Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am lipsit de la înmormântarea lui Adrian Păunescu deoarece, în ziua aceea, condiţia fizică nu mă dădea afară din casă. Am rămas, în schimb, în faţa televizorului, urmărit de cunoscutul îndemn al Mântuitorului în faţa femeii care, conform legii lui Moise, trebuia lapidată pentru că fusese surprinsă păcătuind: "Cine dintre voi este fără păcat, să arunce primul piatra..." (Ioan 8,7)
Ştiam că Păunescu avea mulţi duşmani, dar mă iluzionam că atâta timp cât trupul poetului încă nu s-a răcit de tot, aceştia, fie ei creştini sau atei, vor păstra tăcerea în faţa cumplitei taine a morţii. Sigur, în haosul nostru naţional în care toţi luptă cu toţi, în care până şi morţii sunt obligaţi să lupte, am crezut că măcar oamenii cu oarece carte vor trage concluziile cuvenite din lecţia brutală pe care ne-a dat-o istoria ultimelor şapte decenii, adică de la începutul războiului până în zilele noastre. După zeci de ani de comunism, după alte două decenii de anticomunism primitiv, mă gândeam că, poate cu excepţia celor născuţi după Revoluţie – dar nici chiar aceştia – , nimeni sau aproape nimeni nu are dreptul să ridice piatra. Căci în România au fost patru milioane de membri de partid care, la rândul lor, au avut familii. Alte sute de mii erau înregimentaţi într-o organizaţie a celor fără partid, ca să nu vorbesc şi de milioanele care, la numeroasele mitinguri sau cu ocazia şi mai numeroaselor "vizite de lucru", strigau "Ceauşescu – PCR!" sau semnau listele pentru realegerea Secretarului General. Nu are nici o însemnătate dacă într-adevăr credeau în lozincile pe care le strigau, important era că se purtau de parcă ar fi crezut. Apoi, mulţi s-au înscris în partid de dragul carierei. Conştienţi că au o singură viaţă, irepetabilă, adică un timp limitat în care puteau să-şi construiască o carieră, să-şi folosească toate şansele pentru a se împlini pe cât posibil, profesional şi intelectual. Şi, dacă se ivea prilejul, să cunoască şi ceva din lumea înconjurătoare. Or, pentru toate acestea, intrarea în partid era obligatorie. Mulţi luptători postrevoluţionari pentru democraţie uită de listele de aşteptare pentru a fi luaţi în discuţie, căci era o ordine şi un procentaj la primirea în partid: muncitorii, ţăranii şi, la coadă, intelectualii. Dar tragic este că şi astăzi, după atâtea dureroase experienţe, aceştia nu ştiu, dar mai ales refuză să privească ce se petrece în jurul lor. Căci, la fel ca şi în "epoca de tristă amintire", şi acum trebuie să împrumuţi culoarea unui anumit partid pentru a avea chiar şi cea mai neînsemnată funcţie de conducere. Ba, într-un moment stupid ca acesta, al concedierilor şi restructurărilor, pentru a-ţi păstra locul de muncă a devenit obligatorie culoarea politică dominantă. În anii aceia nu exista nici o speranţă, socialismul şi comunismul păreau veşnice, credeam că suntem definitiv condamnaţi la comunism, drept pentru care cei mai mulţi vedeau posibilitatea unor schimbări în bine doar din interiorul partidului. Faptul că, în timpul Primăverii de la Praga, nu puţini oameni de valoare, cărora nu le era indiferentă soarta ţării lor, au cerut să se înscrie în partid este un argument incontestabil. Căci Primăvara pomenită venea după o iarnă foarte, foarte grea: teroarea instalată de comuniştii veniţi pe tancuri sau pe lângă ele, arestările, exterminarea în închisori a tuturor liderilor politici importanţi, canalul şi colectivizarea forţată, luptele din munţi şi frica înrădăcinată profund în oameni. "Taci să nu te audă!" era ordinul cel mai frecvent rostit. Cei de vârsta mea şi-au început şcoala învăţând istoria şi geografia Uniunii Sovietice, "limba rusă cântând" şi, desigur, tot ce putea contribui la cunoaşterea şi admirarea superlativă a "Marii Surori de la Răsărit". Epocă pe care luptătorii de astăzi pentru democraţie o cam sar din lucrările lor. A reveni la clasicii noştri, a descoperi că şi noi avem o ţară, o cultură şi nişte tradiţii au cerut un efort îngrozitor. Nu cred că are cineva dreptul să ridice piatra dacă nu a cunoscut toate aceste încleştări tăcute, complicate şi dureroase pentru a dobândi libertatea de a vorbi despre noi înşine ca români. Sigur, nu răspund copiii de faptele părinţilor, dar e bine totuşi să le cunoască aşa cum au fost şi să se manifeste în