SC Romaniţa, furnizorul de izmene pentru ruşi

După 1989, România a intrat într-o altă eră, a principiilor economiei de piaţă. Rând pe rând, sute de întreprin­deri din ramuri precum industria grea, chimică, constructoare de ma­şini, textilă şi câte şi mai câte, au fost însă înghiţite de apele tulburi ale pri­va­tizării. Unele fabrici înfiinţate în epo­ca cincinalurilor, a planificării şi cen­tralizării economice au su­pra­vie­ţuit totuşi, ba au şi prosperat. Sub ve­chile denumiri sau rebotezate, cu noi stra­tegii sau urmând tradiţia, ele au atras investitorii „strategici". Priva­ti­zate mai ales cu capital italian, uni­tă­ţile din domeniul textilelor au ră­mas ba­­za exportului românesc. Printre nu­mele de succes, decenii de-a rân­dul, a ţinut ştacheta sus şi Fabrica Tri­co­taje Caracal, actuala „SC Ro­ma­niţa".

Fabrica se înfiinţase la 27 ianua­rie 1972, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri al RSR nr. 81. Încă de la în­ceput, întreprinderea s-a axat pe con­fecţii din bumbac, furnizat în special de Filatura Alexandria. Cea mai nouă secţie de profil din ţară la vremea ei, Tricotaje Caracal folosea ce era mai bun pe piaţa românească. Bu­năoară, firma a fost dotată cu ma­şini performante cumpărate de la Metalo-Tehnica Târgu-Mureş, iar de la Codlea se primeau coloranţii (mai târziu şi din RFG, de la Sandoz).

În timpul regimului comunist, fabrica trăia din şi pentru export. Existau contracte ferme cu parteneri occidentali, precum Statele Unite, Franţa, RFG, Suedia. Afacerile se derulau prin intermediul Român-Ex­port Bucureşti. Tiruri întregi încăr­ca­te până la refuz cu marfă plecau şi spre URSS, pentru care o secţie şi ju­mă­tate producea lenjerie pentru băr­b­aţi şi femei, şi mai ales zişii „indispensabili" din bumbac. Izmenele româneşti aveau mare căutare la frigul românesc şi cu atât mai mult la gerul sovietic. În Suedia se trimi­teau mai ales costume de trening şi ha­norace. Acasă, se distribuiau doar hai­nele refuzate în Occident, „că­ză­tu­ra de la export", cum le ziceau an­ga­jaţii. Aşa ajungeau la români mai un tricou fără etichetă, mai o bluză că­reia i se „dusese" un fir sau o rochie cu tivul îngroşat.

La nivelul conducerii, în ciuda principiului rotaţiei cadrelor, Tricotaje Caracal s-a remarcat prin stabi­litate. Timp de 17 ani, doar doi directori au condus fabrica. Primul, Mihalcea, detaşat pe „linie" economică de la Bucureşti. Al doilea, Valentin Oprea, unul dintre absolvenţii Fa­cultăţii de Iaşi, ce pregătea specialişti în domeniul textilelor. După câţiva ani petrecuţi pe postul de inginer la Caracal, Oprea a fost numit director, poziţie în care l-a prins şi „revoluţia".

În 1990, prin hotărâre de Guvern, fabrica a fost transformată în societate comercială, sub denumirea Romaniţa. „Am propus mai multe variante, îşi aminteşte una dintre angajatele întreprinderii. Romula, care era şi este şi acum o localitate foarte aproape de Caracal, şi Ro­maniţa. S-a preferat ultima denumire, pentru că era mai de actualitate, era mai tinerească. Romaniţa este de fapt muşeţelul care creşte la marginea câmpului. Ne gândeam şi la impri­meuri cu romaniţă, pe tricouri, pe bluze." Şi alte schimbări s-au petrecut atunci. „În 1990, ingi­nera-şefă, Iuliana Tihon, originară din Moldova, care venise cu un an în urma directorului Oprea, tot de la Iaşi, l-a dat jos pe director cu ajutorul muncitorilor şi a devenit ea directoare, ne-a spus fosta secretară a societăţii, angajată încă din 1972.

Ea era foarte apropiată de muncitori. Când directorul nu aproba o cerere, ea aproba - o învoire, un concediu. Ştia să se facă plăcută oamenilor. Pe Valentin Oprea nu l-a dat afară din fabrică, dar l-a pus pe un post infe­rior, de inginer. Bineînţeles că el a fost frustrat. A rezistat câteva luni până a găsit altceva în altă parte şi a plecat la o altă întreprindere din domeniu, la Filatura Drăgăneşti." Perioada trecerii la economia de piaţă, Romaniţa a parcurs-o fără convulsii puternice. Totuşi, din cei peste 2.800 angajaţi ai fabricii din trecut, o parte au fost disponibilizaţi, pe crite­riul vârstei. Astăzi, conform cifrelor furnizate de întreprindere, sunt 1.500 de angajaţi. Din 1999, produsele din tricoturi şi din ţesături se lucrează exclusiv pentru piaţa externă, în Lohn (piesele gata croite - spate, mâneci - sunt cu­sute la fabrică). Între timp, şi mo­de­lele vestimentare, şi clienţii s-au mai schimbat. Căci de la izmenele pentru ruşi, SC Romaniţa a trecut la marfă de export pentru italieni.