Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Satul din inima ţării, satul din Bucureşti, împlineşte 75 de ani la 17 mai. Muzeul Naţional al Satului Dimitrie Gusti este una dintre marile comori ale poporului român. Atunci când îi deschizi porţile intri în lumea de linişte, de frumos, de flori, de credinţă, intri în curtea ţăranului român.
Marin Sorescu a iubit acest muzeu şi a scris aşa cum i-a dictat dragostea sa faţă de înaintaşii săi: "Muzeul Satului îi vine Bucureştiului ca o ţigară în colţul gurii. Fumând dintr-ale vremii. N-are pereche în lume această arhitectură de ulcele modeste, în care parcă fierb ouă încondeiate sub capace de şindrilă ori stuf, ce saltă şi tresaltă la respiraţie generaţiile anonime. Bordeiele, casele ţuguiate, morile de apă, de vânt ies la gardul cu uluci să-şi spună păsul. Să audă ce făină se mai macină ori să-şi arate războaiele de ţesut, furcile de tors, căpătâiele, velinţele înflorate, icoanele pe sticlă, toată încropeala unor mii de ani de ţărănie. Un Tezaur de la Pietroasa, din lut ars şi smalţ, tot ce a putut ieşi mai iscusit din mâna celor care au văzut cum se deapănă timpul şi se aşază ţara. O comoară ce s-ar fi irosit dacă savantul Gusti n-ar fi avut inspiraţia de a face un sat în plus. Aceste câteva pogoane de pământ închipuie o velinţă, covorul oltenesc zburător, cu care poţi colinda de la munte până la mare. Sat în oraş. Un oraş care înfiază un sat îşi înfiază strămoşii, iată un gest de nobleţe. Legaţi de pământ, lucrând pământul, învelindu-se cu pământ, ţăranii români stăteau în casa lor ca într-o ramă pe care au căutat să şi-o facă cât mai deschisă. Ţi-i închipui prin veacuri cărând bârne, cioplindu-le, încrustându-le. Fiecare interior e un atelier, Brâncuşi trăgând cu ochiul, aşteaptă şi el cu barda în mână, ceva mai departe, cam pe acolo pe unde sare aşchia de trunchi".
La 17 mai 1936 se deschidea, la Şosea, în prezenţa conducătorilor ţării şi a tuturor personalităţilor politice şi culturale ale vremii, Muzeul Satului Românesc care astăzi poartă numele celui mai important dintre fondatorii săi, întemeietor de şcoală şi intelectual carismatic – Dimitrie Gusti. El a avut ideea organizării Muzeului Satului după ce, în cadrul Catedrei de Sociologie a Universităţii Bucureşti, a organizat între anii 1925-1935 o serie de cercetări interdisciplinare în 60 de sate din diferite regiuni ale României. Profesorul Dimitrie Gusti şi colaboratorii săi – H. H. Stahl, Anton Golopenţia, Mircea Vulcănescu, Mihai Pop, Gheorghe Focşa, Traian Herseni – au organizat campanii de cercetări monografice, cu caracter interdisciplinar, în diferite sate din ţară, din care amintim Goicea – Gorj (1925); Ruşeţu – Buzău (1926); Nereju – Vrancea (1927); Fundu Moldovei – Suceava (1928); Drăguş – Braşov (1929); au efectuat cercetări de teren în aproape toate regiunile ţării, colectând obiecte şi materiale necesare constituirii unui muzeu în aer liber. Acesta a fost organizat "în Parcul Carol al II-lea, pe o suprafaţă de 4.500 de metri pătraţi, la marginea Lacului Băneasa de curând asanat...", numindu-se "Muzeul Satului Românesc...".
Lucrările pentru amenajarea terenului au început în luna martie 1936. Fundaţia Culturală Regală "Principele Carol" a susţinut moral şi material proiectul. Pe parcursul lucrărilor, regele vizitează de patru ori şantierul, fiind dornic ca deschiderea muzeului să aibă loc la data stabilită, când se sărbătorea şi împlinirea a 70 de ani de la întemeierea dinastiei de Hohenzollern în România. Proiectarea muzeului a fost încredinţată lui H.H. Stahl şi lui Victor Ion Popa. Trebuia să se ţină seama şi de dezideratul ca muzeul să nu fie "o colecţie de case înşirate sau înghesuite în aer liber, ci să fie un «sat-muzeu»,... deci să reprezinte, în unic, un sat real, cu uliţele, plantaţiile, fântânile, pieţele lui".
Au fost transportate şi remontate în actualul teritoriu al muzeului 29 de case, o biserică de lemn din Maramureş, cinci mori de vânt, o moară de apă, un teasc de ulei, o povarnă, o cherhana şi alte anexe care însumau cam tot ce cuprindea un sat obişnuit. Muzeul a fost deschis în ziua de 17 mai 1936 sub numele de Muzeul Satului Românesc, profesorul Dimitrie Gusti fiind primul său director.
