S-au împlinit profeţiile lui Brucan?

"Pentru a deprinde democraţia, ro­mâ­nii vor avea nevoie de 20 de ani", a fost prima declaraţie făcută de Brucan căreia românii i-au atribuit sensul de profeţie. La jignirea de "stupid people" însă, concetăţenii au re­ac­ţionat în unitate şi forţă. "Nu-mi amintesc să fi beneficiat de o singură sus­ţinere în presă sau în lumea po­li­tică", şi-a comentat Silviu Brucan, în 2004, efectele afirmaţiilor publicate în cotidianul Le Figaro din 22 ianua­rie 1990.

Brucan mai făcuse şi alte afirmaţii şocante de care însă nu apucaseră să afle românii. "Ţi-a rămas vreodată un os de peşte în gât? Nu poţi să-l scuipi afară, nici să-l înghiţi. Ei bine, eu am fost un os de peşte în gâtul lui Ceauşescu."
Această declaraţie o fă­cuse Silviu Brucan într-un interviu acor­dat ziarului The Boston Globe în 1988. Primise atunci aprobare să ple­ce în străinătate, sperându-se că nu va mai reveni. Brucan însă s-a în­tors după ce vizitase oraşele Washington, Londra şi Moscova!

Per­so­najul era unic în istoria relaţiilor ame­ricano-româno-sovie­tice şi prin ace­ea că trecuse graniţele URSS – şi îna­in­te, şi înapoi – fără ştampilă pe paşaport!

La începutul lui 1990, Brucan trecea drept "eminenţa cenuşie" a Revo­lu­ţiei. Dacă n-ar fi fost printre puter­nicii zilei, nici pe departe n-ar fi iscat aşa o vâlvă declaraţia sa despre de­mo­craţie. Graţie haosului postcomunist şi exploziei de posturi de televi­zi­u­­­ne şi ziare, Brucan şi-a autodistri­buit apoi rolul de profet.

Analizat retrospectiv, "oracolul din Dămăroaia" a dezvăluit mai de­gra­bă, "pe surse", trecutul decât ne-a prevestit viitorul. Dar dacă prezi­ce­rile celebrului Nostradamus sunt re­cu­noscute şi interpretate abia după să­­vârşirea faptelor, putem admite că şi Brucan ne-a făcut profeţii. Despre câteva dintre ele, pe scurt, în cele ce urmează.
Aureolat de con­dam­narea la domiciliu obligatoriu în car­tierul bucureştean Dă­măroaia după "scrisoarea celor şase" (martie 1989), Brucan numise primul-minis­tru al României, preluase controlul asu­pra presei şi internelor, manevrase pro­cesul Ceau­şeş­tilor şi anihilase po­ten­ţialul Se­cu­ri­tăţii în dezlegarea enig­melor "te­ro­riş­tilor", dar şi ale bio­grafiei sale. Pozând în emisarul lui Gorbaciov, Brucan a avut dintru în­ceput mână liberă de la "colegii" de CFSN.

În cariera de "oracol din Dă­mă­roaia" i-au fost favorabile şi tendinţele perestroikiste de dirijare a oamenilor de rând înspre noi centre de interes şi credinţe (bioenergii şi capacităţi ex­trasenzoriale, vinde­cători, clar­vă­ză­tori, vrăjitorii, bles­teme, miracole etc). Dar şi practicile regimului Ceau­şescu de a pune la secret colecţia ziarului Scînteia de dinaintea anului 1965. Acelaşi Brucan, care după ruptura de Ion Iliescu le profeţea românilor prosperitatea americană, prin anii ’50 le prevestise paradisul comunist. Reamintim câteva dintre profeţiile sale de ultimă generaţie în cele ce urmează.    

1. Deprinderea democraţiei în România
Când Brucan estimase că va fi ne­voie de două decenii pentru instaura­rea democraţiei, românii s-au vexat: presa era liberă, graniţele deschise, se prefigurau alegeri în regim pluripartidist, o nouă Constituţie...! N-a fost o prognoză ştiinţifică, s-a scuzat Brucan, ci una bazată pe-o rezistenţă te­na­ce a mentalităţilor şi prejudecăţilor co­muniste.
Au dispărut ele după două de­cenii? Fie că da, fie că nu (căci probe ştiin­ţifice de mentalitate nu pot fi pre­levate), care-i "puterea poporului" în anul de graţie 2011? Cât despre practicile de guvernare, le regăsim şi în "Psihologia poporului român" des­crisă de Constantin Rădulescu-Motru. "Românul consideră neres­pec­­tarea legii ca un titlu de mărire şi de putere", schiţase filozoful, în 1937, purtările contemporanilor săi;

