Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mi s-a povestit nenorocirea lor cu o nemeritată plasticitate. Cei care mi-aduceau la cunoştinţă cazul păreau obsedaţi de ideea de a-l face căt mai credibil, prin amănuntele oferite. Nici acum n-am să inţeleg de ce atăta grijă pentru credibilitate. Să ascundă ea cine ştie ce vinovăţii şi complicităţi?
Mi s-a povestit nenorocirea lor cu o nemeritată plasticitate. Cei care mi-aduceau la cunoştinţă cazul păreau obsedaţi de ideea de a-l face căt mai credibil, prin amănuntele oferite. Nici acum n-am să inţeleg de ce atăta grijă pentru credibilitate. Să ascundă ea cine ştie ce vinovăţii şi complicităţi?
N-am avut niciodată puterea să contemplu suferinţa. Iar cănd cei incercaţi de ea imi erau cunoscuţi ori chiar rude, aş fi dat orice ca să nu-i văd in clipele in care ii incerca durerea. Un asemenea coşmar a fost pentru mine povestea morţii violente a celor doi prieteni, căntăreţii iubirii, regăsirii şi morţii, Doina şi Ion Aldea Teodorovici.
ULTIMUL DRUM. Nu spun o noutate, reamintind că Doina şi Ion au plecat din casa mea, in acea seară, spre locul morţii. S-au văzut cu fiul meu, Andrei, cu care Ion a aranjat un imprumut derizoriu, pănă la marea lovitură pe care işi propuseseră şi erau siguri că o vor da, chiar din aceasta venind caracterul urgent al plecării. Aşadar din casa mea a inceput ultimul drum. Coincidenţa face ca tot in casa mea să fi ajuns prima veste despre cumplitul accident. Regretatul general Ion Eugen Sandu a primit de la Poliţia Ialomiţa, in zorii acelei zile de octombrie, informaţia că doi cetăţeni ai Republicii Moldova au fost zdrobiţi lăngă Coşereni, intr-un accident de circulaţie, in cursul nopţii. Cu surprindere, generosul general a citit adresa de pe actele lor de identitate: Strada Dionisie Lupu, nr. 84, şi a telefonat să se intereseze de ciudăţenia privitoare la adresă, unde el ştia că stă familia Adrian Păunescu. Din nefericire, nu era o greşeală. Basarabeanul care purta pe paşaportul său numele rusificat de Ivan nu era altul decăt Ion Aldea Teodorovici. Muriseră şi el, şi Doina.
INŢELESURI. La 15 ani de la acel groaznic moment, incerc să desluşesc in tot acel incălcit, nedesluşit coşmar, căteva inţelesuri. Imi apare limpede, acum, faptul că marii artişti, plecaţi cu maşina unui străin, in plină noapte, erau impinşi din spate de sărăcia in care trăiau şi de incapacitatea autorităţilor bucureştene de a le oferi un minimum de condiţii de viaţă, in aşa fel incăt să nu-i oblige să alerge după himera unei afaceri compensatorii.
ADEVÃ...RURI AMARE. Nu ar trebui să uităm, de asemenea, climatul de confuzie creat in jurul lor. Erau şi oameni care ii iubeau. Unul dintre ei sunt chiar eu, astfel explicăndu-se adresa de pe actele lor, la mine acasă, toţi oameni de cultură şi artă basarabeni veniţi in 1990 purtănd pe buletinele lor, cu voia mea, desigur, adresa Dionisie Lupu, 84. Dar pe Doina şi Ion nu au vrut să-i ajute decăt puţini oameni: Alexandru Bărlădeanu, Vintilă Matei, Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Mirabela Dauer, Nicolae Badea.
"RUŞII Ã...ŞTIA DOI". Nu-mi pot reprima, nici acum, revolta pentru toate dejecţiile aruncate impotriva acestor divini soli ai iubirii, de către tot felul de turnuri de control ale otrăvii disoluţiei şi perversiunii. Cum nu i-au făcut şi pe ei şi pe Grigore Vieru, ticăloşii dămboviţeni: bolşevici, comunişti, kaghebişti, spioni! Chiar oameni cinstiţi cădeau pradă automatismelor mizerabile ale epocii şi mă intrebau: ruşii ăştia doi se mută la Bucureşti?
O altă acţiune de forţă impotriva lor venea dinspre dreapta politică, reproşăndu-li-se direct sau indirect că nu-l injură pe Iliescu şi că nu participă la acţiunile destabilizatoare de la Bucureşti, aşa cum o făcuseră la Chişinău. Ce conta emoţia pozitivă care ii cuprinsese pe Doina şi Ion la Bucureşti simţind in jurul lor ţara?
