Satul cu două vile pe cap de locuitor

Hălăuceşti este comuna moldoveană cu cei mai mulţi săteni plecaţi la muncă în străinătate. Rareori, printre casele părăsite, zăreşti cîte un bătrîn. Şi acela păzeşte noua vilă înălţată în curte: a doua sau a treia casă din gospodărie. Localitatea ieşeană are mai multe locuinţe cu etaj decît locuitori

Hălăuceşti este comuna moldoveană cu cei mai mulţi săteni plecaţi la muncă în străinătate. Rareori, printre casele părăsite, zăreşti cîte un bătrîn. Şi acela păzeşte noua vilă înălţată în curte: a doua sau a treia casă din gospodărie. Ori studiază cu ochi critic "căsoiul" răsărit de curînd peste gard. Localitatea ieşeană are mai multe locuinţe cu etaj decît locuitori. Acum, de cînd cu "valul" de discriminare din Italia, o parte dintre sătenii care muncesc în Torino, Roma, Milano s-au întors să-şi termine casele şi să stea cu copiii în vacanţă.

Conform unui studiu naţional, sărăcia şi, implicit, lipsa locurilor de muncă sau proasta salarizare au dus la plecarea românilor în străinătate. La acest capitol, Moldova e fruntaşă. Sînt puţine alte regiuni ale ţării în care s-a plecat masiv peste hotare. Ei bine, în nord-estul ţării există localitatea Hălăuceşti, unde nu este casă de unde să nu fi emigrat una sau două persoane.

LOCALITATEA COPIILOR. Date ale Direcţiei pentru Protecţia Copilului confirmă faptul că Hălăuceşti este comuna cu cei mai mulţi părinţi plecaţi la muncă peste hotare. Oficial, doar 500 de copii au părinţii emigranţi, însă în mod real sînt cam 1.000. Şi, cum numărul total de locuitori bate spre 4.000, exceptîndu-i pe bătrîni, cam un locuitor din doi este un copil care se bucură zilele acestea că a venit tata şi mama în vacanţă, să finiseze vila în care vor locui cu toţii în viitor. La Hălăuceşti, copiii sînt proprietarii locuinţelor noi cu etaj, priponite nu departe de maşinile cu număr proaspăt. O comună în care nu există curte în care să nu găseşti una sau două construcţii terminate sau aflate în lucru. Foarte puţinii sătenii care locuiesc aici trăiesc civilizat. O comună în care oamenii, prin munca lor şi cu ajutorul edililor locali (prin programul PHARE), au canalizare, apă curentă, gaz metan, tv prin cablu şi internet, două farmacii, dispensar medical, un liceu. O comună cu vile cît un stadion, cu garaje moderne, cu maşini. Acum, cu valul de xenofobie abătut asupra românilor, conaţionalii noştri au procedat inteligent: o parte s-au întors în ţară într-un mic concediu, timp în care fie stau cu copiii aflaţi în vacanţă, fie îşi continuă ultimele finisaje la vilele cu etaj construite cu banii cîştigaţi afară.

UN OM LA DOUĂ CASE. Cum intri în Hălăuceşti, te întîmpină cîrdurile de copii care se joacă, stîrnind colbul uliţelor. Mai încolo, cîţiva bătrîni au grijă de gospodăriile bine puse la punct. Localitatea este una frumoasă, prea frumoasă pentru zona săracă în care este situată. Pentru că cei nevoiaşi cu greu pot obţine bani de drum sau mai ales pentru un angajament în străinătate. Pentru cei din Hălăuceşti a fost mai uşor, avînd în vedere şi legătura lor cu comunităţile catolice de peste hotare, pentru că cetăţenii comunei sînt preponderant catolici.

Totul s-a dezvoltat aici şi datorită hărniciei şi spiritului întreprinzător, chiar aventurier, al cetăţenilor care au plecat imediat după revoluţie la lucru peste hotare. Încă de la începutul anilor ’90, bărbaţii au luat drumul străinătăţii. Încet-încet, localitatea a devenit una model, ba, mai mult, una demnă de Cartea recordurilor. Există mai multe locuinţă decît locuitori.

COPIII SE ALĂTURĂ FAMILIILOR DIN ITALIA. Intrăm în localitate. "Veloccio, veloccio («mai repede, mai repede!»), strigă bunicuţa copilului de-o şchioapă, parcă pentru a-l familiariza cu limba italiană pentru atunci cînd va ajunge din nou în peninsulă. La prima intersecţie, un grup de copii cu biciclete. Agale, pe drum, cînd şi cînd, cîte un bătrîn. Casele înalte cu etaj se ridică încet, cu muncitori fie prea tineri, fie prea bătrîni, care n-au apucat drumul Italiei. "Patronii", stăpînii din spatele lor, sînt copiii. Ajungem la şcoală, unde curtea e plină. Copiii care au părinţii plecaţi în străinătate suportă mai uşor singurătatea în vecinătatea şcolii, acolo unde în timpul anului se mai iau cu obligaţiile la cursuri şi mai uită de dorul de părinţi. Ne întîmpină directorul, care spune că nu există clasă a liceului, dintr-a întîia pînă-ntr-a douăsprezecea, să nu aibă elevi cu părinţi la muncă în străinătate. "E greu de spus dacă cei plecaţi se întorc. Cert e că au case aici şi spun că momentan s-au stabilit acolo." Majoritatea copiilor stau cu bunicii. Chiar şi aşa, de la depărtare, părinţii se ocupă foarte mult de copii. Dau telefoane, vin la şcoală în vacanţă, stau cu ei săptămîni întregi de sărbători, îi iau peste hotare periodic. Bunicii, de asemenea, cînd părinţii sînt plecaţi, sînt foarte devotaţi. Nu lipsesc de la şcoală, vin aproape zilnic. Spun că nici pentru propriii copii nu au venit de atîtea ori la şcoală. Relaţia dintre bunici şi copii tinde astfel să devină una specială, pe alocuri mai bună decît cea dintre părinţi şi cei mici. Elevilor le prinde foarte bine perioada şcolară. Se mobilizează pe o anumită direcţie, ceea ce într-o anumită măsură compensează lipsa părinţilor. Săptămîna trecută a fost o acţiune organizată de Direcţia pentru Protecţia Copilului prin care s-a pus problema studierii unor măsuri compensatorii pentru copiii cu părinţi în străinătate.

