Sergiu Celibidache, 100 de ani de la naşterea legendei

La 28 iunie 1912 se nastea la Roman cel care avea sa devina dirijorul legendar Sergiu Celibidache. Pana la varsta de 4 ani, Sergiu nu a rostit nici un cuvant. De parca aceasta tacere i-a fost data pentru a aduna mai multa mirare, mai multa intelepciune, mai multa muzica.... "Cand aveam 4 ani dadeam concerte, asa, fara public, intr-un pod gol, fara lumina, cu mult praf, si foarte rece. Multumeam publicului, desi nu stiam ce inseamna asta. Fusesem o data la un concert adevarat unde am vazut ca se aplauda, ca se multumea la sfarsit si, atunci, o faceam fara sa stiu sa cant la pian, nu cantam, mi se parea doar foarte interesant." Marturisea mai tarziu dirijorul, destainuiri care au aparut in cartea "Celibidache – Intalniri cu un om de exceptie", texte reunite de Stephane Muller si Patrick Lang. O data cu vorbirea, Sergiu incepe sa studieze pianul, uimindu-si profesorii.

Tatal sau, Demostene, prevazuse pentru Sergiu o cariera politica. Dar muzica muscase din sufletul sau si nimic nu mai putea sterge semnul. La varsta de 18 ani, Sergiu Celibidache paraseste casa parinteasca pentru totdeauna.
Aceasta vointa de fier, acest curaj de a face ceea ce simtea ca trebuie sa faca a fost o caracteristica a tuturor actiunilor din viata sa. Si-a urmat visul...

A studiat matematica, filozofia si muzica la Iasi, iar dupa despartirea de familia sa si-a continuat studiile la Bucuresti, castigandu-si existenta in calitate de pianist corepetitor la o scoala de dans. In 1935 se muta la Paris si isi continua studiile acolo. Intr-una dintre zile, asculta la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen si este intr-atat de entuziasmat, incat compune propriul cvartet de coarde si i-l trimite lui Tiessen. Acesta, profesor la Facultatea de Muzica din Berlin, remarca potentialul muzical deosebit al lui Celibidache si il invita la Berlin. Destinul isi urma cursul.

Celibidache invata in cel mai scurt timp limba germana, apoi s-a inscris, in Berlin, la Facultatea de Muzica a Universitatii Friedrich-Wilhelm. O alta intalnire marcanta este aceea cu preotul budist, germanul Martin Steinke (Dao Jun), 1939, care il introduce in budismul-Zen si de care il va lega o frumoasa prietenie.

Aceasta fuga prin Europa, aceasta cautare era trasa de maneca de nevoile unui om obisnuit. Pentru a-si castiga existenta, in 1940 lucreaza, printre altele, ca pianist corepetitor al unui dansator, acompaniindu-l in turneele sale. El se dedica insa in continuare compozitiei propriilor lucrari, dar incepe si sa dirijeze; pentru inceput, corurile lucratorilor feroviari si ale controlorilor de tramvai. Primul lui angajament ca dirijor permanent l-a primit in anii 1941-1942, la ansamblul de amatori "Orchester Berliner Musikfreunde" ("Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii"), cu care a sustinut cel putin sapte concerte publice si caruia i-a dedicat si o compozitie de proba.

Celibidache uluia prin memoria extraordinara, cunoscand toate lucrarile dirijate pe dinafara. La finalul anilor de studiu, Celibidache scrie o lucrare de doctorat despre "Elementele formative in tehnica de compozitie a lui Josquin des Pres". Dar viata era din ce in ce mai grea. Aproape ca nu avea ce sa manance. Razboiul distrusese, cel putin la suprafata, tot ce era frumos si normal in lume. Desi plecase de ceva vreme din tara, Sergiu Celibidache era considerat in Romania un student cu aptitudini speciale, asa ca nu a fost chemat de la Berlin pentru a lupta in razboi. I s-a permis continuarea studiilor pe durata celui de-al doilea razboi mondial.