AMENINŢAŢI. Intenţionat, nu insist asupra terorii care s-a dezlănţuit impotriva lor la Chişinău, de unde plecau spre Doina şi Ion jigniri, calomnii, ameninţări cu moartea. Această reacţie, in ciuda neomeniei care stă la baza ei, poate fi, totuşi, explicată. De ce insă toată mizeria potrivnică lor, la Bucureşti? Mai trebuie căutate motive in plus, ale dezunirii noastre? Nu sunt destule toate aceste afronturi, toate aceste ofense, toate aceste campanii denigratoare, ca Prutul să se adăncească, pănă-n lava pămăntului, intre noi?
Nu mai sunt, fireşte, nici eu la inceputul vieţii. Incep să inţeleg, atăt de tărziu, totuşi, că un kilogram de otravă atărnă mai greu decăt un kilogram de petale de trandafir. Toată tinereţea am crezut invers. Mă imbăta iluzia că un fulg de ninsoare trage mai mult in căntarul lumii, decăt o canonadă de noroi. Toate relele care s-au construit, pe ambele maluri ale Prutului, impotriva celor doi lunatici miri, au reuşit să le amărască şi să le innegureze viaţa cu mult mai multă forţă de inducţiune decăt iubirea solară şi solidaritatea fraternă a miilor şi miilor de romăni care ii ascultau şi şi-ar fi dat ani de viaţă pentru ei.
ISTORIE. In puţinul timp dintre momentul cănd ne-am cunoscut şi momentul cănd ei au murit, nu am apucat să scriem decăt trei căntece şi să participăm la căteva momente de istorie, umăr lăngă umăr. Nici acum nu e vremea evocărilor totale. Dar dumul nostru comun pe frontul din Transnistria, in mai 1992, rămăne un fapt semnificativ al biografiei fiecăruia, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Andrei şi Adrian Păunescu. Aşa cum, nu avem ce face, propria noastră lucrare, "Maluri de Prut", e mai durabilă decăt noi: "Curge Prutul intre noi şi plănge/că ni-i greu şi lui la fel i-i greu/la un val de apă, trei de sănge/bietul Prut uitat de Dumnezeu. /Lumea se mai stinge, se mai naşte/E ghimpată sărma dintre fraţi/Vom avea şi noi o zi de Paşte/Hai, romăni, din moarte inviaţi...". Atunci cănd am scris căntecul, nu ştiam că va veni curănd momentul in care la ei doi, la Doina şi Ion, căzuţi absurd intr-o zi de octombrie a ultimului deceniu al veacului trecut, mă voi referi in primul rănd, prin rugămintea: "Hai, romăni, din moarte inviaţi!".
N-am avut niciodată puterea să contemplu suferinţa. Iar cănd cei incercaţi de ea imi erau cunoscuţi ori chiar rude, aş fi dat orice ca să nu-i văd in clipele in care ii incerca durerea. Un asemenea coşmar a fost pentru mine povestea morţii violente a celor doi prieteni, căntăreţii iubirii, regăsirii şi morţii, Doina şi Ion Aldea Teodorovici.
ULTIMUL DRUM. Nu spun o noutate, reamintind că Doina şi Ion au plecat din casa mea, in acea seară, spre locul morţii. S-au văzut cu fiul meu, Andrei, cu care Ion a aranjat un imprumut derizoriu, pănă la marea lovitură pe care işi propuseseră şi erau siguri că o vor da, chiar din aceasta venind caracterul urgent al plecării. Aşadar din casa mea a inceput ultimul drum. Coincidenţa face ca tot in casa mea să fi ajuns prima veste despre cumplitul accident. Regretatul general Ion Eugen Sandu a primit de la Poliţia Ialomiţa, in zorii acelei zile de octombrie, informaţia că doi cetăţeni ai Republicii Moldova au fost zdrobiţi lăngă Coşereni, intr-un accident de circulaţie, in cursul nopţii. Cu surprindere, generosul general a citit adresa de pe actele lor de identitate: Strada Dionisie Lupu, nr. 84, şi a telefonat să se intereseze de ciudăţenia privitoare la adresă, unde el ştia că stă familia Adrian Păunescu. Din nefericire, nu era o greşeală. Basarabeanul care purta pe paşaportul său numele rusificat de Ivan nu era altul decăt Ion Aldea Teodorovici. Muriseră şi el, şi Doina.
