Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De câte ori ajung prin sate uitate de timp şi de lume întreb întotdeauna oamenii locului despre solomonari, strigoi, fata pădurii şi omul nopţii, despre vedenii, plante de leac, descântece, despre facerea şi sfârşitul lumii.
Ascunşi prin sate ce trăiesc încă "în zariştea cosmică", ei mă surprind întotdeauna cu răspunsuri bine ticluite, cu întrebări neaşteptate şi poveşti nemaiauzite. În urmă cu doi ani, la o stână de pe Muntele Şatra l-am întrebat pe Teofil-ciobanul ce crede el despre sfârşitul lumii. S-a uitat la mine pieziş, cu tot cerul Maramureşului în privire, şi mi-a răspuns sec: "Ce să cred? Sfârşitul lumii e când mor eu. Că dară nu ne-am născut tăţi odată ca să plecăm împreună. Atâta-i tăt".
În imaginarul popular românesc, sfârşitul lumii apare cel mai frecvent ca o pedeapsă divină binemeritată ce va veni curând drept urmare a pierderii credinţei. Însă la fel de grav şi aspru pedepsită poate fi şi neîmplinirea ritualurilor străvechi transmise de mii de ani prin generaţii graţie uimitorului cod al culturii de sorginte orală. În nordul Ardealului, bătrânii spun că "diavolul cel mare tot una întreabă: se mai scriu ouă de Paşti?", iar de află că tradiţia nu mai e respectată, va veni pe pământ şi va fi "săvârşitu’ lumii". Tot de la ei am aflat că atunci când nu se vor mai auzi colindele peste sat "se va găta lumea, iar dracii vor pune stăpânire pe ea" şi că n-ar trebui să uităm nici să postim, că doar "săvârşitu’ lumii o fo când s-or plinit 2000 de ani. Dar atunci ne-am rugat tot satu’ la Maica Domnului să ceară de la Ficioru’ ei să ne mai îngăduie încă o sută…".
În majoritatea culturilor populare, miturile escatologice vorbesc despre sfârşitul lumii prin cataclisme ce ating proporţii cosmice precum potopul, prăbuşirea munţilor, zguduirea pământului, ploaia de foc, toate acestea venind ca răspuns al mâniei Demiurgului provocată de degenerarea lentă şi constantă a creaţiei sale. Interesant este faptul că în cazul acestor mituri nu avem de-a face cu un apocaliptic sfârşit colectiv, ci mai degrabă cu o recreare a lumii, deoarece întotdeauna va supravieţui cel puţin un cuplu de oameni care va face posibilă renaşterea vieţii paradiziace pe pământ. În mitologia mai multor popoare apare ideea distrugerii şi creării ciclice a lumii ca năzuinţă spre "perfecţiunea începuturilor", însă extraordinară, prin plasticitate şi simbolistică, mi se pare povestea unui ţăran din Bucovina, consemnată de Elena Niculiţă-Voronca acum mai bine de 100 de ani.
Răchita şi balaurul
"La sfârşitul lumei are să iasă împăratul Constantin cu oastea lui şi are să bată pe toţi împăraţii şi apoi bătălie n-are să mai fie. Lumea asta are să mai fie 100 de ani şi apoi i se sfârşeşte veleatul, căci, cum are omul timp hotărât de trăit, aşa şi lumea. Mai întăi, are să fie bătălie aşa mare, că s-or împuţina oamenii, pe urmă, vor mânca vârcolacii soarele, că nu s-a mai videa pe lume nicidefel şi atunci au să iasă paserile cele cu clonţul de fer, de au să mănânce pe oameni. Oamenii s-or ascunde în pământ, în pivniţe, dar de dânsele nu se poate nime ascunde, căci ele şi pe sub pământ vor umbla. Atunci are să deie Dumnezeu ploaie de foc, de are să fie curat şi după ce va arde pământul, are să se răstoarne şi s-a înturna cu partea cea de sub noi deasupra, cu partea cea curată – şi atunci Domnul Hristos iar va veni pe pământ, dacă va fi curat, şi va face oameni, tot aşa doi ca dintăi, să se înmulţească şi să fie lume."
