Să fiţi ceea ce sunteţi!

George Şovu, scenaristul “Declaraţiei de dragoste” şi a întregii serii “Liceenii”, a ţinut să adreseze cititorilor un mesaj extraordinar.

George Şovu, scenaristul “Declaraţiei de dragoste” şi a întregii serii “Liceenii”, a ţinut să adreseze cititorilor un mesaj extraordinar.

De fapt, o declaraţie... de dragoste şi o mărturisire totodată. Adresată liceenilor mileniului trei – şi aici trebuie menţionat faptul că scenaristul lucrează în prezent la scenariul unui film intitulat chiar aşa – “Liceenii mileniului trei”. Domnul George Şovu şi-a scris frumos, cu litere delicat aplecate, declaraţia de lumină şi iubire adresată poate chiar lumii întregi. A început astfel: “La început a fost o dorinţă!... Apoi a mijit lumina unei speranţe. Iar după o vreme, cu drum în sus, de trudă, au apărut altele... Dorinţa era veche, de demult... Cânta în mine ca o stare ce nu-şi găsea silabele spre a fi exprimată...”.

IMAGINI. Şi cuvintele lui Şovu curg ca un râu curat: “Mi-am luat, într-o clipă a vieţii mele, curajul de «a potrivi» în cuvinte («scrise cu sufletul» – cum s-a exprimat cineva) chipul unei lumi, surprinse la vârsta zborului cu aripi de flori către toate orizonturile de frumos şi lumină. Vorbind despre cărţile mele – într-o cronică – un distins cri­tic şi istoric literar a remarcat că ele au, în gene­ral, o viziune cinematografică... Atunci s-a aprins speranţa, urmată de hotărârea de a scrie un scenariu de film...

Am luat un titlu de carte – «Declaraţie de dragoste» – şi sufletul, de gând şi de faptă, al alteia – «O vară de dor» – şi am crezut că în cele aproape 140 de pagini (câte au ieşit) am conturat un scenariu... Era doar o idee... Am pornit-o din nou, de la capăt, hotărât să învăţ. Clipa în care am văzut pe prima pagină a scenariului cuvintele atât de mult râvnite «Bun pentru producţie» (faptul se petrecuse şi cu ajutorul talentatului scenarist Mihai Opriş, în calitate de producător delegat al filmului) a fost, în mod firesc, una de bucurie intensă... Multe zile, după ce am văzut pentru prima dată filmul, înainte ca el să fie proiectat pe marile ecrane, mi-am limpezit încordările fiinţei, gândindu-mă la imaginile lui, la care am zâmbit şi am lăcrimat deopotrivă.

Ca acela ce, timp de 18 ani, cât au trecut prin zarea de soare şi de emoţii a diferitelor şcoli pe care le-am urmat, am primit un popor de note, iar apoi, într-un alt timp, care a măsurat peste patru decenii, le-am oferit eu – altora, aş spune – dacă ar fi vorba şi despre evaluare – că dorinţa de a face ceva are să-ţi prelungească existenţa fie şi cu o clipă peste hotarul clipei merită o notă bună...

În ceea ce mă priveşte, suprema notă aş acorda-o milioanelor şi milioanelor de adolescenţi şi de tineri, ca şi tuturor spectatorilor care au ieşit din sălile cinematografelor, după prima sau după nu ştiu a câta vizionare, cu un zâmbet pe buze şi cu lumina unui gând în plus pe frunte şi în fiinţa lor, încurajându-mă prin aceasta să continuu cu spe­ranţă, dar şi su spaimă, drumul pe care aveau să apară «Liceenii», «Extemporal la dirigenţie», «Liceenii rock’n’roll», «Liceenii în alertă», ca şi numeroase alte cărţi...