ŞEDINŢA CU BUNICII. La şcoala din localitate s-a ajuns pînă acolo încît în timpul orelor, în clase întregi cu astfel de copii, telefonul sună neîntrerupt. Se vorbeşte mult. Cadrele didactice au devenit înţelegătoare şi au renunţat să interzică prezenţa telefoanelor, ba chiar i-au încurajat pe copii şi îi lasă să iasă din clasă să vorbească pe hol. De altfel, "şedinţa cu părinţii" s-a transformat, încetul cu încetul, în "şedinţa cu bunicii". Celor mici le e dor de mama şi tata, dar n-au a se plînge: Nu le lipseşte nimic, iar părinţii speră să se întoarcă definitiv peste cîţiva ani, poate nu prea mulţi la număr. Cu toate că le simt dorul, mulţi dintre copii se simt mai bine alături de bunici, mai ales că părinţii le cumpără de toate ca să nu le simtă lipsa, le cumpără chiar mai multe decît atunci cînd ar fi cu ei. Cei mici, în schimb, sînt mai liberi, mai puţin constrînşi de regulile părinteşti severe, însă au învăţat singuri să fie cuminţi, aşteptînd ca mamele şi taţii să-i ia şi pe ei acolo, în străinătate.

"Primesc de la noi o foaie matricolă cu care merg la legalizare la Inspectoratul Şcolar Judeţean, iar pe baza acestui document se pot înscrie la o şcoală în Italia. Faptul că părinţii reuşesc este îmbucurător şi favorabil, pentru că cei mici trebuie să crească alături de tata şi de mama. În iulie şi august, părinţii vin acasă şi, chiar dacă e vacanţă, ajung des la şcoală să se intereseze de copii. Spun «sînt plecat de atîta timp, vreau să văd cum se descurcă copilulul». Este un mod de a ţine legătura", afirmă directorul. Mai mult, pentru a-i ajuta pe copii, s-a stabilit un program de activităţi, în special sportive, pentru că "sportul e cel care îi uneşte". Mai sînt acţiuni realizate şi cu ajutorul surorilor franciscane din sat, care-i ajută pe copii după ore să-şi facă temele şi-i poftesc la mîncare caldă la un cămin din localitate.

FERICIREA ÎNDESTULĂRII. Tereza (65 de ani) şi Andrei Georgică (70 de ani) au o fată plecată de nouă ani în Italia, care le-a lăsat în grijă doi nepoţei. Răzvan (14 ani) şi Emanuel (11 ani), adică Manu, răsfăţatul bunicii, sînt fericiţi că mama lor lucrează în străinătate, pentru că astfel au ajuns să aibă orice jucărie îşi doresc, au şi o casă unde vor locui. Băieţii sînt cuminţi, o ajută pe bunica la treburile din gospodărie, iarna aduc lemne, fac curăţenie, au grijă de păsările din curte. Dacă Emanuel nu s-a hotărît dacă va merge şi el în străinătate, Răzvan e decis să-şi încerce şi el norocul în Italia cît de curînd.

Jucăriile, eterna solicitare

O altă bunicuţă, Cecilia Mitran (60 de ani), spune că s-a ocupat atît de bine de nepotul său, încît acesta nu a simţit în nici un fel lipsa părinţilor. Ea e singură şi s-a dedicat întru totul copilului de şase ani. Fiul său şi nora sa sînt plecaţi de şase ani în străinătate. El lucrează în construcţii, iar ea ca menajeră. "S-a obişnuit atît de mult cu mine, încît nu simte că părinţii săi sînt la mare depărtare de casă." Cu toate acestea, băiatul vorbeşte zilnic la telefon cu părinţii şi cere adesea să-i cumpere jucării care mai de care mai sofisticate. Are şi aşa podul casei plin cu minuni ale tehnicii. Dacă mama sau tata nu sună într-o zi, îngrijorat, a doua zi îi ia la rost. De curînd, părinţii băiatului au sosit să construiască şi ei noua casă începută în curtea Ceciliei Mitran. Băiatul a fost de nenumărate ori în străinătate, dar a spus că nu îi place pentru că părinţii locuiesc cu chirie la bloc.