Viteazul fără un picior: se dă cu parapanta, se caţără pe munţi, înoată în Dunăre

Mihaita statea linisitit in salonul lui de spital din Targu Mures, cand, deodata, prin ochiul ferestrei, zari o parapanta zburand deasupra parcului din curte. O clipa il invidie pe necunoscutul din parapanta. Ar fi vrut sa fie el in locul lui. Isi aminti ca, exact cu o saptamana inainte de accident, invatase si el sa zboare. Dar cum sa mai poata face el asta acum, ca mai are doar piciorul drept?

Neazul l-a lovit intr-o sambata, cand conducea de la Iasi spre Toplita. A incercat sa depaseasca o masina, dar soferul i-a taiat calea. Mihaita a franat brusc. “Masina a lunecat catre parapetul metalic de pe contrasens, chiar spre capatul sau, care era suspendat in aer, neavand nici un fel de protectie pe capat. Impactul a fost foarte violent, socul extrem de dur. Am deschis imediat ochii: volanul era stamb, indoit. Prima reactie a fost sa ies din masina sa vad ce s-a intamplat. Mi-am desfacut centura de siguranta si m-am intins spre usa. Nu am reusit. Nu intelegeam de ce nu pot sa cobor, atata vreme cat usa mea era larg deschisa', povesteste Mihaita. In secunda urmatoare a inteles de ce nu se putea urni: nu mai avea decat piciorul drept. Stangul ii fusese retezat pe loc. “Am inteles ca nu mai am nimic, nici degete, nici glezna, nici genunchi, nimic, incepand cu jumatatea femurului', adauga tanarul. La spital si-a luat cu el si piciorul taiat, sa i-l puna la loc. A fost imposibil.

“Uite, am fost la calarie, am fost la inot, m-am dat cu parapanta'. “Mai, omule, potoleste-te, ai avut un accident!'

Inapoi, in salonul de spital. “Si apoi, tot privind parapanta aceea pe geam, mi-am dat seama ca, acolo, sus, in aer, nu-mi trebuie neaparat picioarele. Se poate si fara', ne povesteste Mihaita acum, la sapte ani de la necaz. Si a facut-o: la cateva luni de la accident reinvata sa mearga cu proteza. Peste un an se dadea cu parapanta si facea drumetii pe Retezat, cu rucsacul in spinare. Peste doi facea echitatie si inota in Dunare. Peste trei, se dadea cu motocicleta. Peste cinci, facea escalada. Peste sase, alerga.

“Povesteam la serviciu: uite, am fost la calarie, am fost la inot, m-am dat cu parapanta. Imi spuneau: mai, omule, potoleste-te, ai avut un accident. Era greu de inteles ca nu fac inconstient toate aceste lucruri, riscand inutil si doar incercand sa demonstrez cuiva ceva, ci le fac pentru mine insumi, caci simt nevoia', ne spune Mihaita. Nu s-a lasat de sporturi extreme nici dupa ce a fost angajat la Bruxelles, la serviciul juridic al Parlamentului European. Unora li se pare ca sport extrem e si felul in care calatoreste el. Nu ia avionul, ci propria masina, via Bruxelles – Harghita. Conduce una cu cutie semiautomata, are doua pedale si foloseste doar piciorul drept. N-are nici cea mai mica teama, el e curajos si optimist, iar accidentul de masina n-a reusit sa-i lase fobii.

Si, ca sa-i impulsioneze si pe altii ca el sa iasa din casa si sa se bucure de viata, si-a croit o asociatie si un blog unde si-a pus toate ispravile. Acum, la 32 de ani, primeste emailuri din strainatate si da sfaturi. “Cineva din Croatia mi-a scris ca vrea doar sa ma salute. A zis ca s-a uitat pe blog si n-a inteles ce scria acolo ca e in romana, dar ca a vazut pozele si e impresionat', zice tanarul

“Daca vrei cu adevarat sa faci ceva, faci. Nimeni nu poate merge pentru tine, nimeni nu poate sta in doua picioare pentru tine'

Si chiar este. Deschizi pozele si amutesti - Mihaita cocotat pe o piatra de munte, cu rucsac in spinare, stand relaxat, cu o proteza subtirica de metal iesindu-i din pantof. Mihaita in slip, liber si fara proteza, sarind in apa de pe o platforma, Mihaita fericit inotand in Dunare, Mihaita calare pe motor, Mihaita calare pe cal. Si apoi, tot Mihaita, turist pe stradute cochete prin orasele lumii – zambitor, senin, sprijinit intr-un fel de baston si cu acceasi proteza subtire iesindu-i din pantaloni scurti. Poate ca si-ar fi putut pune o pereche de pantaloni lungi, sa-si acopere proteza, dar nu. Nu-l deranjeaza. A invatat sa fie destul de tare cat sa nu se ascunda de nimeni.

Si totusi, i-au mai ramas multe lucruri pe care nu le poate face: “Nu pot sa urc scarile, nu pot sa alerg in fuga pe scari... inainte de accident visam ca zbor. Dupa, am inceput sa visez ca alerg'. Si, atat de fericit a fost cand in sfarsit, dupa sase ani a reusit sa alerge, incat si-a notat toate impresiile pe blog: “Cu mare efort, cu multe precautii, cu frica, cu greutate, cu pasi mici, cu emotii. Senzatia e incredibila (…). Febra musculara pe care o simt e un lucru bun. Muschii care ma dor sunt cei neutilizati dupa accident. A fost bizara senzatia data de proteza veche, cea folosita pentru mers. Talpa mi s-a parut extrem de grea, iar miscarea prea inceata, aproape blocata. Creierul meu deja se adaptase la structura si la dinamica protezei de alergare. Pentru a reusi sa alerg cu adevarat, sa ma deplasez rapid, pe distante mai lungi, pentru a avea o miscare fluida, echilibrata si cat mai apropiata de natural, va trebui sa fac multe ore de exercitii si voi avea nevoie de multa rabdare. Este o tehnica noua pe care trebuie sa o invat pana la nivel de reflex daca vreau sa nu cad'.

Poate sa faca toate lucrurile astea fiindca a descoperit ceva: “Daca vrei cu adevarat sa faci ceva, faci. Daca tu nu faci efortul de a te ridica, nu-l face nimeni pentru tine. Nimeni nu poate merge pentru tine, nimeni nu poate sta in doua picioare pentru tine'. Acum si-a mai propus ceva: sa-i invete si pe altii ca el sa se dea cu parapanta. Iar el merge inainte - la anul va incepe sa faca si ciclism.