Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ceaușescu visa ca numele Republicii Socialiste România să fie pe buzele schiorilor din lumea întreagă. Și pentru asta avea o strategie: să ridice în munții Lotrului cea mai mare rețea de stațiuni turistice din această parte a Europei și să organizeze acolo Jocurile Olimpice de Iarnă din 2002. Ce s-a ales de planul lui măreț?
În 1984, Iugoslavia găzduia Jocurile Olimpice de Iarnă de la Sarajevo, iar la un televizor color dintr-o vilă de protocol de pe strada Primăverii evenimentul sportiv avea nuanțele unei strategii de politică externă. Din reşedinţa sa din Centrul Capitalei, Nicolae Ceaușescu se gândea să facă din sporturile de iarnă o pantă pe care să alunece în inimele marilor conducători ai planetei. Ce lovitură de imagine ar fi fost să organizeze el acea competiție sportivă atât de aplaudată pe tot globul!
Dar nu era doar utopia unui dictator. Știa și Ceaușescu, știau și specialiștii din ministerele de resort că ideea avea rădăcini adânci în realitatea din teren. România chiar avea de unde alege când venea vorba de locuri cu potențial pentru construirea de piste de schi care să îndeplinească toate standardele cerute de forurile internaționale. Au fost discuții pe hărți, au fost propuneri peste propuneri și, până la urmă, a fost aleasă localitatea Voineasa din zona Munților Lotru, pe malul unui lac tânăr, apărut în urma construirii uneia din multele hidrocentrale ridicate în anii 70 pe râurile importante ale țării. Unul dintre argumentele capitale în favoarea comunei Voineasa a fost că, pe lângă configurația pantelor și a altitudinilor de 2.000 de metri la care se puteau construi pârtii, zona avea un atu de neegalat de multe țări de pe continent: nenumărate izvoare de ape termale care ar fi transformat viitoarele stațiunile în locuri profitabile pe toată perioada anului. Când nu se putea schia, se făceau tratamente balneare.
Investiții colosale, lăsate în paragină
Lucrările au demarat în forță, ca multe altele începute pe vremea comuniștilor. S-a trecut concomitent la înălțarea clădirilor Voineasa și din zona Vidra, la 30 de kilometri depărtare. Pe 40 de hectare s-au pus fundațiile unor hoteluri cu șapte etaje, flancate de pavilioane mai mici, pe trei niveluri, și de căsuțe cu parter și etaj. Planul era ca, până la final, la Vidra să poată fi cazați o mie de turiști - 400 într-un hotel și restul în pavilioane și căsuțe. Voineasa ar fi avut chiar o capacitate dublă: 2.100 de paturi, „în șase grupuri de clădiri și în alte 14 căsuțe cu parter și etaj”, după cum se menționează în expunerea de motive a unui decret semnat de Nicolae Ceaușescu prin care se legifera „transmiterea către Uniunea Generală a Sindicatelor din România a unor construcții și terenuri proprietate de stat situate în zona Voineasa”. Cea mai mare parte a investițiilor a fost suportată de Ministerul Energiei din bugetul alocat pentru construirea barajului de pe Lacul Vidra, motivându-se că, până să înceapă stațiunea să funcționeze, pot fi cazați acolo muncitorii care lucrează la investiția hidroenergetică. În total, țara a plătit pentru înălțarea clădirilor turistice de la Voineasa și Vidra 83 de milioane de lei, o uriașă avere ținând cont că un salariu mediu era pe atunci cam 3.000 de lei. În aceeași expunere de motive, se arăta că la nivelul anului 1976 majoritatea clădirilor erau ”în mare parte terminate” și că „începând cu acest an majoritatea clădirilor folosite pentru cazarea muncitorilor de la Complexul hidroenergetic Lotru rămân disponibile, creându-se astfel condițiile de utilizare conform prevederilor lor (...) în vederea integrării lor în circuitul turismului internațional”..
