x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special REPORTER ÎN BASARABIA DE SUD/Sub secera şi ciocanul vremurilor

REPORTER ÎN BASARABIA DE SUD/Sub secera şi ciocanul vremurilor

de Tudor Cires    |    Simona Lazar    |    28 Feb 2009   •   00:00
REPORTER ÎN BASARABIA DE SUD/Sub secera şi ciocanul vremurilor

Ca şi în Republica Moldova, bisericile româneşti din Ucraina (în sudul Basarabiei) au fost închise în anii '50-'60, revenind la viaţa de cult după zeci de ani în care au fost folosite ca ospicii, cantine, depozite, discoteci sau... muzee ale ateismului.



O zi posomorâtă ne fusese hărăzită pentru drumul acela în raionul Tatarbunar, la Borisăuca, satul cu biserică surghiunită. Chiar dacă astăzi lăcaşul de cult şi-a regăsit statutul firesc, urmele vechiului regim sunt vizibile prin semne neaşteptate...

SIMBOLURI COMUNISTE
La intrarea în sat, profilate pe cer, veghează... steaua sovietică, secera şi ciocanul! Nu ştim care sunt raţiunile pentru care administraţia de astăzi a localităţii nu a pus tăbliţe noi cu numele satului - eventual, bilingve, aşa cum cere legea, în cazul localităţilor cu populaţie compactă din rândul vreuneia dintre minorităţile naţionale (lege care, aveam să ne dăm seama, nu e respectată niciunde în Regiunea Odessa, indiferent dacă este vorba despre sate majoritar româneşti ori majoritar bulgăreşti - la capitolul acesta, minoritarii sunt "egali" în faţa legii!). Oricum, prezenţa însemnelor de tristă amintire ne provoacă fiori. Mai ales că nu e vorba despre un simplu simbol rătăcit. În periplul nostru sud-basarabean aveam să ne întâlnim cu racilele comunismului fixate nu pe un soclu, la intrarea într-un sat, ci, mai grav, în mentalitatea unor nacealnici (şefi) contemporani.tudor c ir

MĂRTURIA LUI MOŞ ARHIP, PĂLĂMARUL
Se numeşte Arhip Feodor Golovata. Numele i-a fost rusificat de mult. Sufletul i-a rămas românesc: "Eu sunt trăitor în satul ista, aici m-am născut, în 1933, şi, doară, de când m-am născut, român am fost!", ne spune. E pălămar (persoană care se îngrijeşte în biserică de lumânări şi de candelă - n.n.) la biserica din Borisăuca. Şi în lipsa părintelui - "care-i plecat la spital, la oraş, să se caute de-o boală" - acceptă să ne spună istoria locului. "Biserica asta s-o făcut în 1884 şi-o lucrat (a funcţionat - n.n.) bine până o venit atamanul bolşevic" (prin asta vrea să spună: până la venirea puterii sovietice în regiune, prin anexarea Basarabiei de Sud de URSS). Biserica nu a avut de suferit la prima venire a ruşilor, în 1940, iar după 1944 "o mai lucrat o vreme", până în 1961. După care prigoana împotriva bisericii a ajuns şi în satul lor. "Prima dată o vinit aici o femeie din satul vecin, cu omul ei. Ajunsese la «vlase» (la putere - n.n.) şi o vrut să arate cine e. O luat greutăţi de cântar de 250 g, dintr-acelea cu toartă, le-o legat cu sfoară şi, uite aşa, cu ele lovea în zidul bisericii, în icoane, să le strice. Femeia era îngreunată (gravidă - n.n.), abia se întorcea, dar nu se lăsa, de mai multe ori o vinit să lovească în icoane."

După aceea, povesteşte el, au mai trecut vreo doi-trei ani. Distrugerea bisericii s-a "desăvârşit" în 1964. "Când au venit să dărâme crucile, l-au pus pe unu', tot comunist, care tocmai venise din armată şi lucra pe tractor. Avea «bilet roşu», cum se spune. Carnet de membru de partid.