INŢELESURI. La 15 ani de la acel groaznic moment, incerc să desluşesc in tot acel incălcit, nedesluşit coşmar, căteva inţelesuri. Imi apare limpede, acum, faptul că marii artişti, plecaţi cu maşina unui străin, in plină noapte, erau impinşi din spate de sărăcia in care trăiau şi de incapacitatea autorităţilor bucureştene de a le oferi un minimum de condiţii de viaţă, in aşa fel incăt să nu-i oblige să alerge după himera unei afaceri compensatorii.
ADEVÃ...RURI AMARE. Nu ar trebui să uităm, de asemenea, climatul de confuzie creat in jurul lor. Erau şi oameni care ii iubeau. Unul dintre ei sunt chiar eu, astfel explicăndu-se adresa de pe actele lor, la mine acasă, toţi oameni de cultură şi artă basarabeni veniţi in 1990 purtănd pe buletinele lor, cu voia mea, desigur, adresa Dionisie Lupu, 84. Dar pe Doina şi Ion nu au vrut să-i ajute decăt puţini oameni: Alexandru Bărlădeanu, Vintilă Matei, Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Mirabela Dauer, Nicolae Badea.
"RUŞII Ã...ŞTIA DOI". Nu-mi pot reprima, nici acum, revolta pentru toate dejecţiile aruncate impotriva acestor divini soli ai iubirii, de către tot felul de turnuri de control ale otrăvii disoluţiei şi perversiunii. Cum nu i-au făcut şi pe ei şi pe Grigore Vieru, ticăloşii dămboviţeni: bolşevici, comunişti, kaghebişti, spioni! Chiar oameni cinstiţi cădeau pradă automatismelor mizerabile ale epocii şi mă intrebau: ruşii ăştia doi se mută la Bucureşti?
O altă acţiune de forţă impotriva lor venea dinspre dreapta politică, reproşăndu-li-se direct sau indirect că nu-l injură pe Iliescu şi că nu participă la acţiunile destabilizatoare de la Bucureşti, aşa cum o făcuseră la Chişinău. Ce conta emoţia pozitivă care ii cuprinsese pe Doina şi Ion la Bucureşti simţind in jurul lor ţara?
AMENINŢAŢI. Intenţionat, nu insist asupra terorii care s-a dezlănţuit impotriva lor la Chişinău, de unde plecau spre Doina şi Ion jigniri, calomnii, ameninţări cu moartea. Această reacţie, in ciuda neomeniei care stă la baza ei, poate fi, totuşi, explicată. De ce insă toată mizeria potrivnică lor, la Bucureşti? Mai trebuie căutate motive in plus, ale dezunirii noastre? Nu sunt destule toate aceste afronturi, toate aceste ofense, toate aceste campanii denigratoare, ca Prutul să se adăncească, pănă-n lava pămăntului, intre noi?
Nu mai sunt, fireşte, nici eu la inceputul vieţii. Incep să inţeleg, atăt de tărziu, totuşi, că un kilogram de otravă atărnă mai greu decăt un kilogram de petale de trandafir. Toată tinereţea am crezut invers. Mă imbăta iluzia că un fulg de ninsoare trage mai mult in căntarul lumii, decăt o canonadă de noroi. Toate relele care s-au construit, pe ambele maluri ale Prutului, impotriva celor doi lunatici miri, au reuşit să le amărască şi să le innegureze viaţa cu mult mai multă forţă de inducţiune decăt iubirea solară şi solidaritatea fraternă a miilor şi miilor de romăni care ii ascultau şi şi-ar fi dat ani de viaţă pentru ei.
ISTORIE. In puţinul timp dintre momentul cănd ne-am cunoscut şi momentul cănd ei au murit, nu am apucat să scriem decăt trei căntece şi să participăm la căteva momente de istorie, umăr lăngă umăr. Nici acum nu e vremea evocărilor totale. Dar dumul nostru comun pe frontul din Transnistria, in mai 1992, rămăne un fapt semnificativ al biografiei fiecăruia, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Andrei şi Adrian Păunescu. Aşa cum, nu avem ce face, propria noastră lucrare, "Maluri de Prut", e mai durabilă decăt noi: "Curge Prutul intre noi şi plănge/că ni-i greu şi lui la fel i-i greu/la un val de apă, trei de sănge/bietul Prut uitat de Dumnezeu. /Lumea se mai stinge, se mai naşte/E ghimpată sărma dintre fraţi/Vom avea şi noi o zi de Paşte/Hai, romăni, din moarte inviaţi...". Atunci cănd am scris căntecul, nu ştiam că va veni curănd momentul in care la ei doi, la Doina şi Ion, căzuţi absurd intr-o zi de octombrie a ultimului deceniu al veacului trecut, mă voi referi in primul rănd, prin rugămintea: "Hai, romăni, din moarte inviaţi!".