consecinţă. În 1964, după cunoscuta declaraţie de independenţă, au fost eliberaţi din închisori deţinuţii politici. Mai mult, în următorii câţiva ani, până la minirevoluţia culturală, au fost restabilite legăturile cu tradiţia, cu clasicii a căror operă fusese răstălmăcită, înjosită de nişte ideologi de import. Aşa se face că, greşind, poticnindu-ne, ocolind sau luând-o din alt punct, am ajuns unde trebuia. Doar nişte idioţi, care niciodată n-au făcut absolut nimic, s-au trezit să împartă lumea în alb şi negru. Pe Adrian Păunescu l-am cunoscut cu o jumătate de secol în urmă, încă înainte de a fi publicat prima poezie. Era în stare să recite nopţi întregi, din marii noştri poeţi, dar şi din versurile proprii. Părea o furtună ce nu putea fi oprită, o energie imposibil de stăpânit. Noi, câţiva, copiam cu mâna, din revistele vechi pe care le puteam găsi, poeziile lui Blaga, făceam culegeri din versurile lui sau dintr-ale poeţilor americani Robert Frost şi Carl Sandburg ori din publicaţiile Partidului Comunist Francez care ajungeau la noi: l’Humanité şi Lettre francaise. Mai mult, ni se păreau buni toţi cei "înjuraţi" de Beniuc, Novicov sau Vitner. Cu alte cuvinte, ne recâştigam treptat identitatea o dată cu ţara, iar în acel August 1968, am avut sentimentul deplin că, în sfârşit, eram o naţiune. A venit apoi minirevoluţia culturală care ne-a temperat entuziasmele şi ne-a adus cu picioarele pe pământ. Romanul meu de debut, Absenţii, a fost interzis. Nimeni nu mi-a explicat de ce şi nimeni nu a luat în seamă protestele mele care au durat câteva luni. Toţi ridicau din umeri şi vorbeau în şoaptă. Atunci am înţeles un lucru extraordinar de simplu: că eşti răspunzător de fiecare cuvânt scris sau rostit şi că, în împrejurări dificile, rămâi singur, ocolit de lume. Cu cât presa occidentală vorbea mai mult de minirevoluţie şi de cărţile interzise, cu atât îmi sporea singurătatea şi izolarea. Atunci Păunescu mi-a luat primul interviu şi faptul că cenzura a admis să fie tipărit a fost singurul semn că puteam publica din nou. Nu pot să uit acest sprijin atât de necesar, dar nici lecţia decisivă pe care am învăţat-o în acele luni. Adrian Păunescu mi-a întins încă o dată mâna când mi-a oferit un loc de muncă la Flacăra, de departe publicaţia cea mai interesantă a vremii. Oricât ar părea de ciudat, mutarea mea în Bucureşti trebuia aprobată de Ceauşescu. Nu vreau să vorbesc despre modul în care am fost refuzat: "Trebuie întărite oraşele tradiţionale etc.". În situaţia mea, au fost foarte mulţi, de diferite profesii, de la artişti de renume la inventatori, medici celebri şi până la oamenii simpli care îi datorează recunoştinţă lui Păunescu. Oricum, în ultimul deceniu, deveniseră tot mai asurzitoare vocile celor care nu conteneau să repete: "Ceauşescu – PCR! Stima noastră şi mândria: Ceauşescu, România!" Şi alţii l-au "cinstit" pe Conducător, din motive diferite: şefii celor mai mari state ale lumii, importante personalităţi politice, culturale şi religioase ale vremii, cum de altfel, se poate vedea în filmul lui Andrei Ujică. Cât despre Adrian Păunescu, nu vreau să-l apăr sau să-l justific. Pur şi simplu spun ceea ce am văzut şi citit în vremea aceea. Până cu vreo doi ani înainte de Revoluţie, în Occident erai apostrofat dacă ziceai o vorbă rea despre Ceauşescu. Nu e bine să uităm aceste detalii. Mi se pare foarte important că, datorită lui Adrian Păunescu, sute de mii de oameni au învăţat să îndrăgească marea poezie şi să descopere pagini esenţiale ale istoriei românilor până atunci interzise, sau cântece patriotice care, în vremuri foarte dificile, au stimulat curajul şi au întreţinut moralul celor mulţi. El şi-a mărturisit deschis simpatia pentru Conducător, l-a cântat "demn şi de bunăvoie", dar îngrozitor de trist mi se pare că astăzi, acelaşi Conducător ar câştiga alegerile. Că după două decenii de trăncăneală, adunăm zilnic roadele laşităţii, prostiei şi nepăsării. Dacă astăzi, Adrian Păunescu a fost însoţit spre cimitir de mii de oameni şi de alte câteva milioane prin intermediul televiziunilor, este pentru că, exact ca atunci, românii simt nevoia să devină iarăşi o naţiune, să-şi redobândească tradiţia, miturile, eroii şi tot ceea ce i-a ajutat să străbată veacurile. Ei s-au convins pentru a nu ştiu câta oară că au fost înşelaţi, că