Veste, poveste (3). “Luceafărul”, probă atletică

“Luceafărul”, de Mihai Eminescu, s-a aprins subit în mintea domnului Ovidiu Portariuc, primarul  Botoşaniului. Evenimentul astral s-a petrecut în preajma zilei de 15 ianuarie, când românii sărbătoresc (nu toţi) ziua de naştere a poetului. Primarul s-a gândit atunci să pună nişte copii la întrecere: cine ştie “Luceafărul” pe de rost. Să-l recite fără greşeală.

N-aş vrea să fiu în pielea unui copil care a sărit vreuna dintre dintre cele 99 de strofe ori s-a poticnit la vreun vers şi să trăiesc frustrarea lui. Nu ştiu ce psiholog şi ce pedagog o fi consultat primarul când a plănuit neghiobia asta. Căci e o prostie să pui copiii la o asemenea întrecere, care seamănă mai mult a circ, a festival de ridicat fiare, decât a concurs de cultură. E o prostie să încarci mintea unui copil cu atâta materie şi să crezi că asta e o performanţă intelectuală sau că îl va ajuta cu ceva în viaţă, mai mult decât câştigarea iPhone-ului oferit ca mare premiu.

Pe Internet circulă - şi mulţi se entuziasmează cu gura căscată - o înregistrare cu o fetiţă de 3 ani care recită “Luceafărul”, pe limba ei, de la un capăt la altul. “Ia priviţi de ce e în stare!”, exclamă toţi. Și? La ce îi foloseşte asta? Cu ce o construieşte? Dacă e vorba doar de un antrenament al memoriei, putea să înveţe pe de rost nişte logaritmi sau lista ţăranilor ucişi la răscoala din 1907, în ordine alfabetică.

La Floreşti l-am cunoscut pe un anume Ion. P. Ion. Lucra la fabrica de anvelope “Victoria”, la Resurse Umane. Performanţele lui mnemotehnice erau legendare în zonă. Când ne-am întâlnit prima oară, la peşte, pe malurile Prahovei, şi i-am spus cum mă cheamă, a început să-mi recite din memorie tot ce scria în cartea de muncă a mamei. Omul avea o memorie înspăimântătoare, ţinea minte toate datele muncitorilor de la “Victoria” - şi erau, atunci, mii şi mii! Dar cât am dat împreună la peşte nu am auzit de la el nicio idee de-a lui, nicio părere, niciun argument pentru sau împotriva a ceva. Era doar un depozit de informaţii, pe cât de vast, pe atât de steril. Un ciubăr cu grâu în care seminţele nu încolţeau niciodată.

Oameni ca Ion P. Ion, capabili să memoreze mult mai mult, cantitativ, decât “Luceafărul”, nu stârnesc totuşi atâta admiraţie ca recitatorii acestuia. De ce?

E vorba de un complex românesc al geniului. “Luceafărul” nu este un set de gantere pentru memorie. E o capodoperă colosală care, din păcate, i-a strivit pe mulţi, în loc să-i înalţe. Noi, românii, avem complexul, sincretic şi proteic, al acestei capodopere. (Cea mai nouă formă de manifestare a lui este minimalizarea operei şi a autorului ei. N-ar fi Eminescu, vezi Doamne, chiar atât de mare! Să fie sănătoşi cei care cred asta şi să trăiască din poezia amorului arzător dintre o draperie şi o chiuvetă, din lirismul şi filozofia poemelor pornografice, atât de apreciate azi). “Luceafărul” a devenit piatra de încercare a fiecărui român: să-l ştie pe de rost sau să-l înţeleagă. Măcar să tresalte, o dată în viaţă, la auzirea unei strofe. Să-i prindă, într-o clipă de graţie, măcar muzica perfectă, dacă nu şi sensul superior.