Astăzi, Muzeul Naţional al Satului Dimitrie Gusti este îngrijit de doamna dr Paula Popoiu, director general. "Muzeul este astăzi original şi prin conservarea, în structura sa, a gândirii înaintaşilor, pionieri ai muzeologiei etnologice româneşti. Monumentele, în totalitate originale, sunt mărturii de viaţă tradiţională românească, dar în acelaşi timp constituie şi ilustrarea unei anume concepţii muzeologice şi de prezervare a patrimoniului construit; un drum parcurs de la primele cercetări coordonate de Dimitrie Gusti până în prezent, drum presărat cu încă 19 muzee, care l-au luat ca punct de reper."
Muzeul Satului ne-a dus faima peste hotare, dar a trecut prin multe momente grele, a trecut prin foc şi a fost salvat în ultima clipă de la desfiinţare, ne spune doamna Paula Popoiu. "Agresiunea directă asupra satelor s-a concretizat în anii comunismului şi prin agresiunea directă asupra Muzeului Satului. După 1970 s-au exercitat imense presiuni pentru desfiinţarea acestuia, considerându-se că el ilustrează înapoierea poporului român – idee ciocoiască a celor care proveneau ei înşişi din spaţiul rural, fără să sesizeze nobleţea originii. Numeroşi oameni de cultură s-au opus acestei idei şi au reuşit să menţină muzeul pe locul în care îl vedem astăzi. Se cuvine să amintim aici numele lui Gheorghe Focşa la loc de cinste. Muzeul a parcurs aproape drumul unei vieţi de 75 de ani – asemenea vieţii unei fiinţe marcate de dureri şi bucurii."
Ce a însemnat satul, ce mai înseamnă el astăzi? "Aşezările săteşti au fost leagănul civilizaţiei rurale de pe teritoriul României şi poartă amprenta unei nobleţi naturale, ne spune doamna director Paula Popoiu. Ele au fost timp de secole păstrătoarele culturii materiale şi spirituale autohtone, cele care au preluat şi integrat elemente de cultură alogene, au creat, au inventat, s-au adaptat permanent la condiţiile istorice şi social-economice. Cu materialele oferite de natură oamenii au ridicat construcţii decorate cu stâlpi sculptaţi în forme elegante, porţi înalte, biserici impresionante, de valoare excepţională. Din piatră şi lemn au construit stâne pentru a-şi adăposti animalele. Mărturii ale acestei activităţi constructive a strămoşilor noştri se întâlnesc peste tot în sate: vestigii daco-romane, greceşti, medievale sau altele, vechi numai de două, trei secole, şi care demonstrează continuitatea şi amprenta pusă de om asupra naturii. Patrimoniul arheologic, religios, arhitectural, artistic, tehnic, manifestări folclorice autentice, mediu ambient încântător, meşteşuguri tradiţionale se mai conservă astăzi numai în anumite sate din România."
Tocmai această lume, care, vrem, nu vrem, a dispărut sau e pe cale de dispariţie, poate fi regăsită în Muzeul Satului. "Este practic imposibil să vizitezi, pe teren, în doar câteva ore, fie şi numai o parte din aceste aşezări rurale şi să te bucuri de frumuseţea lor; o vizită la Muzeul Naţional al Satului Dimitrie Gusti din Bucureşti îţi oferă însă această posibilitate. Un circuit de două până la şase ore prin muzeu permite grupurilor sau familiilor să admire panorama unui sat tradiţional, cu tot ceea ce avea el caracteristic." Muzeul primeşte foarte multe vizite: de la copilaşi de grădiniţă până la cei mai mari şi importanţi oameni ai planetei.
Patrimoniul conservat în Muzeul Satului relevă şi conservă aceste trăsături, "dar şi unitatea pe care o conferă străvechea tradiţie românească vizibilă la nivelul alcătuirii gospodăriei, al modului de decorare a casei, a măiestriei cu care sunt făcute elementele de decor din lemn, dar şi tesăturile şi ceramica, cu care era împodobit interiorul. Peste tot se remarcă apartenenţa noastră la lumea creştin-ortodoxă, muzeul posedând cinci biserici din diverse zone ale ţării."
Un element deosebit sunt troiţele, "construcţii de lemn sau de zid, decorate cu motive simbolice sau cu elemente de iconografie creştină de tip bizantin, care erau amplasate la răspântii sau marcau locurile aşa-zis «rele» pentru a le purifica şi alunga spiritele malefice. Un alt element deosebit, reprezentând arhitectura tradiţională a hanurilor de altădată, aşezate la margini de drum pentru a adăposti călătorii, este Hanul «La barieră», situat în partea centrală a muzeului, care provine din oraşul Vălenii de Munte – Prahova şi datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În organizarea gospodăriei, de o importanţă vitală a fost sursa de apă – pârâu, izvor sau fântână. Cele 12 fântâni existente în muzeu reprezintă tipuri diferite: cu ghizduri dintr-un copac scobit sau din scânduri cu «colac din piatră». Apa se scotea cu o găleată de lemn fie cu o pârghie, «cumpănă», fie cu o roată care acţiona fusul pe care se înfăşura frânghia sau lanţul cu găleata. Cea mai ciudată este «fântâna cu cai», o captare de izvor străjuită de două grinzi orizontale cioplite la capete în formă de cap de cal".
