Schiţa unei metode de cercetare

Schiţa unei metode de folclor muzical, "Esquisse d'une méthode de folklore musical", apărută în 1931, pune bazele unei ştiinţe care se va numi etnomuzicologie. Iată câteva fragmente.

"Rândurile ce urmează lămuresc metoda urmată atât pe teren, la strângerea materialului, cât şi în arhi­vă, la clasarea lui. (...) În vremea din urmă, folclo­rul muzical a ajuns o disciplină autonomă, un soi de mu­zicologie rurală, o ştiinţă a muzicii ţărăneşti. (...) Obiectul folclorului e ştiut: muzica populară. Ce să înţelegem însă prin cuvântul «popular»? Cei mai mulţi cred că «popular» înseamnă aici «ţărănesc», că prin urmare folcloristul va cerceta numai muzica de origină şi uz ţărănesc având drept singură fiinţă identificarea stilurilor melodice populare autentice, mai ales pe calea comparaţiei.

«Popular» s-ar putea numi însă deasemenea complexul melodiilor ce trăesc la un moment dat într'un mediu ţărănesc dat, ori care ar fi origina şi stilul lor. Dacă primim definiţia aceasta, sarcina noastră s'ar schimba dintr'o dată cu totul: din studiul muzicii po­pu­lare s'ar preface în studiul vieţii muzicale populare şi ne'am trezi în plină sociologie. Încă necesară, anali­za formelor muzicale nu ne'ar mai fi un scop, ci un mij­loc. Procese organice ca alterarea rapidă a unui re­pertor arhaic prin infiltraţii urbane (de pildă în urma înfiinţării unei «curse» de autobuz), pierderea caracterului dialectal al unui stil regional prin atingerea cu stilul altei regiuni (de pildă la munte, în urma exploa­tărilor forestiere, lucrând cu muncitori ve­niţi de depar­te), ivirea unor specimene muzicale hibride prin asimilarea pripită a muzicii culte (de pildă în urma înmul­ţirii «patefoanelor» la sat sau a cumpărării unui receptor radiofonic de către şcoală), acestea şi altele de acelaş fel ni s'ar părea atunci pe bună dreptate fapte mult mai vrednice de luat aminte - fiindcă mai vii - decât păstra­rea sporadică a unor ti­puri melodice vechi. Greutăţile cresc când e vorba de metodă. Ne vom putea oare măr­gini la cercetarea rea­lităţilor strict muzicale, slujindu-ne, spre a le lămuri, numai pe criterii tehnice? Ori vom fi nevoiţi să cerem desluşiri - întocmai ca sociologul - când ştiinţelor economice, când istoriei, când demo­grafiei, când geo­grafiei? Sărăcia unui repertor ritual festiv poate fi da­torită unor pricini economice. Întrebuinţarea unor anume elemente muzicale (scări, ritmuri) îşi pot avea obârşia în vreo înrâurire trecută. Cheia unor repartiţii teritoriale surprinzătoare ne'ar putea'o da căile transhumanţei şi pare de crezut că unele cântece călăto­resc pe drumurile oilor. Vom ur­mări toate aceste cau­zalităţi? Le vom ocoli toate? Ori vom urmări unele, ocolind celelalte, statonicind astfel un hotar între şti­inţa noastră şi alte ştiinţe? Un răs­puns categoric nu este cu putinţă. Numai timpul în care lucrăm, locul în care lucrăm, felul materialului asupra căruia lucrăm pot hotărî în ce măsură folclorul va fi silit să se apro­pie de sociologie, păzindu-şi neatâr­narea. Negre­şit, acolo unde melodii ţărăneşti nu se mai păstrează de­cât în amintirea câtorva, fără nici o legă­tură cu via­ţa societăţii, informaţia muzicală va fi deajuns. Unde, dimpotrivă, cântecele vieţuiesc cu adevă­rat, se nasc, mor, se prefac, nedespărţite de traiul me­diului din ca­re s'au ivit, realitatea muzicală va rămâne neînţe­leasă fără cunoaşterea realităţii sociale. Tot astfel un repertor - fireşte teoretic -, din care ar lipsi cu totul glumele ocazionale, ar putea fi studiat aproape numai cu ajutorul unor date muzicale, pe când altul - teoretic dea­semenea -, care n'ar cuprinde decât genuri ocazio­nale, ne-ar cere neapărat cel puţin descrierea ocazii­lor. Cât priveşte repertorul popular românesc, când a fost întemeiată arhiva Societăţii Compozitorilor Ro­mâni, nu încăpea îndoială că organizatorii ei nu se vor putea mulţumi să adune şi să claseze acolo numai fap­te muzicale, ci că va fi nevoie să se ajute studiul aces­­tora printr'o seamă de informaţii şi de mărturii, să se re­zeme documentaţia acustică pe o altă documentaţie a cărei întindere rămânea să fie hotărâtă. (...) este deo­se­bit de caracteristică pentru repertorul popular ro­mâ­nesc împărţirea lui în genuri definite, de stil şi în­tre­buinţare deose­bite, legate în cea mai mare parte de un ritual sau de un prilej. Unul singur e «autonom»: cân­tecul liric, cântat oricând şi oriunde. (...)

