Sora folkului de cântec şi de suflet

Colegii şi prietenii Tatianei îşi găsesc cu greu cuvintele, printre lacrimi, printre gânduri, printre întâmplări devenite de-acum amintiri.

VICTOR SOCACIU
"O dată cu dispariţia ei am pierdut una dintre cele mai «tragice» voci pe care le-a avut vreodată folkul românesc. Ne va lipsi, cu siguranţă, căci a fost una dintre marile talente feminine, o voce deosebită pe care o regretăm cu toţii. Era un caracter foarte puternic. Am încercat să o sprijinim, fiecare cum a putut, însă de multe ori ea era cea care ne îmbărbăta. S-a stins prea devreme, însă a lăsat în urmă o carieră frumoasă şi o adevărată arhivă de cântece de mare sensibilitate, cu o încărcătură emoţională unică, cum numai vocea ei a putut să transmită marelui public".

MAGDALENA PUŞCAŞ
"Cuvintele sunt prea goale şi prea puţine... Sunt încă foarte marcată. O dată cu ea s-a încheiat şi o perioadă din viaţa mea. Un om extraordinar, care a ars intens într-un timp foarte scurt... Ne-a dăruit cântecul ei, tinereţea ei, practic toată viaţa ei. În fiecare dintre noi rămâne o bucăţică din sufletul ei, prin intermediul pieselor pe care ni le-a dăruit. A fost sora mea de suflet, sora mea mai mică. Atât timp cât drumurile vieţii ni s-au intersectat, ne-am împărţit şi bucurii, şi necazuri. Apoi, ea a venit în Bucureşti, s-a simţit singură până când a întâlnit câteva prietene care au sprijinit-o, iar noi ne-am ajutat de la distanţă... Din păcate a rămas fără părinţii ei, din păcate noi am rămas acum fără ea... Parcă nu-mi vine să cred că acum o săptămână, cu doar şapte zile în urmă deci, am cântat împreună la Folk You! Am putea spune multe, am putea scrie multe, şi tot ar fi prea puţin... Sentimentele nu se pot scrie, se pot doar trăi. Singurul lucru bun este că, în drumul ei spre cer, s-a dus cu aplauze. Publicul a aplaudat-o sincer şi din inimă la ultimul ei recital. Ne-am marcat viaţa reciproc, rămâne sora mea de suflet şi de cântec".

MARIA MAGDALENA DĂNĂILĂ
"Nu mai departe de acum câteva zile, la Festivalul Folk You! îmi aşteptam rândul să urc pe scenă. Dar nu mă simţeam deloc bine, îmi era chiar foarte rău. Îmi era frică să nu leşin şi să cad, mi-a trecut prin minte să renunţ. Cum stăteam aşa şi mă gândeam ce să fac, a urcat Tatiana pe scenă şi a început să cânte. Mă uitam şi nu-mi venea să cred câtă forţă, cât zbucium, cât de puternică este, îmi spuneam să-mi fie ruşine dacă mi-a trecut măcar prin gând să spun că nu pot să cânt în acea seară, când în faţa mea era o forţă supranaturală. Asta m-a motivat, mi-am spus că trebuie să mă adun şi să cânt orice ar fi. Deşi mi-a fost destul de greu, am reuşit să fac faţă. Am încercat să-i calc pe urme Tatianei încă din copilărie, când m-am hotărât să-i urmez exemplul. I-am învăţat toate cântecele, pe la 8-9 ani ştiam piesele ei. Când i-am povestit surorii mele acum câţiva ani că am cunoscut-o personal pe Tatiana şi că am cântat pe aceeaşi scenă cu ea, aproape că nu-i venea să credă. S-a convins când a văzut fotografiile şi înregistrările. Mă tot întreb cum a reuşit să treacă peste toate şi mă tot gândesc la faptul că folkiştii, în general, sunt nişte oameni încercaţi"...

MARIA GHEORGHIU
"La Festivalul Folk You! pe care l-am prezentat, am îmbrăţişat-o după recitalul ei şi n-am putut să nu mă mir cât de firav era trupul ei... Noi n-am vorbit niciodată despre boala ei. Ea a fost cea de la care îmi luam tăria în momentele în care îmi era greu. Mă gândeam la ea şi îmi spuneam că problemele mele sunt atât de minore în comparaţie cu cele ale ei... Pierzând-o pe ea am pierdut o parte din echilibrul meu. I-am scris chiar de curând un cântec, l-am compus acum două săptămâni, iar refrenul e aşa: «Îmi pun aripi de drum / Numai lui mă supun / Drumul e lung, greu de parcurs / Şi de nu voi putea să mă apropii de o stea/ Am să cred că cerul e prea sus»...".