Prima aparitie semnificativa ca dirijor a lui Celibidache, dupa razboi, este intr-un concert din 11 august 1945 cu Orchestra de Camera din Berlin. La scurt timp ia parte la un concurs de dirijat, organizat de Orchestra Radio din Berlin, pe care il castiga cu brio. Avea 33 de ani. Apoi, in 1945 devine directorul muzical al Orchestrei Filarmonicii din Berlin. Urmeaza 414 concerte atat in Berlin, cat si in turneele intreprinse in toata lumea. Visul devenea realitate. A dirijat cele mai importante orchestre din lume, a concertat deci in cele mai importante sali din lume. A fost si ramane o legenda. Sergiu Celibidache a fost si ramane celebru si pentru felul sau in care pregatea orchestra sau preda elevilor. La inceput, intransigenta sa primea ca rasplata o mare rezistenta din partea orchestrei sau a studentilor. Dupa aceea, toti deveneau cumva dependenti de duritatea dirijorului-profesor.

"Sunt extrem de sever cu toata lumea. Fiindca nu fac pace cu elevul. Nu!!! Pentru moment, sunt dusmanul lui numarul unu, sunt singurul care poate sa-l  invete ceva.(...)  Am un mod socratic de a preda: ei pun intrebari, iar eu raspund. Nu zic ca pot raspunde mereu, dar faptul ca ei cauta ceva la care nu pot sa gaseasca raspuns, aceasta clarifica doua lucruri, ma forteaza sa iau o decizie definitiva si ii forteaza si pe ei sa se goleasca, pentru a putea primi ceea ce urmeaza sa le spun. Celibidache era constient de duritatea sa, dar si de multumirea si implinirea elevilor sai de dupa "antrenamente". Totul pentru muzica.

"Ce este muzica? E o forma de viata, printre altele. Ea apartine vietii noastre, tot ceea ce consideram ca fiind o evolutie organica exista si in muzica. Sunt si in muzica decizii false, impulsuri care nu duc nicaieri. Dar insist pe eliminarea actiunilor personale, a reactiilor egoului, nu e loc pentru acestea in muzica(...)", spunea maestrul Celibidache. Exista muzica in fiecare dintre noi! Daca facem muzica, nu ne dam seama. "Omul si-a insotit intotdeauna universul sentimentelor cu expresii sonore. Da, fie ca sunt pentru moarte, pentru nastere, pentru nunta, e in firea omului sa o faca."
Sergiu Celibidache a trecut in nefiinta la 14 august 1996, la resedinta sa din comuna La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, in apropiere de Paris.

Muzicianul si dirijorul carismatic. Asa era cunoscut Sergiu Celibidache. Compozitorul, dirijorul, muzicianul. UNESCO a declarat anul 2012 "Anul Sergiu Celibidache". In onoarea sa, la 3 mai a fost deschisa in Romania prima editie a Festivalului Sergiu Celibidache 100. Este un eveniment bienal, iar anul acesta se desfasoara pana la 7 iulie. Concerte, masterclassuri, discutii, lansari de carte, filme si amintiri despre maestru. Doua dintre cele mai importante momente ale festivalului sunt prezentarea compozitiilor "Gradina de buzunar" (premiera nationala) si "Haz de necaz", Suita romaneasca in 8 parti), premiera mondiala, operele lui Celibidache.

Fiul muzicianului, Serge Ioan Celibidache, regizor, presedintele Fundatiei  "Sergiu Celibidache" a vorbit cu emotie si mandrie, atunci, despre tatal sau, care spunea mereu: "Sunt roman si voi muri roman". Despre relatia speciala dintre tata si fiu l-am rugat pe presedintele Fundatiei Celibidache sa ne povesteasca. 

