Serviciile secrete: între mit şi realitate (III)

Ceea ce face diferenţa serviciilor secrete occidentale în raport cu cele  ce acţionează în regimurile autoritare este continua preocupare a societăţii civile pentru a crea un mecanism de coordonare şi control care să preîntâmpine derapaje nedorite. Obiectiv şi aspiraţie extrem de dificile tocmai datorită specificului activităţilor desfăşurate de serviciile secrete. Cerinţa porneşte de la faptul că, în majoritatea ţărilor lumii, serviciile secrete şi îndeosebi serviciile secrete externe/spionaj se află în coordonarea şi sub controlul direct al persoanei aflate mai mult sau mai puţin temporar în vârful piramidei politice. Respectiv a preşedintelui, dacă este vorba de un regim prezidenţial, sau a primului ministru dacă este vorba de un regim parlamentar. O autoritate augmentată apoi cel puţin formal de structuri politico-birocratice menite să împiedice abuzul de putere al celui în cauza sau a grupului de interese căruia aparţine.

Dacă controlul discreţionar cum este cazul regimurilor autoritare deschide cu uşurinţă cutia Pandorei la nivelul abuzului de putere, mecanismul politico-birocratic de control ce augmentează autoritatea preşedintelui sau a primului-ministru poate avea efecte negative neaşteptate. Între acestea se numără uneori blocarea îndeplinirii eficiente a sarcinilor încredinţate serviciilor secrete. Cazurile cele mai elocvente pentru această speţă în ultimul deceniu sunt operaţiunile din domeniul combaterii terorismului internaţional. Birocratizarea excesivă este maladia numărul unu a sistemului instituţional occidental cu extensia de rigoare la nivelul structurilor serviciilor secrete. Paradoxal, cu cât se invocă mai mult implementarea aplicaţiilor de tip birocratic ca mijloc de sporire a eficienţei şi disciplinei instituţionale, cu atât mai mult se obţine efectul contrar.

În domeniul muncii de informaţii, birocratizarea dă naştere unei specii profesionale care îşi justifică existenţa şi multiplicarea prin parazitarea cadrelor ce-şi desfăşoară direct activitatea pe terenul de acţiune informativ operativă. Rarele pusee de revoltă ale celor din urmă, chiar şi atunci când sunt prezentate factorilor politici din afara structurilor informative au rareori şanse de succes, tocmai pentru că sunt sub controlul instituţional al speciei birocratice care ştie cum să le disipeze. De unde şi dictonul “birocrat la birocrat nu-şi scoate ochii”.

Este interesant de observat că, în pofida existenţei unui sistem formal ierarhic instituţionalizat de coordonare şi control al activităţii serviciilor secrete occidentale, periodic se poate constata tendinţa autorităţii supreme (preşedinte sau primul-ministru) de a monopoliza tacit, fie şi temporar, aceste atribuţii. Cu precădere, în momente sau situaţii de criză, de stres politic, militar sau economic. Între altele pot fi amintite situaţii precum cea a primului-ministru britanic Margaret Thacher după izbucnirea conflictului din Insulele Falkland şi greva prelungită a minerilor sau cea a preşedintelui francez Francois Mitterrand în timpul puternicei campanii publice internaţionale de condamnare a detonarilor nucleare în aer liber pe atolurile din oceanul Pacific. În acelaşi timp, tentaţia liderilor politici de a folosi capacitatea informativ-operativă a serviciilor secrete pentru apărarea sau promovarea intereselor personale sau ale grupului politic cărora aparţin este de multe ori de neînvins. Când rămân necunoscute opiniei publice sau adversarilor politici, totul este aparent în regulă, deşi fiecare dintre aceste acţiuni creează dependenţe importante între comanditar şi executant. Dependenţe care servesc oricui, mai puţin intereselor naţionale.

Când abuzurile de ordin personal sau de grup sunt descoperite, ele devin scandaluri publice ce compromit atât factorii politici incriminaţi, dar proporţional sporit prestigiul serviciilor secrete implicate. Cu titlu ilustrativ poate fi amintit la acest capitol scandalul provocat de descoperirea acţiunilor investigative întreprinse de serviciul de informaţii olandez asupra unor membri ai familiei regale la solicitarea altor membri ai aceleiaşi case regale în afara circuitului aprobărilor oficiale. Sau implicarea, la cererea preşedintelui, a serviciilor secrete franceze în investigarea, considerată ilegală, a unui fost prim-ministru, devenit competitor incomod pe scena politică. O dovadă în plus, dacă mai era nevoie, ce demonstrează limitele obiective ale mult lăudatului control multiplu al sistemului politico-birocratic.