DESTINUL. A fi licean înseamnă, înainte de toate, chiar a fi!... Căci, în orizontul vieţii, scăldat în lumină, arcuită sub bolţi de încordare, nicăieri şi niciodată verbul acesta nu se va conjuga mai deplin legat de toate izvoarele ei şi mai ne­buneşte de rumos avântat către toate stelele cu emblemă de ideal şi de speranţă!... “Dar, a fi licean în­seamnă, în aceeaşi măsură, a te zbate, cu tot ce ai mai bun, pentru Simţire şi Vrere, ambele dimensiuni ale fiinţei trebuind să se afle, obligatoriu şi permanent, în conul strălucitor al lui a şti: a şti ce eşti şi cine eşti şi, mai cu seamă, a şti să-ţi împlineşti destinul acestor ani, pentu ca tăietura zborului tău să lase urme, care să determine, oricând, afirmativ: «Da, a fost!»... «Da, a rămas!»...

Şi dacă Simţire, Vrere, Ştiinţă – curate şi adevărate – capătă binecuvântare din clipirea unei lacrimi de Noroc, zborul acestor ani – anii de liceu – este fără hotar, iar amintirea lor – fără de moarte!... Să-mi permiteţi acum să vă rea­mintesc ceea ce am scris, sub titlul «Gând de întâmpinare» în Caietul program al «Liceenilor» cu prilejul lansării pe marile ecrane a acestui film: «Filmul Liceenii, realizat sub bagheta aceluiaşi talentat regizor – Nicolae Corjos –, care a adus în faţa dumneavoastră delicata şi pasionanta poveste din Declaraţie de dragoste, năzuieşte să contureze şi mai bine, mai cuprinzător, o lume atât de distinctă (numită chiar prin titlul pe­liculei), o vârstă a vieţii de tulburătoare graţie, frumuseţe, zbor tandru sau, dimpotrivă, învolburat, o etapă a existenţei, pentru oricine, de neuitat!... (...). Din acel fascinant univers s-au aflat pe foaia de dotă a va­lorilor de semnificaţie şi de frumuseţe către care au tins fiinţele noastre, ca şi ale tuturor celor ce-au ve­gheat şi au sprijinit naşterea Liceenilor... Cu înfrigurată

spe­ranţă aşteptăm verdictul marelui jude – PU­BLICUL –, ca şi pe cel al trecerii, dacă se va putea fără de ofilire, prin veşnic neobosita împărăţie a TIMPULUI!...»

TRUDITORUL. Verdictul despre care aminteam a fost exprimat cu asupră de măsură în cei peste douăzeci de ani scurşi de la acel moment, vreme în care peste zece milioane de spectatori au urmărit această frumoasă poveste pe marile ecrane din ţară şi din străinătate, iar multe alte zeci s-au bucurat să-şi întâlnească eroii preferaţi din acest film prin intermediul micului ecran şi să murmure incitanta melodie semnată de Florin Bo­gardo, o dată cu versurile, emblematice, ieşite de sub pana poetului Saşa Georgescu.

Către voi, cei ce vă încercaţi zborul pe aripi de flori, îndrept din inimă îndemnul: să doriţi, din tot sufletul vostru, să fiţi ceea ce sunteţi!... Să vă străduiţi să ştiţi cât mai mult şi mai multe din imensa zestre, adunată de oamenii de dinaintea voastră, în tezaurul împlinirilor lor!... Să vă cunoaşteţi bine fiinţa şi puterile, ca şi peceţile voastre inconfundabile şi să vă croiţi, cu spriji­nul părinţilor şi al dascălilor voştri, drumul întregii vieţi, pe care să-l străbateţi numai pe sub bolţi de lumină!... Pentru cinstirea acestui timp, de veşnică şi neobosită primăvară, a chipului, cel mândru şi de neuitat al anilor de şcoală, s-a născut şi a tins să lege în armonii de simţire, de vorbe şi de ima­gini ciclul de cărţi şi de filme – al «Liceenilor», între truditorii pentru el aflându-se şi cel care vă înconjoară cu o nesfârşită «declaraţie de dragoste» şi care vă doreşte, aproape obligându-vă, să rămâneţi, cât mai mult posibil, în orizontul luminii!....”

