Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Într-un interviu acordat ziarului Adevărul în luna august 1990, Silviu Brucan făcea o "radiografie" a guvernării post-revoluţionare, după mai bine de jumătate de an de la evenimentele din decembrie 1989. În opinia "profetului" democraţiei româneşti, guvernul trebuia să ia măsuri urgente pentru "spălarea" imaginii ţării, în contextul în care în luna septembrie 1990 avea loc reuniunea miniştrilor de Externe ai Comunităţii Economice Europene. La acel eveniment trebuia să se discute şi problema relaţiilor dintre CEE şi România, în contextul deschiderii negocierilor cu unele state din Europa de Est. Brucan avertiza că fără cooperarea guvernelor şi companiilor occidentale, programele de reformă din România nu aveau nici o şansă.
Pentru a da un semnal pozitiv Occidentului, Silviu Brucan îi invita pe preşedinte şi pe primul-ministru să iasă din "sectarismul" politic şi să se aşeze la masa negocierilor cu şefii partidelor parlamentare. Personal, Brucan discutase recent cu aceştia, fiind de părere că erau oameni de bună credinţă. Preşedintele PNL Radu Câmpeanu îi lăsase impresia de "bărbat de stat" luminat, care realiza că deasupra intereselor de partid trebuia să stea cauza naţională. Despre Ion Raţiu avea de asemenea cuvinte de laudă, caracterizându-l drept un om inteligent, mare expert în afaceri, care conştientiza care îi era interesul în vara anului 1990. "Prietenului" Geza Domokos îi recomanda să contribuie cu toate forţele la bunăstarea României, pentru binele minorităţii maghiare care trăia în graniţele sale. În concluzie, Silviu Brucan concluziona că dacă personal reuşise să-i aibă parteneri de dialog pe şefii principalelor partide politice, acelaşi lucru puteau să-l facă şi Ion Iliescu şi Petre Roman.
Însă dialogul cu partidele parlamentare nu era suficient pentru a spori încrederea Europei Occidentale în România. Silviu Brucan aprecia că "proba de foc" a voinţei politice era trecerea la o economie de piaţă reală. Aşadar, piaţă fără economie şi proprietate privată nu era posibilă, iar guvernanţii trebuiau să dea semnale pozitive în exterior în acest sens. Brucan recomanda regimului FSN să se delimiteze de lozinci păguboase de genul "Nu ne vindem ţara" şi să încerce să atragă populaţia de partea privatizării. Pentru a preîntâmpinia rezistenţa opiniei publice, propunea tehnici manipulative, prin privatizarea unor sectoare faţă de care populaţia avea nemulţumiri.
Spre exemplu, industria hotelieră de care se plângea tot omul vara, fie că era la munte, fie că era la mare. Trebuiau alese, în opinia sa, şase-opt hoteluri din cele 100 de pe litoral, două hoteluri mari în Bucureşti şi câte unul la Sinaia şi la Poiana Braşov pentru a fi scoase la vânzare.
Printr-o campanie publicitară de mare anvergură, licitaţia trebuia anunţată pe plan internaţional. Dacă guvernul reuşea să atragă marile companii din domeniul hotelier pe piaţa românească în această "operaţiune", inevitabil ar fi urmat şi alte privatizări care aduceau atât capital de imagine ţării, cât şi turişti bogaţi în oraşele României.