foştii internaţionalişti proletari, care s-au metamorfozat repede în globalişti, au călcat în picioare multul sau puţinul de care are nevoie acest popor. De altfel, din câte îmi este dat să observ, aici, la acest capitol, începe să se alinieze practicilor altor popoare. Cenaclul lui Păunescu a început prin a avea 60 de spectatori. Luptătorii noştri pentru democraţie, supertelevizaţi, au sfârşit prin a avea acelaşi număr de telespectatori. În sfârşit, nu este treaba mea să spun ce loc va ocupa Adrian Păunescu în istoriile de mâine ale literaturii. Lângă Eminescu, după Eminescu, mai bun ca Eminescu, aşa cum s-au exprimat diverşi oameni simpli, fără carte multă, sub impresia dispariţiei poetului. Sigur este că, din cauza atmosferei din acest moment, a dispreţului pentru şcoală şi cultură a conducătorilor, riscăm să ajungem curând o naţie de cititori ai regulamentelor necesare luării carnetului de şofer. Şi nimic mai mult. Nu am mania primitivă a clasamentelor: scriitorul numărul unu, doi, trei etc. Pe vremea Răposatului propusesem să li se dea scriitorilor grade. În acest fel, un scriitor locotenent nu putea fi mai bun decât un scriitor colonel şi aşa mai departe. Mai mult, chiar dacă nu îţi plac deloc poezia şi cântecele lui Păunescu, trebuie respectată – aşa cum le respecţi votul, alegerea – şi nevoia oamenilor de a se şti o naţiune, de a nu fi umiliţi de toţi impostorii, de a dovedi lumii că, dacă nu suntem mai buni decât alţii, nu suntem nici mai răi. Oamenii au nevoie şi de blândeţe şi de victorii, şi de candoare şi de iubire. În România există cam 120 de posturi de televiziune şi nu ştiu câte mii de poeţi şi versificatori. Şi totuşi, doar Păunescu, viu, dar şi mort, a reuşit să adune milioane de cititori şi de ascultători. Fenomenul trebuie studiat şi înţeles. Păunescu a făcut şi el erori şi păcate, ca orice om, dar a reuşit să însemne foarte mult pentru semenii lui. Oare de ce? În ciuda milioanelor de admiratori, a avut detractori statornici şi cu experienţă. Nu era greu de ghicit cine vor fi cei care vor ridica primii piatra. Aceştia trăiau şi în anii de glorie ai Cenaclului Flacăra şi, desigur, ai lui Păunescu, dar pe atunci îl citau pe Ceauşescu sau tăceau laşi cu gândul că vor ajunge în Comitetul Central. Comunismul, "regimul criminal şi ilegitim", le era la fel de util precum le este astăzi anticomunismul. Gestul lor ar fi fost probabil de înţeles dacă, la rândul lor, nu ar fi proslăvitorii interesaţi ai actualului preşedinte. Şi, desigur, "rezerva de cadre" al celui ce va urma, căci, după ce au primit tot ce se putea (bani, funcţii, decoraţii etc.) de la domnul Traian Băsescu, acum, încet, încet se desolidarizează de el, aşa cum au făcut-o, nu prea demult, de domnii Iliescu şi Emil Constantinescu. În sfârşit, i-aş mai crede şi dacă ar protesta împotriva unei legi aberante, fără prea mare legătură cu cultura şi demnitatea naţională, Legea Educaţiei, de exemplu. Sau cu umilinţa de fiecare clipă îndurată de români...
Articolul din Ediţia de colecţie dedicată poetului Adrian Păunescu de marţi, 30 noiembrie.
Ediţie de Colecţie în 48 de pagini şi DVD
"A avut viscol în cuvânt... versurile îi veneau de la sine, iar rimele soseau întotdeauna la timp..."
Jurnalul Naţional vă aduce marţi, 30 noiembrie, o Ediţie de Colecţie eveniment. 48 de pagini in memoriam Adrian Păunescu şi DVD-ul: "Te salut, generaţie în blugi", un documentar de excepţie despre "Cenaclul Flacăra". Adrian Păunescu – Omul. Adrian Păunescu – Poetul. Fotografii-document. Mărturii ale celor care l-au cunoscut îndeaproape. Poezii cenzurate. Reportaje de dincolo de Prut. Trăiri. Destăinuiri. Adrian Păunescu – despre Adrian Păunescu. Memorii publicate în Jurnalul de duminică: "De câte ori am încercat să-mi povestesc propria viaţă, am avut sentimentul că e prea devreme şi că lucrurile – deşi s-au petrecut – nu sunt definitiv aşezate. Mi se părea că oricând e posibil un recurs. Am trăit o anumită senzaţie, de repetiţie generală, înaintea unui spectacol care întârzia. Am mai încercat să scriu în câteva rânduri povestea vieţii mele... M-am simţit ca un arheolog cutreierând prin propria memorie. şi mi-am dat seama cât de cinic se uită trecutul la noi... Nepăsător şi cinic. şi intratabil..."
O Ediţie de Colecţie eveniment. Marţi, 30 noiembrie numai cu Jurnalul Naţional.