O pus el de-o legat crucile cu lanţuri, de tractor, să tragă. Şi-o venit tată-su, care mergea în baston, şi-i zice: «Efimov, dragul meu, ai făcut tu ceva la biserica asta? Ai ridicat-o tu? Dă-te jos!...». Şi i-o dat câteva bastoane pe schinare. Şi o vinit preşedintele colhozului şi cu ajutorul lui, şi ei au tras crucile jos. Şi lumea plângea!... Dar el zice: «Duceţi-vă acasă! Ia, este aşa o poruncă acu' să se dărâme. Iar când o să vie poruncă să le facem la loc, tot noi o să le facem şi o să fie şi mai frumoase!»" Moş Arhip ţine să ne spună şi despre "pedeapsa dumnezeiască" pe care a primit-o "cela care a tras crucile jos": "Ia, o paralizat! L-am văzut o dată, la bolniţă (spital - n.n.); ia, avea o barbă mare şi ochii duşi".



TIMPUL REÎNVIERII
După întâmplarea asta, cu dărâmarea crucilor, biserica a fost transformată în "sklad" (depozit de grâne)... Iar după 25 de ani, aşa cum... prezisese preşedintele colhozului sovietic, "a venit poruncă să le facă la loc". "La început, or vinit aici nişte preoţi ruşi, că nu aveau destui basarabeni să ne trimită", ne spune Moş Arhip cum a fost când a revenit la viaţă biserica satului. "O fost întâi părintele Alexei şi pe urmă o fost acela, zapasnikul (înlocuitorul), Ieroslav - tot ruşi... Slujba se ţinea la vremea aceea pe ruseşte. Dar nu de mult o vinit aista părinte, care-i român. Are de-amu' 11 ani. El o refăcut biserica, pe dinafară şi pe dinăuntru. Iaca, videţi cât de frumos o aurit-o!"
Aprinde o lumină, iar aurul icoanelor străluceşte misterios...
 

Arborele-Eminescu

La Tatarbunar funcţionează, de ceva vreme, o asociaţie culturală numită "Valul lui Traian". "Valul" este, pentru localnici, un preţios document care atestă latinitatea lor, apartenenţa la un neam pe care de prea multă vreme sunt presaţi să-l renege. Sufletul acestei asociaţii este Nicolae Moşu, un entuziast.

Eminescu este, şi aici, un port-drapel al românităţii. În ianuarie l-au sărbătorit cei de la "Valul lui Traian", aducând în sat mai mulţi scriitori de limbă română din Basarabia de Sud. În satele dimprejur, ca la Borisăuca, de exemplu, oamenii simpli obişnuiesc să-i recite versurile. În condiţiile în care cartea românească a lipsit timp de decenii, poeziile lui Eminescu au făcut parte dintr-un patrimoniu oral, o zestre pe care părinţii au lăsat-o moştenire fiilor. Uneori, versul lui a fost asimilat folclorului, alteori texte folclorice i-au fost atribuite pentru simplul fapt că exprimau limpede condiţia lor de români înstrăinaţi. Alţii îşi exprimă dragostea faţă de versul lui Eminescu chiar mai... vizibil. Pe una dintre porţile satului, stăpânul casei a pictat chipul poetului naţional al românilor. O reproducere după un desen deja celebru în spaţiul românesc de dincolo de Prut: "Arborele-Eminescu", creaţie a graficianului basarabean Aurel David (Chişinău). Profilate pe cerul plumburiu, ramurile copacilor care străjuiesc poarta par o continuare a spiritului eminescian.

Ghiolul cu nămol

Lacul Sasâk a fost o dată un fel de Techirghiol al Basarabiei de Sud. "Veneau aici la scăldat şi de prin alte părţi ale lumii, nu numai românii", ne zice moş Arhip, ghidul nostru ad-hoc prin Borisăuca. Locul începuse să se dezvolte binişor, în perioada interbelică. Apropierea de mare, pitorescul lacului, oamenii gospodari şi calităţile nămolului de Sasâk erau argumente suficiente pentru a ridica aici o mică staţiune de turism balnear.

Un proiect care a fost ucis în faşă, acum vreo 60 de ani şi mai bine. "D'apoi, ruşii, când or venit, au stricat totul. Au vrut să facă aici, împrejur, câmpuri cu legume şi aveau nevoie de apă pentru irigaţii. Atunci, ce-or făcut? Au îndiguit, acolo, unde era legătura cu marea, şi au tras apă din Dunăre în lac. Apă dulce. Lacu', acuma, nu mai e bun de nimica. Apa pute, pentru că nu mai comunică, nu se mai primeneşte. Apa nu-i nici dulce, nici sărată. E numai stătută. Iar în loc de nămol e mâl putred."

×
Subiecte în articol: special biserica