Speculanţii carităţii. Acum un veac, dr. Nicolae Minovici dădea o şansă vagabonzilor, rea­da­p­tându-i la condiţia de homo artifex

Cu o suta de ani in urma, ca si astazi, opera individuala, fie ea de caritate sau culturala, era rara. Intr-o lume materialista, jertfa de timp si de forte, inchinata unui scop moral, nu era un exemplu de urmat de multi. "Nu stiu daca sunt cinci oameni in tara noastra care sa se gaseasca in aceasta ca­tegorie; printre acestia cinci se afla insa de buna seama, si inca in primul rand, doctor Nicolae Minovici", re­mar­ca redactorul uneia dintre publi­catiile cele mai prizate in epoca, Ilustratiunea Romana.
Medic expert pe langa Tribunalul din Ilfov (deservind si Bucurestiul), chemat adeseori sa rezolve chestiuni de medicina legala dintre cele mai complicate – relatam nu demult des­pre felul in care a reconstituit chipul atentatorului de la Banca Benzal, ca­re s-a desfigurat cu vitriol inainte de a se sinucide – dr. Minovici, la fel ca si fratii sai, dr. Mina Minovici si chi­mis­tul Stefan Minovici, era deja o pre­zenta cunoscuta in lumea medi­ca­la, stiintifica, sociala a Capitalei. La acea data era directorul serviciului an­tropometric al Societatii de Salvare (pe care a infiintat-o, in 1906) si al Azilului de Noapte. Si pentru ca in ce-l priveste omul muncitor – homo artifex, cum spun latinii – era e­ta­lo­nul suprem, spre asta tinde sa-i con­du­ca si pe vagabonzii Bucurestiului.

Ca medic, rolul lui era de a vindeca, de a obloji rani. Ca om, a consi­derat ca nu trebuie sa-si iroseasca fortele in gesturi banale, ci sa incerce, dupa puterile lui, sa vindece plagile care rodeau Capitala: cersetoria si vagabondajul. N-a reusit pe deplin si cu siguranta azi ne-ar trebui un alt dr. Nicolae Minovici. Insa in epoca eforturile lui erau vizibile. "Se stie ce era pana deunazi cersetoria si vagabondajul in Bucuresti. Pe strazile Capitalei, in fiecare colt, se vedea cate un infirm murdar, gretos care isi etala infirmitatea numai sa stoarca cate un gologan trecatorului. Un spectacol dezgustator care nu se mai vede in nici un oras din Apus si care era o rusine pentru Capitala noastra. Dar nu era numai o rusine, ci si o adevarata sarlatanie, caci cei mai multi din acesti infirmi erau oameni valizi care fugeau de munca sau isi facusera socoteala ca, cu cersitul, pot avea mai mult decat cu munca". Cu asta avea de lupta dr. Minovici acum o suta de ani si, in parte, a avut succes in demersurile lui. Citind insa articolele din presa vremii, imi pare ca prea multe nu s-au schimbat insa intr-un secol. Doar ca acum ne exportam vagabonzii si cersetorii la colturile de strada din marile orase ale Europei (imi amintesc de un pod peste unul dintre canalele Venetiei, la marginea caruia, ca un fel de Ivan Turbinca redesenat, o femeie batrana, cu zece fuste inflorate pe ea, cersea intr-o italiana aproximativa; n-am miluit-o, iar ea, auzindu-ma vorbind romaneste, m-a apostrofat, ca sa tin minte)...