Întâlnim aici imaginea războiului, metaforă a haosului primordial, a purificării prin foc, apoi imaginea apocaliptică a lumii pe dos, pentru ca în final escatologia să configureze o reinstaurare a Paradisului pierdut. Astfel, în imaginarul popular, timpul este circular, un timp al întoarcerii eterne, iar lumea este nemuritoare tocmai prin moarte şi renaştere ciclică, cheie atât a ritualurilor de trecere, cât şi a celor de intrare într-un nou interval de timp, o dată cu schimbarea anotimpurilor.
Alte poveşti ţărăneşti despre "săvârşitul lumii" aduc în prim-plan balaurul, scorpia, fiara care înghite lumea, făcând-o prizonieră în pântecul ei. În acest caz, întunericul locului de recluziune nu e altceva decât întunericul nopţii premergătoare creaţiei. "La sfârşitul lumei are să iasă scorpia care e legată în fundul mărei de Sf. Gheorghe. El s-a fost dus cu calul să-l adape şi scorpia ieşind, Sf. Gheorghe i-a înfipt suliţa în gură, a legat-o ş-a pecetluit-o acolo; dar să nu fi fost Sf. Gheorghe, mânca toată lumea." Elena Niculiţă-Voronca, "Datinile şi credinţele poporului român". O altă uimitoare poveste despre sfârşitul lumii şi balaur a fost culeasă de acelaşi reputat etnolog la sfârşitul secolului al XIX-lea, de la Ghiţă Vasiliu, fânaragiu din judeţul Botoşani. "La Suliţă (districtul Botoşani) se află un balaur de când s-a făcut lumea. Pe şerpe câte punte sunt, de atâţia ani este. Balaurul acela stă într-un deal lung. Gura, pe unde el iese, e zidită şi acolo se află pe o piatră o inscripţie, – iar lângă ieşire este o răchită, care e totdeauna verde. În inscripţia ceea spune că balaurul, când va fi sfârşitul lumei, se va duce de acolo şi răchita se va usca; – pe aceasta să cunoască oamenii că e sfârşitul lumei. Dealul acela împrejur e îngrădit, căci se primejduiesc vitele care pasc pe acolo, se otrăvesc şi oamenii ameţesc. Dealul acesta e spre Storeşti."
Am întâlnit prin sate nenumărate practici şi poveşti în care axis-mundi (columna cerului, centrul pământului) indica începutul creaţiei, marcând totodată locul de întemeiere, spaţiul în care se va forma o nouă lume, acesta fiind prezent mai întotdeauna şi în mediul pastoral. Niciodată însă începutul şi sfârşitul lumii, în jocul circular, nesfârşit şi infinit repetat al Demiurgului nu a fost mai straniu imaginat ca în povestea culeasă de Elena Niculiţă-Voronca în urmă cu mai bine de un veac. "Când va fi sfârşitul lumei, are să fie o turmă ş-un păstor. Dumnezeu are să înfigă un băţ în pământ şi de va fi cineva voinic să-l scoată, va mai lăsa lumea, de nu va arde-o de 9 arşini. Şi după noi, au să fie aşa oameni, cât jumătate de deget, că 12 vor rostogoli un ou, aşa are să le pară de greu – şi 12 vor îmblăti într-un cuptor."
Semne şi credinţe populare
"Când va fi să se sfârşească lumea, ploaie nu va fi trei ani – şi pământul va fi ca fierul. Atunci Diavolul va umbla cu leşia ce să face vinerea şi va adăpa oamenii şi-i va însemna cu pecete roşă pe degetul cel mezin şi are să steie 32 de ani. Da’ Sf. Ilie, păn’ atunci, are să ucidă pe toţi dracii care sunt pe lume şi atunci se va coborî pe pământ cu Samson cel tare, ce ţine ceriul pe umere, şi încă cu unul – şi diavolul îl va omorî cu sabia lui. Pământul s-a aprinde şi după ce va fi curat, vor face judecata. Apele se vor preface în sticlă, zic unii… Apele vor fi de aur, zic alţii; – galbeni şi ruble vor fi prin bălţi, prin râuri, dar oamenii nu se vor uita, vor fi lihniţi de foame şi de sete. Dumnezeu va trimite şerpi zburători şi paseri cu clonţul de fier să-i mănânce şi oamenii vor merge la mormânturi şi vor zice: «Sculaţi voi, morţilor, să întrăm noi, viii!»"
Citiţi toate articolele din Ediţia de colecţie a Jurnalului Naţional - Sfârşitul lumii