Planuri mărețe încă din Epoca de Aur
Iar „circuitul turismului internațional” urma să primească în scurt timp alte două puncte strategice. „Nicolae Ceaușescu dorea să lege alte două noi stațiuni printr-o instalație de cablu care să traverseze Lacul Vidra. Una era proiectată la limita județului Vâlcea cu județul Alba, pe care o botezaseră chiar așa: «Alba», iar cealaltă, către Munții Latoriței, în vârful Puru”, povestește primarul comunei Voineasa, Gabriel Năstăsescu. Primele probleme ale investițiilor au pornit chiar în mandatul lui Ceaușescu când, cu sau fără știința lui, lucrurile s-au împiedicat în birocrația excesivă din Guvern. Ministerul Turismului, care ar fi trebuit să preia cele două șantiere și să le finanțeze pe celelalte două, a refuzat să preia în gestiune întregul proiect „motivat de faptul că nu s-a obținut acordul Ministerul Economiei Forestiere pentru scoaterea din circuitul forestier a unor suprafețe de terenuri necesare amenajării pârtiilor de schi, așa cum se preconizase în faza de proiect a Complexului Hidroenergetic Valea Lotrului”. Soluția de compromis a fost să paseze proiectul către Consiliul Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România (CC al UGSR), care promitea inițial că se va ocupa temeinic ca lucrurile să nu rămână în aer. „S-ar putea organiza două stațiuni balneoclimaterice cu funcționare permanentă, în rețeaua sindicatelor, cu o capacitate totală pe serie de circa 3.200 de locuri. Ambele stațiuni îndeplinesc condiții propice atât odihnei, cât și tratamentului balnear (silicoză și alte boli profesionale), putând găzdui anual 86.000 de oameni ai muncii”, se specifica în expunerea de motive a decretului prezidențial de transfer al obiectivului către CC al UGSR.
Marile stațiuni, bune doar pentru revelioane
Cert este că mutarea care ar fi trebuit să trateze bolile minerilor a dus la moartea prematură a întregului plan. „Prin anii '94-'95, stațiunile au fost în locație de gestiune, dar sindicatele nu s-au mai înțeles cu cei care au avut contractul și pur și simplu l-au expulzat pe omul respectiv de acolo, pe cel care investise o sumă considerabilă pentru a reporni activitatea. A construit un telescaun, o pârtie, a pus centrale proprii la fiecare grup hotelier, restaurantul era funcțional. Îmi amintesc că s-au făcut și câteva revelioane acolo”, povestește primarul Gabriel Năstăsescu. Apoi ,tot sindicatele s-au ocupat „exemplar” de paza locului, până când astăzi nu mai e nimic de furat: tot ce a fost fier a fost tăiat și valorificat, prizele au fost smulse din pereți, geamurile sparte, mobilierul a fost dat dispărut, cel care nu a fost făcut țăndări și lăsat la fața locului. „S-au pus firme de pază de către sindicate, dar, ca în România, a început să se fure. Și ce se căuta pe atunci? Fonta! Caloriferele au fost primele «puse pe tapet»”, exclamă Năstăsescu. Primarul chiar a apucat în tinerețe să schieze pe singura pârtie care a mai fost până la urmă amenajată acolo, una de aproximativ un kilometru, care fusese trasată pe sub un telescaun nou-nouț.
Astăzi, pârtia e acoperită de brazi crescuți alandala, iar telescaunul e o relicvă mâncată de rugină și de mucegai.
Planul lui Nicolae Ceaușescu era ca, până la final, la Vidra să poată fi cazați o mie de turiști - 400 într-un hotel și restul în pavilioane și căsuțe. Voineasa ar fi avut chiar o capacitate dublă: 2.100 de paturi, „în șase grupuri de clădiri și în alte 14 căsuțe cu parter și etaj”.
„Nicolae Ceaușescu dorea să lege alte două noi stațiuni printr-o instalație de cablu care să traverseze Lacul Vidra. Una era proiectată la limita județului Vâlcea cu județul Alba, pe care o botezaseră chiar așa: «Alba», iar cealaltă, către Munții Latoriței, în vârful Puru”, primarul Gabriel Năstăsescu