"Cand eram copil, il vedeam pe tatal meu ca un om foarte puternic, cu o pozitie aparent foarte importanta, ce obisnuia sa fie sever si strict cu multi oameni. Cumva, cu mine era mult mai iertator. Bineinteles, trebuia sa fiu cel mai bun la scoala si sa dau 100% la toate materiile, dar simteam si puteam vedea in ochii sai semnele afectiunii si iubirii. Se astepta sa fiu corect si sa fiu de partea celor dezavantajati. Cu trecerea anilor, am inteles ca lupta sa impotriva mediocritatii nu era doar un mod de a iesi in evidenta din multime si dintre alti dirijori, ci si o marturie a credintelor si dedicarii sale catre viata si, in special, catre muzica. Acest barbat, cu par alb si gura mare, avea, de fapt, dreptate sa stea impotriva sortii si a tuturor, refuzand sa faca din muzica un comert vulgar pentru propriul sau interes, fiind pur si simplu fidel propriilor sale credinte si viziuni. Am inteles aceasta de abia in ultimii ani petrecuti impreuna (in timp ce-l filmam pentru "Gradina lui Celibidache").

"Sunt roman, si voi ramane roman", spune Sergiu Celibidache. Iar acest festival tocmai asta incearca sa arate. Ce ii povestea fiului sau despre Romania? "Cand eram copil, obisnuiam sa petrecem ore in sir in pat, mai ales in timpul vacantei de vara in Grecia sau Spania. Obisnuia sa-mi spuna milioane de povesti din copilaria sa, cu prietenii sai, Beldi si Chospa, si multe alte personaje ce duceau la intamplari nemaipomenite. Era asa un bun povestitor, ca-i puteam asculta aceste povesti mereu, ca si cand le auzeam pentru prima oara. Era asa de fericit sa se intoarca in timp si sa-mi redescrie aceste momente atat de speciale. Cateva dintre aceste povesti nemaipomenite sunt in scenariul pe care l-am scris despre viata sa si pe care sper sa-l transform, intr-o zi, in film. Am inteles mult mai tarziu cat de profund se simtea roman.

Bineinteles, limba romana era vorbita acasa, intre parintii mei (Sergiu Celibidache se casatorise in anul 1965 cu Ioana Procopie Dumitrescu, o pictorita pe care o cunostea inca din copilaria sa petrecuta in Romania, iar pe 19 iunie 1968 se naste unicul fiu al lui Celibidache, Serge Ioan – n.r.). De asemenea, el era in contact permanent cu familia sa si cu multi prieteni blocati in Romania comunista, fiind mereu rapid in a deschide scrisorile de acasa. Dar casa de tara din apropierea Parisului era cea mai buna marturie si o vedeam, pur si simplu, ca o casa de tara frantuzeasca pentru week-end. De abia atunci cand a venit verisorul meu, Radu (Macovei), pentru inmormantarea tatalui meu, am fost socat de aspectul si sentimentul pe care ti le dadeau acest loc. Casa aceasta era o replica dupa cele ce le poti gasi in Iasiul pe care tatal meu l-a parasit atat de brusc, impreuna cu familia si copilaria sa."

Festivalul Celibidache 100 se apropie de  final. Cum a reactionat publicul roman, cum au reactionat studentii, tinerii carora le este adresat in primul rand prin numeroasele masterclassuri? "In cele din urma nu este despre tatal meu si nici despre fenomenologia sa, ci despre sunet si sansa acestuia de a se transfoma in muzica pentru audienta de la Ateneu. Opt seri foarte speciale cu Maestrul Mandeal si compozitia tatalui meu, «Gradina de buzunar» incheind cu premiera mondiala a compozitiei tatalui meu «Haz de necaz», pe care abia astept sa o descopar impreuna cu Filarmonica Enescu si Maestrul Mark Mast in calitate de dirijor. Este o perioada foarte speciala pentru noi si, poate, si pentru tatal meu, deoarece oameni din intreaga lume vor descoperi, in sfarsit, compozitorul ascuns in spatele legendarului dirijor. Toate acestea se vor intampla in fata ochilor nostri, in Bucuresti, impreuna cu Orchestra Romana, in fata audientei romane, astfel incat intreaga lume sa poata avea o experienta unica.