Atât în timpul culegerii documentelor, cât şi în tim­pul clasării lor, un principiu va trebui să stăpâ­neas­că neîncetat munca noastră: excluderea în ex­tre­mă mă­sură a posibilului a oricărui element subiectiv. În practică, stricta observare a acestui principiu ne va pri­cinui felurite greutăţi şi va suferi, din nefericire, unele amendamente. Ea ne va feri totuşi de primejdia interpretării îndoielnice şi a concluziei pripite. Grija obiectivităţii ne va impune mai întâi înregistrarea me­ca­nică a melodiilor. Numai maşina este obiectivă şi nu­mai reproducerea ei este întreagă şi netăgăduită. (...) Maşina noastră este fonograful. (...) Aparatul fotografic ne este însă cu deosebire necesar pentru controlul iz­voa­relor. Nimic mai important în folclor decât cu­noaş­terea exactă a acestor izvoare. (...) Este, deci, esenţial să ştim cine au fost aceşti interpreţi, cum simt şi judecă muzica, dacă au călătorit şi au putut astfel suferi înrâ­uriri sau importa melodii ş.a.m.d. (...)

În toate cazurile, culegătorii ne vor aduce de pe teren cel puţin: o seamă de înregistrări, texte, fotografii, eventual filme, un catalog provizoriu al melodiilor culese. (...)

Trecând deacum la clasarea materialelor şi la integrare a lor într-un sistem, cea dintâi grijă a noastră va fi transcrierea fonogramelor, operaţie anevoioasă, cerând o atenţie încordată şi o dibăcie deosebită. Nu­mai o mână sigură, slujită de o ureche încercată va şti să reproducă în chip credincios prin scris toate particularităţile cântării populare, adevărat bel-canto rural: alunecări ale vocii, apogiaturi, note de pasaj şi de ornament imponderabile."


Ale mortului (bocet cules de Brăiloiu, fragmente)
Scoală, Ioane, scoală,/ cu ochii priveşte/ cu mâna primeşte,/ că noi am venit,/ că am auzit,/ că eşti călător,/ cu roua-n picioare,/ cu ceaţa-n spinare,/ pe cea cale lun­gă,/ lungă fără umbră./ Şi noi ne rugăm,/ Cu rugare mare, / cu strigare tare,/ seama tu să-ţi iei,/ seama drumului,/ şi să nu-mi apuci,/ Către mâna stângă,/ Că-i calea nătângă,/ Cu bivoli arată,/ Su spini semănată,/ şi-s tot mese strânse,/ şi cu făclii stinse./ Dar tu să-mi apuci,/ Către mână dreaptă,/ Că-i calea curată, / cu boi albi arată,/ cu grâu semănată, / şi-s tot mese-ntinse şi făclii aprinse./ Nainte să mergi,/ Să nu te sfieşti./ Dacă mi-ei vedea/ Răchită-mpupită, / Nu este răchită,/ Ci e Maica Sfântă./ Nainte să mergi, / Să nu te sfieşti./ Dacă mi-ei vedea/ Un pom înflorit,/ Nu-i pom înflorit,/ Ci e Domnul Sfânt./ Nainte să mergi,/ Să nu te sfi­eşti./ Dacă-i auzi/ Cocoşii cântând,/ nu-s cocoşi cântând,/ ci-s îngeri strigând./ Nainte-i mergea/ şi mi s-o făcea/ Tot un bâlciuleţ./ Şi să te opreşti, / Ca să-mi târ­guieşti/ Cu banul din mână/ Trei marahme negre, / trei so­voane noi/ şi trei chiţi de flori./ Şi ţi-or mai ieşi/ Tot trei voinicei,/ Mâna-n sân să bagi,/ Marahme să tragi,/ Să le dăruieşti,/ Vama să plăteşti./ Şi ţi-or mai ieşi/ tot trei nevestele,/ mâ­nâ-n sân să bagi,/ sovoane să tragi,/ să le dăruieşti,/ vama s-o plăteşti./ Şi ţi-or mai ieşi,/ tot trei fete mari,/ Mâna-n sân să bagi,/ chiţi de flori să tragi,/ să le dăruieşti,/ vama să plăteşti.