Relaţia opiniei publice cu serviciile secrete la capitolul imagine este una de tip dinamic, neliniară şi care ar putea fi caracterizată ca fiind una de tip “love-hate”. O distincţie importantă ce marchează această relaţie este dacă regimul respectiv se află în stare de pace sau în stare de război, incluzând toate fazele intermediare între cele două extreme. În situaţiile conflictuale fie ele “calde”, fie “reci”, în mod natural centrul de greutate al activităţilor serviciilor secrete se deplasează net în direcţia preponderenţei intereselor naţionale majore, acestea beneficiind masiv de sprijinul întregii societăţi chiar şi pentru situaţiile în care se înregistrează anumite eşecuri temporare. În timp de pace, eşecurile, mai ales atunci când sunt considerate ca aducând prejudicii nejustificate în raport cu obiectivul acţiunilor întreprinse, provoacă reacţii mult mai aspre, iar uneori necruţătoare la adresa factorilor politici coordonatori. O astfel de situaţie poate fi ilustrată de decizia prezidenţială franceză de a scufunda în 1985 prin explozie unul dintre vasele organizaţiei ecologiste Greenpeace, “Rainbow Warrior”, în Auckland, Noua Zeelandă. În opoziţie, ca tip de reacţie noncritică a opiniei publice poate fi citat cazul operaţiunii serviciului israelian de a executa în Norvegia în iulie 1973, la Lillihammer, pe Ahmed Bouchiki, un chelner marocan identificat în mod eronat ca fiind Ali Hasan Salameh, cunoscutul lider al organizaţiei palestiniene Septembrie Negru. 

Nu de puţine ori, conducerea profesională a serviciilor secrete resimte acut absenţa culturii politice şi a muncii de informaţii în conlucrarea cu factorii politici sub a căror coordonare şi control lucrează. Foarte mulţi dintre cei ajunşi în vârful piramidei politice ştiu puţin, sau, şi mai grav, cred în mod eronat că ştiu mult despre specificul muncii de informaţii. Se întâmplă şi la case mai mari, cum se spune, recte conducerea politică a marilor puteri. Dacă cineva ar avea curiozitatea de a întocmi un grafic evaluativ al competenţelor personale ale liderilor politici aflaţi în postura de a direcţiona şi controla activitatea serviciilor secrete, ar rămâne cu siguranţă uimit de zigzagurile aleatorii ale acestuia. De la maxima competenţă care în cazul Statelor Unite se cheamă George H.W. Bush (tatăl ultimului preşedinte Bush) sau, în cazul Rusiei, Vladimir Putin, până la personalităţi pe care din respect public nu le amintesc, dar care au tratat cu superficialitate, subiectivism, neîncredere sau indiferenţă aceste structuri instituţionale speciale. Şi asta, în pofida prerogativelor de a-şi plasa în vârful ierarhic al acestor servicii propriii oameni de încredere. Efectul nociv al unor asemenea situaţii este acela că generează în mod natural un transfer informal de atribuţii şi implicit de putere unei elite birocratice de tip autonom ce funcţionează practic cvasiilegal, dar “în numele salvării şi protejării intereselor naţionale”. Partea şi mai delicată este că această elită are tendinţa de a-şi păstra autonomia, chiar şi în situaţia când următorul preşedinte sau prim-ministru încearcă să-şi exercite atribuţiile legale.

Marea diferenţă între regimurile democratice şi cele autoritare este că întotdeauna acestea din urmă au folosit mult mai activ şi mai eficient serviciile secrete pentru implementarea obiectivelor politice interne şi externe. Cazul lui Nicolae Ceauşescu este unul de mare referinţă pe plan internaţional.

În egală măsură, este la fel de adevărat că şi cei care se situează invariabil în corul criticilor politici ai activităţilor serviciilor secrete aduc argumentul nu tocmai uşor de ignorat că istoria a demonstrat în mod repetat că mai toate evenimentele importante ce au generat crize cu impact internaţional au luat prin surprindere aceste structuri, deşi aceasta este menirea lor principală. Şi mai grav, când au existat fie şi informaţii parţiale despre posibila producere a acestor evenimente, ele fie s-au pierdut în oceanul sistemului birocratic, fie au fost pur şi simplu ignorate de factorii politici. Stalin a ignorat informaţiile ce i-au fost aduse pe linia lui Richard Sorge, dar şi a celor provenite de la reţeaua plasată în Europa occidentală privind atacul Germaniei; plasarea iniţială a rachetelor sovietice în Cuba a rămas o operaţiune necunoscută factorilor politici de decizie americani până la documentarea acesteia de serviciul de informaţii vest-german; operaţiunea de invadare a Cehoslovaciei a fost considerată de Washington până în ultima clipă ca fiind expresia unui joc-test de tip informativ operativ, argumentul suprem al preşedintelui când i-au fost prezentate informaţii certe de sorginte germană fiind “nu se poate, am vorbit acum o jumătate de oră cu ambasadorul nostru la Moscova”; căderea regimului şahului Reza Pahlavi, unul dintre aliaţii-cheie ai puterilor occidentale a fost o surpriză de proporţii în cercurile politice ale acestor ţări; şi lista poate continua, după cum urmează: invadarea Afganistanului de Uniunea Sovietică; atacul israelian ce a declanşat războiul cu ţările arabe în anul 1967 şi s-a încheiat cu păstrarea sub control militar a provinciei Gaza, West Bank, Sinai şi înălţimile Golan; atacul argentinian asupra Insulelor Falkland, surpriza justificată de SIS în faţa primului-ministru prin faptul că tăierile succesive de personal au lăsat serviciul cu un singur om plasat în poziţii operaţionale pentru întreaga Americă de Sud; procesul dinamic de reunificare a celor două Germanii; finalizarea cu succes a programelor de înarmare nucleară a Indiei şi a Pakistanului etc.

Va urma