Colonia agricola de la Baneasa
Dar sa vedem care a fost solutia gasita (si aplicata cu succes) acum o suta de ani de neobositul dr. Nicolae Minovici in ce-i priveste pe "spe­cu­lantii caritatii". I-a adunat de pe drumuri si le-a dat un rost, potrivit ideii sale calauzitoare ca omul trebuie ajutat si indreptat prin munca, in vre­me ce pomana nu e decat "o incurajare la lene, care e mama tuturor vi­tiilor". El s-a inteles cu Politia si Pri­­maria Capitalei care i-au pus la in­demana agentii necesari pentru a-i strange de pe drumuri pe cei care va­­ga­bondau, aducandu-i la casa sa din Baneasa, pe langa care organizase o mica ferma agricola. (Casa e cea pe care o admiram si azi, vizavi de Fantana "Miorita"). Iata cum descrie un jurnalist din epoca ce se intampla la "colonia agricola de la Baneasa": "Ici un cersetor batran pliveste buru­i­enile unei culturi de zarzavaturi, dincolo alt mosneag are in grija cres­ca­to­ria de pasari – toate lucruri usoare, po­trivite varstei «delincventilor». Pri­ma zi, cersetorii lucreaza gratis, ca pedeapsa pentru delictul lor, dar zi­le­le urmatoare sunt platiti potrivit mun­cii lor. Dupa ce sunt tinuti catva timp, pana ce sunt deprinsi cu munca si convinsi ca ar fi zadarnic si primejdios sa se reapuce de cersit, li se da drumul, afara de ace­ia care se roaga sa mai fie tinuti catva timp. De retinut nu pot fi re­ti­nuti multa vreme, caci cer­setorii Ca­pi­talei sunt multi si... se perindeaza". Sistemul lui a fost vala­bil mai mult de trei decenii, pana la in­trarea Ro­ma­niei in cel de al doilea raz­boi mondial. Chiar daca nu a eradi­cat cersetoria, macar in epoca a diminuat sim­titor prezenta ei pe stra­zile Capitalei. Dupa razboi, "coercitia prin munca" a capatat alte va­len­te, impuse de so­ci­e­­tatea de tip comunist. Dupa 1989, ni­meni nu s-a mai gan­dit la asta ca la un model viabil. Si, ori­c­um, scara la care trebuie actionat este cu mult mai lar­ga... si de unde atatia "doctori Minovici"?

Vila Minovici
"Casa e construita de arhitectul C. Cerkez, in cel mai curat stil romanesc. Peretii incaperilor au chenare – braie – luate dupa modelele de laicere romanesti; sufrageria indeosebi se remarca printr-un bufet in stil ormanesc, din lemn de tei, cu bogate in­crus­ta­tiuni, care ne arata ce dezvoltare ar putea lua sculptura in lemn cu motive romanesti. In sala de primire am vazut, pe o laita, zestrea unei fete de taran chiabur – bogata colectie de tesaturi romanesti, care desfata ochiul dovedind totodata iscusinta tarancii romane."

"Societatea de Salvare"
"Capitalei noastre, inzestrata cu numerase si bogate spitale, ii lipsea o institutie de caritate ambulanta, care sa ingrijeasca de nenorocirile si accidentele intamplate in raza orasului si care sa fie un auxiliar al spita­le­lor. Or, dl dr. Minovici a dat C­a­pi­talei aceasta institutie, dupa pil­da societatilor similare din Eu­ropa. Ce a ajuns Societatea de Salvare, «Salvarea», cum ii zice in termeni populari, stie toa­ta lumea. Nu e intamplare ne­­no­rocita, nu e accident in Capitala, fara ca Salvarea sa nu fie chemata in ajutor. Dar ceea ce nu stie lumea sunt greutatile nenumarate ce a avut sa in­tam­pi­ne dl dr. Minovici intru injghebarea ei. Trebuiau fonduri, trebuiau automobile si trasuri de transport, trebuia sa se intretina un personal indestulator si gata la datorie (...). A mers cu talerul din om in om, a dat serbari in folosul societatii si dupa o mun­ca uriasa a reusit sa asigure «Salvarii» o existenta linistita."

Copiii nimanui
"Micii vagabonzi sunt si ei intrebuintati la diverse lucrari potri­vite varstei lor. Unii se ocupa cu stuparia, altii uda diversele culturi. Cei mai inteligenti, in care dl dr. Minovici recunoaste oarecare iscusinti, sunt retinuti spre a fi indreptati mai tarziu spre o munca mai spornica. (...) E de prisos sa adaug ca o ordine exem­plara si o curatenie de­sa­var­si­ta domneste in colonia de la Baneasa. Mancarea ce li se serveste e din cele mai nutritive, iar dormitorul e tinut in cea mai mare curatenie."
(fragmente din presa vremii)