Nu se poate spune totul despre Muzeul Satului în câteva pagini. Trebuie să vedeţi cu ochii voştri şi să simţiţi cu sufletul.
Pentru aniversarea celor 75 de ani sunt organizate evenimente care se vor desfăşura timp de o săptămână.
Ritmul decorului se învaţă
Cele mai vechi case ţărăneşti conservate până astăzi în ţară datează din secolul al XVII-lea. "La Muzeul Naţional al Satului pot fi văzute case din secolul al XVIII-lea până la mijlocul secolului al XX-lea, în general tipuri de mare valoare, multe unicate, dispărute deja din satele de origine, ne atrage atenţia doamna Paula Popoiu. Grija pentru aspectul casei a constituit o preocupare permanentă în satul tradiţional. În arhitectura populară din lemn, fiecare detaliu de sculptură, fiecare crestătură sunt legate de suprafaţa materială şi de funcţia constructivă care le-au fost atribuite. Ritmul, compoziţia, ordonarea, care contribuie împreună la realizarea unei decoraţii
complete, poartă o logică acumulată în multe generaţii de artizani. Decorul este aplicat la faţada casei, pe stâlpii prispelor şi foişoarelor, la fruntare, ancadramentul uşilor şi ferestrelor."
Museum vivum
Muzeul se dezvoltă. Chiar dacă a ajuns la 75 de ani şi poate fi considerat un bătrânel, el creşte... "Proiectele actuale pe care le desfăşurăm sunt ample şi propulsează instituţia în cadrul larg al cooperării cu muzee din toată lumea. Din 2010 punem în practică proiectul de dezvoltare a muzeului prin adăugarea a încă 3,5 hectare de teren destinat amplasării de noi monumente salvate din teren, dar şi de ilustrare a ideii de «museum vivum», completează doamna Popoiu. Este un proiect ce va oferi publicului din Bucureşti un loc de rememorare, dar şi de cunoaştere a «vieţii la ţară». Aici vor exista o biserică funcţională, o şcoală de tip Spiru Haret, unde vor putea fi ţinute lecţii de cunoaştere a satului, a istoriei, a etnologiei; tot aici, locul de joacă pentru copii va prilejui întâlnirea cu jocurile tradiţionale, relevând frumuseţea, dar şi eficienţa unei lumi în care educaţia copilului se săvârşea în directă legătură cu mediul înonjurător, cu oameni reali, cu natura cu care se creau legături de armonie şi respect. Computerul era departe, dar imaginaţia copilului se dezvolta bazată pe lumea reală. Tot aici, «seara poveştilor», desfăşurată într-o casă transferată din Maramureş, va readuce farmecul serilor petrecute alături de bunici, la gura sobei, spunând poveşti care sunt pe cale să fie uitate.
În felul acesta dorim să reînviem pe cât posibil atmosfera lumii de altădată şi a vieţii la ţară, aflată în armonie şi echilibru cu lumea."
Muzeul Satului
Din viaţa acestor oameni
Lipsesc mai multe secţii,
Iar altele, cum ar fi
Bunăstarea materială, fericirea şi norocul
În istorie,
Sunt slab reprezentate.
Nu întâlneşti aici nici o monedă,
Pentru că, neavând aur şi argint,
Ţăranii şi-au gravat anual chipul
Pe boabe de mei, de grâu, de porumb
Care nu ni s-au păstrat.
Păsări împăiate
Ar fi putut ei, ce e drept, aduce destule,
Dar le-a fost milă să ucidă
Privighetoarea, ciocârlia, mierla şi cucul,
Care le cântau fără bani toată viaţa,
Şi toată moartea.
Era primitivă,
Antică, medievală
Apar ca una singură,
Fiindcă, neştiind carte, ţăranii
N-au băgat de seamă ca între aceste epoci
Există deosebiri
Fundamentale.
Aici, exponatele cele mai numeroase
Sunt bordeiele.
De la munca pământului
Ţăranii intrau direct în pământ,
Să se odihnească.
Din loc în loc între bordeie
Sunt intercalate răscoalele:
A lui Doja, a lui Horia, Cloşca
şi Crişan, a lui Tudor,
Construite de data asta la suprafaţă
Cu un uimitor simţ al simetriei
Arhitectonice.
Vizitatori,
Nu atingeţi sărăcia şi tristeţea
Aflate-n muzeu.
Sunt exponate originate,
Ieşite din mâna, din sufletul şi din rărunchii acestui popor
Într-o clipă de încordare şi spontaneitate
Care a durat
2.000 de ani.
