Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În urmă cu douăzeci de ani, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a emis Decretul-lege privind organizarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative. Începând din acel moment, economia de stat avea oficial competitori. Românii care au înţeles beneficiile noii legislaţii şi-au început propriile afaceri. Unii dintre ei se află astăzi în topurile miliardarilor. Alţi mici întreprinzători au dispărut în nebuloasele tranziţiei.
Noii conducători ştiau că nu puteau conserva economia de stat, acest sistem făcând parte din "bagajul" regimului comunist. Pe de altă parte, existau o mulţime de utilaje şi imobile nefolosite de economia de stat care puteau fi exploatate de întreprinzătorii particulari pentru a fabrica produse necesare populaţiei şi neincluse în planurile economice cincinale.
Aşadar, scopul asumat al decretului-lege era satisfacerea mai bună a cerinţelor de bunuri şi servicii ale populaţiei, folosirea eficientă a materiilor prime şi materialelor, precum şi creşterea gradului de utilizare a forţei de muncă. Era evident că în lunile care urmau va apărea şomajul, ca urmare a închiderii unor unităţi nerentabile şi a eliberării din funcţii a membrilor vastului aparat de Partid.
Membrii CFSN au hotărât ca, pentru început, să permită numai apariţia unor întreprinderi mici, cu cel mult 20 de salariaţi. Se mai puteau fonda asociaţii cu scop lucrativ, asociaţii familiale, precum şi activităţi prestate de persoane fizice în mod independent. Toate aceste afaceri puteau fi prestate doar de persoanele care aveau domiciliul în România. Criticii legii au spus că noii conducători nu doreau investiţiile străine, pentru a nu le submina interesele politice. Nici liderii FSN nu au încercat să se apere la începutul anilor '90 împotriva acestei acuzaţii, făcând carieră lozinca "Nu ne vindem ţara!".
ANGAJAŢI LA "PRIVAT"
Angajările în noile unităţi urmau să se facă în baza prevederilor Codului Muncii, iar salariul trebuia stabilit prin liberul consimţământ al părţilor. Însă în anii '90 respectarea drepturilor muncitorilor din sectorul privat a ridicat mari probleme, patronii concediindu-şi angajaţii după bunul plac şi oferindu-le salarii la limita subzistenţei. Oficial, muncitorii aveau dreptul să se înscrie în sindicatele existente sau să înfiinţeze altele noi. Dar cine avea curajul să se "pună" cu patronul în acei ani tulburi?
A DOUA SLUJBĂ
Decretul-lege privind organizarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative le oferea românilor posibilitatea să-şi ia o a doua slujbă, prestată după încheierea orelor de muncă "la stat". Drepturi egale în acest sens aveau şi pensionarii, care puteau cumula veniturile provenite din asigurările de stat cu cele rezultate din prestarea unei activităţi în nou-creatul sector particular.
PATRONIADA
Ca rezultat al acestei legi, în România au început să apară zeci de mii de întreprinzători mici, numiţi în limbajul comun "patroni". Cele mai vizibile erau afacerile de familie cu produse de larg consum, desfăşurate în tarabe improvizate numite popular "buticuri". Au existat şi mari afaceri, desigur, însă cine avea acum douăzeci de ani bani să le deruleze? Decretul-lege prevedea că finanţarea întreprinderilor mici se făcea din resurse proprii sau din credite la bănci, acordate pe bază de garanţii asiguratorii. Dar sistemul proprietăţii socialiste le oferise puţinor români şansa de a deţine imobile...
ÎNSTRĂINAREA PATRIMONIULUI DE STAT
Buticurile s-au amenajat ad-hoc, pe maidanele din cartiere, fără mare bătaie de cap privind regimul proprietăţii. Pentru afacerile mai serioase însă era nevoie de un spaţiu amenajat, precum şi de utilaje. Astfel, decretul-lege permitea primăriilor din judeţe şi din municipiul Bucureşti să închirieze suprafeţele disponibile din proprietatea de stat, inclusiv terenul aferent. Peste ani, întreprinzătorii mici au cumpărat acele facilităţi, devenind în prezent mari proprietari... de terenuri! În 1990 se mai puteau cumpăra şi utilaje din surplusul unităţilor de stat, pentru a putea începe afacerea. Cine a stabilit care era surplusul este iarăşi o controversă a anilor '90. La fel şi preţul de achiziţie. Legal, vânzarea se făcea prin contract, în baza unor norme emise de Ministerul Economiei şi Ministerul Finanţelor.
CONTROL VALUTAR
Decretul-lege le oferea micilor întrerinzători posibilitatea de a-şi vinde produsele în afara ţării. Însă nu puteau face integral depozite în dolari sau mărci, întrucât statul dorea să controleze fluxul valutar. Astfel, legea condiţiona ca tranzacţiile în monedă străină să fie făcute exclusiv prin Banca Română de Comerţ Exterior, iar "din sumele în valută obţinute de pe urma activităţii de export, 50% se decontează în lei, la cursul în vigoare la data încasării valutei, iar restul rămâne la dispoziţia întreprinderii".