Această muzică, apăsare delicată cu degetul pe inimă, am simţit-o demult, în copilărie, într-o noapte vrăjită. Și de atunci, de câte ori recitesc fragmente din “Luceafărul” sau recit câteva strofe în gând, pentru mine, ca o rugăciune, simt din nou acea atingere. Uneori mă ridică la o stare specială, magică, din care încolţesc propriile versuri -reuşite sau nu, nici nu mai contează: momentul de trăire peste lume s-a produs.

Aveam vreo şapte ani când am auzit prima oară de “Luceafărul”. Era în vara de după clasa întâi, aşa că de Eminescu ştiam, doar am recitat “Somnoroase păsărele” la o serbare. Tătuţa ‒ bunicul dinspre mamă ‒ era grădinar la CAP. Fusese cârciumar toată viaţa, iar acum, la pensie, îngrijea de grădina ceapeului. Bulgărie i se zicea în satul meu. Bulgăria, în anul acela, era departe de sat, lângă un iaz mare şi bogat, în care peştii parcă nu mai aveau loc şi voiau să iasă pe mal: zi şi noapte îi auzeai foindu-se prin ochiurile din stufăriş.

Tătuţa stătea toata vara la bulgărie într-o colibă imensă făcută din baloţi de paie. Puteai să intri cu tractorul în ea şi tot mai rămânea loc. Mămuţa mă trimitea cu mâncare la el şi uneori uitam să mă mai întorc acasă. Îmi plăcea traiul de la colibă. Toată ziua stăteam cu coada în baltă, la peşte şi la scăldat, mâncam harbuji până-mi crăpa burta. Când mă plicitiseam la bulgărie, mă mutam puţin mai încolo, la stâna lui moş Ion, fratele mai mic al lui tătuţa, şi numai după ce mi se acrea şi acolo de ciobănie şi de cerul de deasupra mă întorceam acasă. Dacă nu mă plictiseam destul de repede, moş Ion avea metodele lui să mă trimită la mama: îmi dădea să mânânc salată de roşii şi de castraveţi, meniu obişnuit la stână, apoi să beau două căni de zer dulce. Combinaţia era explozivă. Într-o oră eram în vârful dealului, ca popândul, cu urechile iţite din tufe, împrăştiind peste tot bunătăţile de la moşul meu. Mă durea burta de ziceam că se bat pisici într-însa. Dacă nici asta nu mă făcea să plec, moş Ion rupea o mână de urzici din spatele strungii şi mă mîngâia cu ele pe spate şi la poponeţ. Ieşea colb din urma mea, nu mă mai opream decât la mama, să mă frece cu doctorie, să-mi treacă.

În seara aceea tătuţa a făcut un borş de peşte în ceaunul din faţa colibei şi o mămăligă vârtoasă, bună de spart nuci, cum îi plăcea lui. Eu prinsesem peştele, de dimineaţă. Un crap cât mine de mare. M-am pus în fund, cu picioarele înfipte în mal, să nu mă tragă în apă, şi îl ţineam aşa, în strună, să obosească. Dar oboseam eu! Când am simţit că nu-l mai pot ţine, am început să strig, cu toate că nu mă aşteptam să mă audă cineva în sălbăticia aia. Dar, norocul meu, tocmai atunci trecea pe acolo nenea Gheorghiţă Budur, alt moş de-al meu. Mi-a luat undiţa – un băţ gros de corn, mai degrabă un par ‒, iar eu am intrat în apă după crap. Era aproape de mal. L-am dibuit în păpuriş, i-am băgat mâinile în urechi şi am ieşit cu el în braţe! Pentru asemenea momente merita să lipsesc cu zilele de-acasă şi să iau bătaie cu un braţ de nuiele.

După ce am mâncat, tătuţa a scos o sticlă de rachiu. Dacă se întâmpla să rămână fără mâncare, rachiul nu-i lipsea niciodată. Ori curgea de la izvor, ori îl căpăta de la oameni, în schimbul harbujilor. Mai degrabă aşa, fiindcă îi auzeam noaptea cum tropăiau prin bulgărie, luau câţiva harbuji în căruţă şi valea!