2. Capitalismul, calea de depăşire a subdezvoltării şi sărăciei
Făcând "uitată" pledoaria perestroikistă din cartea "Pluralism şi conflict social" (1990), Brucan şi-a arogat mai târziu meritul de-a fi, la noi, primul profet  al capitalismului. "Pentru o ţară săracă şi subdezvoltată precum România nu există altă cale de a depăşi rămânerea în urmă decât calea capitalistă", ne-ar fi zis, cică, în decembrie 1989. Dar "producţia industrială scă­zu­se în mod sensibil, inflaţia scăpase de sub control (circa 200% anual), nu­mărul şomerilor urcase la un mi­lion, adică 11% din forţa de muncă in­dustrială, preţurile alimentelor crescuseră de 14-15 ori, lăsând în urmă salariile şi pensiile", a scris tot el comparând anul 1992 cu 1989. Şi tot aşa, în volumul "Profeţii despre trecut şi des­pre viitor" (2004), consemnează o datorie externă  de 7,2 miliarde de dolari la finele lui 1997 şi caracteriza­rea negativă din 2004 a revistei The Eco­nomist ("ţară întinsă şi săracă", al că­rei venit pe cap de locuitor repre­zintă 10% din media UE). Iar din cele ce-au urmat s-a vă­zut: comunismul a murit, dar capi­ta­­lismul – profeţit de Brucan a-i scoa­te pe români din sărăcie – n-a venit în­că;

3. Reforma: românii vor escalada nu patru munţi Carpaţi, ci patru Himalaya
Referindu-se la integrarea în Uniunea Europeană, Brucan aprecia prevalenţa "imboldului intern" în reforma politică şi a "imboldului extern" în celelalte. Românii fac figură de Gică-Contra în negocierile cu UE, FMI, Banca Mondială. Pentru români, a prezis Brucan (2004), reforma economică, reforma admi­nis­traţiei, reforma juridică şi lupta contra corupţiei "nu înseamnă patru munţi Carpaţi, ci patru Himalaya";

4. Noua elită: cei care cunoşteau "mersul trenurilor"
Cinic şi adevărat a fost Brucan în pro­feţia (despre trecut) asupra for­mă­rii elitelor. Scria despre prima echi­pă de lideri postceauşişti: "Eram oa­meni politici cu experienţă care se aflau în gară atunci când a sosit trenul Revoluţiei, şi aceasta întrucât cu­noş­team «mersul trenurilor» în România lui 1989". Iar despre noua clasă a ca­pi­­ta­liştilor români: "Dat fiind că în so­cie­ta­tea comunistă acumularea ca­pi­ta­lului privat era prost văzută şi, mai mult, condamnată de lege, după ’89 clasa capitaliştilor s-a format în prin­ci­pal pe socoteala statului, prin rapt din valorile imobiliare, din fondurile fixe şi chiar din capitalul social al în­treprinderilor de stat". Şi a conchis astfel asu­pra legalităţii acestor acumulări de ca­pi­tal: "de aceea nici un ministru nu e burlac".

Futurolog ori şarlatan, analist politic sau propagandist?
Prin anii ’60-’70, futurologia a apă­­­rut ca nouă direcţie în ştiin­ţe­le socio-umane. Dar pitiile şi ca­san­­drele mileniului trei pre­tin­deau a-şi întemeia profeţiile pe metodele ştiinţelor moderne. În climatul specific acelei perioade de război rece, printre futurologii Estului comunist scoşi la înaintare a fost şi românul Silviu Brucan (1916-2006).

Biografia acestuia nu inserează spe­cializări ştiin­ţi­fice, dar e o ca­po­doperă a oportunismului de mare anvergură. În grava penurie de comunişti din 1944, tânărul ga­zetar Saul Bruckner  s-a remarcat vijelios printre condeierii Scî­n­teii. La cârmă cu tandemul Sorin Toma (redactor-şef) şi Silviu Brucan (secretar ge­neral de redacţie), ziarul a prezis victoria proletariatului în lupta de clasă şi întronarea  raiului comunist în România.

În priză directă la reţeaua Kremlinului, Brucan a fost, în fapt, nu oracol al viitorului, ci propagandistul din linia întâi a stalinizării ţării. Amănunte deosebite din bio­gra­fia gazetarului  (a fost printre al­te­le "stilistul" actului de acuzare în procesul lui Vasile Luca instrumentat de consilieri sovietici; tri­mis al României în SUA datorită le­găturilor cu un anume fermier american agreat şi de Hruşciov; "bun amic" cu Dobrînin, am­ba­sa­dorul sovietic  la Washington) au însemnat, fără îndoială, motive pentru Ceauşescu de a-l gara pe linie moartă.

Profesor de socialism ştiinţific la Medicină (deşi bacalaureatul era ultima sa atestare şcolară), Brucan s-a reinventat în futurolog. A profeţit, cum făcuse şi la Scînteia, politici şi evenimente decise deja, dar, până atunci, exclusiv cunoscute în mediul iniţiaţilor. Aşa şi-a scris şi publicat articolele în străi­nă­tate prin anii ’80, a întreprins acţiuni în numele, dar fără încu­noş­tinţarea celorlalţi semnatari ai "scrisorii celor 6", a călătorit la Washington – Viena – Kremlin (1988), a pretins că e omul lui Gorbaciov, a trâmbiţat ideologia perestroikistă, a susţinut GDS-ul ş.a.m.d. 

Până la moarte, Brucan a făcut apoi o excepţională figură de propagandist sub eticheta de analist politic. Cu inegalabil fler gazetăresc, tehnici persuasive, pri­vilegii în accesul la informaţii şi redutabil  talent de pamfletar.
Dar "nu-i aşa...?!" – cum îi plăcea lui Brucan să repete în rostirile sa­le sacerdotale – că în prezicerea instaurării democraţiei în Ro­mâ­nia, profetul ne-a blestemat?