Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când îţi vorbeşte despre avioanele pe care le-a pilotat îşi îndreaptă instinctiv privirea către cer, căutându-le, parcă, în zare. Ruxanda Agache Miheş, prima aviatoare româncă brevetată după cel de-al doilea război mondial, a rămas neschimbată.
Un suflet tânăr, la cei 80 de ani împliniţi în decembrie. A zburat mai bine de 30 de ani şi a pilotat diferite tipuri de avioane, acumulând 8.620 de ore de zbor şi circa 26.000 de curse aeriene. La toate acestea se adaugă, nici mai mult, nici mai puţin, decât 17 aterizări forţate, din care nu s-a ales decât cu câteva zgârieturi, evitând impactul fatal, atât pentru ea, cât şi pentru localnicii mai multor oraşe şi sate deasupra cărora se afla. Cât despre acele momente "de cumpănă" pe care le-a trăit, doamna Agache îşi aminteşte cu nostalgie şi le povesteşte, retrăind emoţiile de atunci.
VIS. De mică şi-a dorit să devină aviatoare, pe când aparatele de zbor zumzăiau pe deasupra casei părinteşti din comuna Băseşti, judeţul Vrancea, actualmente comuna Viişoara. "Niciodată nu mi-a fost teamă. Aveam nuci mari în grădină şi mă urcam în vârful lor, de mă legăna vântul... Înainte de război era un traseu al aviatorilor, de la Galaţi la Iaşi, chiar pe deasupra satului nostru, chiar peste casa noastră. Iar zbârnâitul ăla, al avioanelor, glasul motorului, parcă se interfera cu sufletul meu", îşi aminteşte doamna Agache. Din copilărie se visa aviatoare. "În clasa a IV-a primară, învăţătoarea ne-a întrebat ce vrem să devenim. Când a ajuns la mine, i-am răspuns: «Aviatoare, doamna învăţătoare!». Au început copiii să râdă, să bată din picioare în duşumea. Apoi, în pauză, fiindcă ştiau că sunt copil de oameni săraci, lipiţi pământului, copiii de oameni bogaţi au început să râdă de mine, spunând: «Avion cu motor/ Ia-mă şi pe mine-n zbor/ Să mă fac aviator...»."
PERSEVERENŢĂ. Anii au trecut, iar pasiunea pentru visul său, imposibil pentru unii, s-a accentuat. "Până când am nimerit la Şcoala de Pilotaj Clinceni, în 1947, am rupt şapte perechi de opinci. Întâi am făcut cursurile teoretice pentru direcţia aviaţiei civile ce se ţineau la Politehnică, la Polizu pe atunci. Când m-am dus să mă înscriu, erau listele înscrise. Înscrierile se făceau într-un birou la intrarea din spatele Ateneului Român. Am citit în ziarul Scînteia un anunţ mic, dar nu ştiam locul în care să merg. Până am găsit eu locul în care se făceau înscrierile, listele erau închise. A ieşit un comandant aviator, adjutant-şef, în uniformă. Eu eram în stradă şi dânsul în uşă. Şi m-a luat la zor...«Ce vii, tovarăşa, să te înscrii acum? Lista s-a închis! Avem 1.200 de cursanţi!» Şi a dat să-mi închidă uşa în nas, dar nu l-am lăsat până nu m-a înscris şi pe mine pe listă, cu cerneală roşie, cu numărul 1.201. L-am apucat de poalele mantalei şi nu i-am dat drumul până nu m-a trecut pe listă...", îşi aminteşte cu amuzament doamna Ruxanda Agache Miheş.
PERIPEŢII. A zburat pentru prima oară, la simplă comandă, la 26 august 1948. "Credeam că mi se sparge pieptul de fericire... De-a lungul anilor au urmat numeroase peripeţii, 17 aterizări forţate. Una dintre aterizările forţate a fost deasupra localităţii Geamăna, unde eram instructoare de zbor. Plouase timp de trei săptămâni prin luna iunie, apoi, când vremea s-a îndreptat, au fost scoase avioanele din hangar. Şi am făcut o încercare de avion şi motor, cu un IAR 813 echipat şi cu paraşută, că aşa se fac zborurile în şcolile de pilotaj. Dar numai acolo am purtat paraşută, la Aviaţia Utilitară şi Sanitară zburam fără ea. Pentru că pilotul sare cu paraşuta, dar ceilalţi ce fac? Pică?", se întreabă doamna Agache.
ATERIZARE FORŢATĂ. Cea mai periculoasă pană de motor este cea la urcare. "Dacă te lasă motorul şi eşti în poziţie de urcare, imediat trebuie să pici ca aparatul să planeze. M-a lăsat motorul într-o astfel de pană deasupra satului Geamăna, unde erau stejari seculari, râpe şi case. Cu puţin am reuşit să trec de coama unei case. Am aterizat în grădină. Roţile avionului s-au înfipt în pământul moale. M-am dat peste cap. Am capotat. Benzina n-am închis-o. Puteam să iau foc. Erau zorii zilei, pe la patru şi jumătate. Cum a aflat preotul satului? Nu ştiu. Dar au venit mulţi oameni şi au ridicat avionul ca să pot ieşi. A venit Salvarea, m-a dus la Spitalul Militar din Ploieşti, unde un medic-colonel a pus maşina de tuns ca să-mi taie părul, deoarece aveam o rană mare la cap. Iar eu i-am spus: «Domnule doctor, de ce mă sluţiţi?». Medicul m-a privit şi mi-a spus: «Uite, dom’le. A scăpat de moarte şi vrea să fie şi frumoasă!». Am zburat pansată la cap, parcă eram un arab", continuă pe firul amintirilor doamna Agache.
DOI PLOPI. Un alt avion IAR 813 i-a creat mari emoţii. "Acest aparat este impropriu pentru misiunile sanitare, pentru că la coadă avea bechie (dispozitiv aşezat la coada fuzelajului unui avion, care serveşte la rezemarea acestuia pe sol – n.r.). Bechia s-a agăţat o şpantă de la paraşută, când am lansat sânge deasupra Spitalului Marghita. Eu n-am ştiut. Lansam sânge în curtea spitalului, pentru o operaţie de cezariană. Sacul de la paraşută conţinea vreo 4 litri de sânge pus în talaj. Am simţit o smucitură, iar avionul se ducea 75 de grade spre pământ, dârdâind. Ca să urci cu avionul trebuie să tragi de manşă, iar manşa se proptise în scaun, nu mai aveam nici o limită. Nu mai puteam să fac nici o manevră ca să ies din picaj. Am văzut că mă prăbuşesc peste o cazarmă militară în faţa căreia erau cinci-şase bucătărese, câţiva soldaţi şi cazanele în care găteau. Eu picam exact peste ei. Atunci, am ars motorul în plin, de s-a dus avionul spre cer printre doi plopi: unul verde şi altul uscat, gri. Am ajuns la Aeroportul Oradea cu paraşuta, cu trenă, ca o regină a cerurilor. Restul paraşutei cu sângele a căzut într-un car cu fân, foarte aproape de spital. Un motociclist a luat sângele şi l-a dus la spital... Dacă ar fi să-mi fac o emblemă a mea aş pune pe ea verdele plopului, cerul albastru şi culoarea gri a plopului uscat. Blazonul meu sufletesc", rememorează acele clipe cumplite doamna Ruxanda Agache.