Viaţa

George Şovu este membru titular al Uniunii cine­aştilor din 1985 şi al Uniunii Scriitorilor din 1980. Şi-a câştigat pe drept locul în “Enciclopedia marilor personalităţi din istoria ştiinţei şi cul­turii române, de-a lungul timpului şi de pretutindeni” (Editura Geneze, 2003) şi în ediţia princeps a Enciclopediei “Who’s who” pe 2002. Este membru al unei familii numeroase, cu şap­te copii. Prin ’44, într-o frumoasă zi cu soare, a plecat la liceu, la Câmpulung Muscel. Cam pe când să intre în sala cu înscrieri s-a dat alarmă aeriană, yankeii treceau să bombardeze Ploieş­tiul. S-a strecurat din clădire şi s-a înfipt în faţa comi­siei de la Şcoala Normală Carol I. “Iaca re­zul­ta­tele! Primii trei pe care-i strig – la mine”, a strigat directorul către grămada de pi­tici şi pă­rinţi. Al doilea nume tunat a fost Savu Gheor­ghe. Savu o dată, Savu de două ori, a trei oară i-a picat fisa “ăsta-s eu!”. A terminat cu studiile preuniversitare şi a ajuns la Iaşi. Facultatea de Limba şi literatura română – Universitatea “Al. Ioan Cuza”. Lucrarea sa de diplomă? “Pamfletul în proza lui Tudor Arghezi”. A devenit dascăl apoi, ajunge în Capitală, angajat al Agerpres. Apoi a ajuns das­căl, director adjunct şi plin la Liceul “Dante Ali­ghieri”, şef al inspectorilor de limba română din Inspectoratul Şcolar, membru al Consiliului profesoral al catedrei de Limba şi literatura română din Universitatea Bucureşti. În acest timp a fă­cut educaţie pe gratis şi la Li­ceul “Gheorghe La­zăr”. În 1992 s-a retras din în­văţământ, efect pri­mar al unei decizii ministeriale prin care un in­spector cu state mai vechi de opt ani nu mai poate candida la concursul de atestare.

• Vladimir Ioan

Romanticul

Pensionarea nu l-a dus pe marginea bălţii cu un­diţa-n mână, ci i-a dat răgazul de a-şi relua ro­manele, cele care l-au făcut celebru. A scris ro­mane de dragoste, mai ales inspirate din lumea adolescenţilor, stilul său constituind reluarea unei “tradiţii” interbelice. Din ’74 a scris în “ca­denţa generaţiei”, cu o uşurinţă pe care o măr­tu­riseşte. Cărţile lui (dintre care menţionăm “Declaraţie de dragoste” – 1978; “Furtuna de mai” – 1985; “Jarul din palmă” – 1986; “Extemporal la dirigenţie” – 1987; “Dans în foişor” – 1993; “Liceenii în alertă” – 1993; “Romanticii” – 2003), reeditate, s-au vândut cu zecile de mii. Pentru o carte câştiga aproape cât să-şi cum­pere o Dacie. Credeţi că a fost o afacere? Judecaţi următorul citat: “Eu umblu cu sufletul în palmă şi scriu cu sufletul”. Succesul seriei “Liceenii” se datorează în mare parte implicării lui George Şovu ca scenarist. Filmul “Declaraţie de dragoste” a fost ca un “exerciţiu pregătitor” pentru această serie. Rememorez cozile de la Cinematograful Scala, sala în care aveau loc premierele. Începeau, evident, din faţa casei de bilete din Bulevardul Magheru. Şovu trăieşte cu perso­najele, iar nevasta sa, până să se obişnu­iască însă cu asta, îl întreba: “Tu cu cine râzi?” “Cu ăştia din carte!”. Vremurile se schimbară, nu mai e loc de prea mult suflet, nu mai e foarte mult loc pentru romantismul lui Şovu. “A fi romantic nu e totuna cu a fi desuet, căci nimeni n-ar trebui să râdă de cel ce pune, în fiecare ceas, peste rănile lumii, măcar un zâmbet iar din când în când şi câte un vis!...”, spune George Şovu în “Romanticii”.

• Vladimir Ioan