Stătea pe o buturugă, bea rachiu şi fuma ţigări Mărăşeşti. Eu, lângă el, scobeam cu lingura într-un harbuz. Felinarul agăţat în costoroaba colibei arunca peste noi o pânză de lumină roşcată, subţire. Greierii cântau, dinspre iaz se auzea ‒ pleosc! fleoap! -bătaia peştilor. Curând cerul s-a umplut de stele. M-am întins pe spate, pe o şubă, şi mă uitam la cer.

- Tătuţă, de ce răsar stelele?
- Scociorăşte Dumnezeu în jar.
- Dar de ce face El focul?
- Ca să înfierbânte Soarele pentru mâine.

Eram bucuros că aveam un tătuţă aşa de deştept, pe toate le ştia. El citea ziare şi cărţi. Când rămâneam la dânsul, acasă, îşi punea ochelarii şi îmi citea din Biblie şi din cărţi de aventuri. Avea câteva pe geam şi încă vreo două într-o valiză de lemn, soldăţească.  Citea frumos, ca un popă.

Avea patru clase, cum se făceau pe vremuri. I-au fost de ajuns să fie cârciumar toată viaţa şi să nu iasă cu lipsă. Îi zicea mămuţei: “Marie, n-ai cum să greşeşti la gestiune. Dacă te încurci la artimetică, toarnă apă!”.

Luna stătea călare pe coama cerului, cu un picior pe colibă şi cu unul în baltă.
- Tătuţă, e adevărat că au fost nişte oameni pe Lună?
- Aşa zic ei, dar nu e adevărat. E greu să ajungi până la Albeşti, dar nu pe Lună! Minciuni!
- De ce nu pică stelele pe pământ?
- Ca să fie cerul frumos. Acolo e locul lor.
- Dar de ce sunt toate la fel?
- Nu sunt la fel. Sunt departe, departe, şi ni se pare nouă că sunt la fel. Când vezi nişte oameni la depărtare, ce, ştii care-i unul şi care-i altul? Fiecare stea e făcută de Dumnezeu în felul ei şi cu numele ei.
- Matale ştii toate numele de stele, nu?
- Nimeni nu le ştie pe toate. Sunt prea multe.
- Cât de multe? Un catralion?
- Câţi oameni sunt pe Pământ atâtea stele sunt pe cer. Când moare un om, cade o stea. Când se naşte unul, apare altă stea.
- Și steaua care a apărut când m-a făcut mama unde este? Mi-o arăţi?

Și-a rotit capul pe cer o dată, de două ori, apoi a arătat cu mâna în sus către o stea sau către toate.
- Uite, aceea e steaua ta, de lângă Lună, în partea dinspre iaz.
Am fixat o stea cu ochii cam pe acolo unde arăta tătuţa.
- Dar de ce e aşa de mică?Că şi tu eşti mic. Dar o să crească şi ea. O să ajungă cât Luceafărul.
- Ce înseamnă Luceafărul?
- Uite, steaua aceea mare. Se cheamă Luceafăr pentru că luceşte.
- A cui este steaua Luceafăr?

