pentru totdeauna, necunoscute de ei. Grădina raiului lor n-a fost totdeauna însorită şi lipsită de şerpi vătămători cum a fost a noastră.
Mi-amintesc încă de o clipă de... ar fi mai bine să-i zic de îngrijorare amestecată cu dureroasă mirare... Eram la Rosenau, aşezaţi la masă, la umbra unui arţar, unde-i plăcea mamei să ia ceaiul. Charly venise să-şi facă vizita din toţi anii. Charly, fermecătoare, de o eleganţă fără seamăn, ademenitoare şi nespus de deşteaptă! O sorbeam din ochi; mă făcea să mă simt în tinereţea mea necoaptă, stângace, greoaie. Nu era de mirare că îi plăcea lui Nando s-o asculte; eu, în tovărăşia lor nu mai aveam ce spune. Nando era dintre cei mari, pe când eu, cu toată noua mea demnitate de logodnică, nu eram la drept vorbind decât o neştiutoare şcolăriţă, pe care putea s-o întunece orice femeie deşteaptă şi bine îmbrăcată. Chalry, cu glasul ei mlădios, nu înceta de a vorbi în felul înţelept care o deosebea, pe când două rotocoale de fum cenuşiu-deschis, cu o plăcută mireasmă, se revărsau necontenit din nasul ei mic şi frumos modelat. Cât de bine mi-o amintresc încă. Şi când mă uit înapoi la scena întâmplată acum vreo 36 ani, parcă simt iar acea uşoară durere ascuţită, care părea că-mi strânge inima. Cât de încântătoare era Chalry, cât de atrăgătoare! Şi pe mine mă vrăjea, nu puteam să-mi iau ochii de la ea. Era de faţă şi D-rul X; fiecare din ei avea câte ceva nostim sau interesant de spus şi toţi mă uitaseră pe mine – până şi Nando mă uitase. Nu eram decât o fetişcană prostuţă, neluminată şi rău îmbrăcată. Dar nu s-a sfârşit aci. Deodată persoana mea ajunse centrul pe care se opri luarea-aminte a tuturor, toţi erau în culmea veseliei şi-mi închipui că glumele lor aveau nevoie de o ţintă. Începură să-mi pună înterbări la care nu puteam răspunde; mă ruşinai şi mă arătai mai prostuţă decât eram într-adevăr. Atacul întrucâtva era condus de Nando şi de Chalry; îşi închipuiau că au haz cu spiritele lor nemţeşti, în felul celor ce se fac la Berlin şi Potsdam; eu smiţean că n-am niciun rost acolo şi că Nando îngăduia lui Chalry să mă ia în râs...
Bietul om nu făcea altceva decât să-şi dea drumul veseliei, zgomotoasei veselii de la Berlin sau Potsdam, unde se simţeau ei mai acasă, dar care pe mine mă răzvrătea fără să vreau. Mă simţii deodată părăsită, surghiunită; parcă mi se răci sângele în vine...; ceva ca o ameninţare de groază, parcă îmi spunea că nu fac parte dintre ei şi că ceva din mine se împotrivea din adânc acestor glume, acestui fel de veselie şi de haz. D-rul X şi până şi mama luară parte la ele, toţi se uniră parcă să mă micşoreze, să-mi dea în vileag neştiinţa, neştiinţa mea de copil englez... cel puţin aşa mi se păru mie... La urma-urmei, mă sculai şi fugii, fugii cât de departe putui, ca şi cum aş fi alergat înapoi spre zilele în care nu eram logodită şi în care nu eram altceva decât sora lui Ducky, care sta lângă dânsa, în dulăpiorul verde, cu o inimă roşie vopsită pe uşă, ţinând-o de mână şi aştepta...