Acest intreg capitol reprezinta o perioada in viata mea pe care nu o voi uita. Nu numai ca mi-a dat ocazia sa-l reunesc pe tatal meu cu iubita sa tara, dar in acelasi timp am acceptat sa fiu mandru ca sunt fiul tatalui meu, pe care nu l-am vazut, copil fiind, ca un om cu care sa te intelegi usor sau care sa aiba un caracter facil. Mai mult, aceasta mi-a permis sa fiu martor al setei si a dorintei ascunse a acestei tari pentru a celebra, recunoaste si imbratisa valorile adevarate, valori asupra carora nu se mediteaza intr-adevar de catre societatile moderne si cu atat mai putin sa fie apreciate de acestea.

Reactia oamenilor si a studentilor a fost extrem de incurajatoare. Profesori venind din toata lumea au fost surprinsi de muzicalitatea unora dintre acesti studenti. Suntem, in acest moment, in discutii pentru alte planuri si posibile schimburi internationale cu alte tari. Asteptarile mele cele mai mari au fost depasite si sunt, pur si simplu, incantat sa vad ca Romania este curioasa si confirma un real interes pentru ceea ce se intampla in spatele magiei transfomarii sunetului in muzica. Succesul masterclassurilor a depasit asteptarile noastre. Acum astept concertele cu nerabdarea unui copil!"

Esti divin! Dumnezeu te-a trimis pe pamant!
La scurt timp dupa ce si-a inceput cariera in 1969, la Lausanne, la Teatrul "Le Lapin Vert", maestrul Gheorghe Zamfir avea la picioare, in 1973, intreaga Franta. Concerte peste concerte, distinctii, Ordinul Meritul cultural al Frantei, astfel a fost rasplatit pentru arta de a transforma sunetul naiului si folclorul romanesc intr-un veritabil slagar al lumii. Invitatia de a canta la Teatrul de la Ville, prestigioasa sala pariziana – avea sa se incheie cu pecetluirea unei frumoase prietenii cu maestrul Sergiu Celibidache. 14 concerte in doua saptamani, un tur de forta, un triumf al folclorului romanesc, al artistilor care n-aveau nevoie de partituri pentru a canta, iar succesul era fenomenal.

Cantau cu tot sufletul, iar oboseala nu-si spunea cuvantul, in detrimentul benzilor de magnetofon ale altor artisti, care, in acel maraton, au cedat. Maestrul Gheorghe Zamfir si taraful sau – din care faceau parte, intre altii, Marin Chisar si Efta Botoca – ridicau sala in picioare. "Inainte de a sfarsi fulminanta serie de concerte de la Theatre de la Ville, la finalul unuia dintre ele, in timp ce spectatorii aplaudau frenetic, a coborat din fundul salii un om inalt, cu parul alb, de o frumusete cereasca. Avea fata scaldata in lacrimi. Un zambet de fericire i se citea in coltul gurii. Lumea s-a dat la o parte, s-a suit pe scena, mi-a luat capul in maini, m-a sarutat pe frunte si mi-a soptit: «Esti divin! Dumnezeu te-a trimis pe pamant! Sunteti divini, unici, cum puteti canta atat de frumos?! » A mers apoi la fiecare si i-a sarutat pe obraji. «Sunt Sergiu Celibidache!

Maine am o repetitie cu Orchestra Radio. Va invit la repetitie si apoi la masa. Va astept si va sarut». Si-a plecat. Am ramas inlemnit, pironit pe scena. Marele Maestru fusese numit sef al Orchestrei Nationale a Frantei de foarte scurt timp. A doua zi am fost cu totii prezentiI la sala de la Radio France, la repetitie, dupa care Maestrul ne-a invitat la masa, la un restaurant din preajma Casei Radio. Am discutat multe despre muzica si despre folclor, si asa s-a nascut o prietenie ce avea sa dureze ani de zile. Ne intalneam aproape in fiecare zi sau de trei-patru ori pe saptamana in 4 rue Tronchet, la masa la Mamy Sally, sa facem muzica!", isi aminteste maestrul Gheorghe Zamfir. (Luminita Ciobanu)

N.R. Informatiile din biografia lui Sergiu Celibidache si fotografiile ne-au fost puse la dispozitie de Fundatia Sergiu Celibidache.