Tătuţa a mai tras un gât de rachiu, două fumuri de ţigară.
- Ei, e o poveste lungă...
Și mi-a spus povestea Luceafărului. Începea ca toate poveştile, cu  “A fost odată...”. Și a continuat frumos, ca o poezie: “A fost odată ca-n poveşti,/ A fost ca niciodată / Din rude mari împărăteşti,/ O preafrumoasă fată”… Pe urmă poezia se termina şi tătuţa îmi spunea povestea cu vorbele lui, cum ştia el să spună. Glasul lui răsuna cald şi frumos în corul Hârtopului. Am aflat atunci despre steaua cu numele Luceafăr care se uita la o fată de pe pământ, şi fata se uita la Luceafăr, cum mă uitam eu la steaua mea, mică şi umedă ca un bănuţ fântână, şi atunci s-au amorezat unul de altul. Pe fata de împărat o chema Cătălina ‒ ca pe Cătălina de la noi din sat. Și Luceafărul o îndrăgea aşa de tare pe fată, că a vrut să se însoare cu ea. Dar nu putea, fiindcă el era stea şi fata era fată, dacă mai era. El nu murea niciodată, şi fata murea când îi venea rândul. Atunci Luceafărul s-a dus la tatăl lui, adică la Dumnezeu, că el l-a făcut, şi i-a zis că nu vrea să mai aibă viaţă veşnică, vrea să fie un om ca toţi oamenii ca să se iubească cu Cătălina lui. Aici bunicul a început iar cu poezie: “Porni Luceafărul. Creşteau/ În cer a lui aripe/ Și zeci de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”. Ce frumoase erau bucăţile de poezie spuse de tătuţa! Ca nişte cântece. Am simţit cum, în răcoarea nopţii, inima se înfierbîntă şi mă umple cu un sânge clocotit. Mă rugam în gând la Dumnezeu să-l lase pe Luceafăr să devină om. Și am plâns la sfârşit când el n-a mai venit pe Pământ şi nu s-a mai iubit cu Cătălina, care s-a dus cu altul, un viclean.

Când tătuţa a tăcut, a tăcut tot pământul. Și greierii, şi iazul, şi iarba uscată.
- Iac-aşa cu Luceafărul, a oftat tătuţa după minute lungi de tăcere. Și un luceafăr mic şi strălucitor s-a aprins în mâinile lui şi i-a luminat faţa când a tras din ţigară.
- Dar Cătălina de nu s-a dus cu Luceafărul? Că era mai frumos şi mai deştept decât Cătălin.

Iar a fumat, iar a tăcut. Apoi:
- Luceafărul, băiete, e ca Domnul nostru Isus Hristos. E făcut tot de Dumnezeu. Pe Isus l-a lăsat să se facă om şi ştii ce a pătimit. Aşa că nu l-a mai lăsat şi pe Luceafăr să se chinuie printre oameni.
- Dar el voia să fie om! O iubea tare pe Cătălina!
- Cătălina nu merita, nepoate, dragostea unui Dumnezeu. Luceafărul era cu ale lui, în cer, Cătălina era cu problemele ei pe Pământ. Nu se puteau înţelege.
- De ce?
- Pentru că… pentru că Cătălina era proastă! ‒ a izbucnit tătuţa, parcă şi el nemulţumit de deznodământ.

În felul meu, atunci, la bulgărie, am înţeles suferinţa cosmică a unei iubiri imposibile. Să vrei să fii ceva şi să nu poţi fiindcă eşti altceva şi altfel. Ruptura dintre Cer şi Pământ, dintre zei şi pământeni. Dintre viaţa trecătoare şi cea veşnică. Măcar atât de-ar pricepe copiii care învaţă pe de rost “Luceafărul” şi-l recită ca şi cum şi-ar arăta muşchii. Eu ştiu doar câteva strofe. Și cred că exact acelea pe care le-am auzit atunci de la bunicul meu. S-au impregnat în memorie cu tot cu seara aceea de poveste, când am zburat cu Luceafărul până la tatăl lui, umplând cerul cu aripile noastre.

Întors în sat, a doua zi, încă îmi mai răsunau în cap versurile auzite de la tătuţa. “Cobori în jos, Luceafăr blând”...  Mă închipuiam Luceafăr, umblam numai cu ochii pe cer. Pe uliţă, am dat nas în nas cu Cătălina, vecina mea. M-a chemat să ne jucăm în salcâmi. Mai fusesem la ea şi tare mi-a mai plăcut, fiindcă ea voia să ne jucăm mai mult de-a mama şi de-a tata. Și de asta îmi era tare dragă. Însă atunci n-am vrut să mă duc. M-am dat un pas în spate şi am spus cu glas sugrumat:
- Cătălina...
- Da!
- Fa, eşti o proastă!
_____________________________

Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1,  Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher