Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În Parlament s-a dus o bătălie pe viaţă şi pe moarte în chestiunea Referendumului cerut de Traian Băsescu pentru ziua de 22 noiembrie 2009. Cum era de aşteptat, sforarii politici, în genul lui Viorel Hrebenciuc, au mutat în culise locul unde, dată fiind obscuritatea, nu li se văd privirile şmechereşti, o confruntare care trebuie să se desfăşoare la lumină, în prim-planul opiniei publice. Nu e de mirare.
Prin victoria grupului Hrebenciuc-Vanghelie, PSD s-a întors la rău mirositoarele vremuri ale FSN-ului iliescist. La vremurile în care politica se făcea în cabinete şi pe culoare, după modelul învăţat de Ion Iliescu din anii gloriei sale de stea a PCR, iar rezultatele ei se vedeau în afară sub înfăţişarea unor nenorociri: afacerea cu teroriştii din decembrie 1989, atacarea sediului PNŢCD din ianuarie 1990, diversiunea de la Târgu Mureş din martie 1990, mineriadele succesive.
Mutarea bătăliei în culise a făcut să treacă în uitare discursul prin care Traian Băsescu a justificat necesitatea reducerii celor două Camere ale Parlamentului şi a numărului de parlamentari.
Preşedintele a înscris măsura printre cele care ţin de reformarea statului român. Deşi identificarea măsurii cu una de modernizare a statului român e discutabilă, totuşi, prin punerea sub acest semn, Traian Băsescu a plasat discursul la nivelul de sus al interesului naţional.
Domnia sa a mers mai departe cu discursul, invocând şi alte argumente:
- reducerea cheltuielilor de funcţionare a Parlamentului;
- deciziile s-ar lua mai uşor şi, mai ales, mai rapid;
- s-ar reduce corupţia, dat fiind că un număr mai mic de parlamentari ar însemna un număr mai mic de politicieni de rang înalt care fac trafic de influenţă.
Să ne imaginăm un mare actor interpretând monologul final din Apus de soare, piesa lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Bătrânul domnitor ţine un discurs de un vibrant patriotism. Prin ton şi conţinut, monologul se află undeva, la înălţimea marilor momente de istorie naţională. Şi, deodată, marele actor începe să facă cu ochiul sălii. Poate că unii din sală sau chiar toţi vor izbucni în hohote de râs şi vor aplauda mult mai entuziasmaţi decât ar fi făcut-o dacă actorul nu s-ar fi dedat la un astfel de truc mărunt de cucerire a spectatorilor veniţi la teatru ca la bâlci.
La fel s-au petrecut lucrurile şi cu domnul preşedinte. De la necesitatea istorică a modernizării statului român a trecut brusc la necesitatea de a reduce cheltuielile cu Parlamentul! Necesitatea modernizării statului român s-ar putea să nu stârnească aplauzele românilor care nu înţeleg nimic din esenţa democraţiei. Argumentele invocate suplimentar de Traian Băsescu - luarea deciziilor cât mai repede, reducerea cheltuielilor, reducerea corupţiei - sunt înţelese şi aplaudate de aceşti români.
Sunt înţelese şi aplaudate de aceşti români, pentru că, urmare şi a campaniilor de presă împotriva Parlamentului, aceşti români văd în Parlament o instituţie inutilă, iar în democraţie, un regim prea complicat. În viziunea lor, Parlamentul n-ar trebui să existe, dat fiind că legile ar putea fi emise prin decretele unui singur om, iar democraţia ar trebui simplificată până la nivelul democraţiei socialiste. Iată cum şeful statului, având în fişa postului susţinerea şi întărirea instituţiilor statului de drept, sporirea încrederii populaţiei în democraţie, administrează un ghiont zdravăn instituţiilor şi democraţiei din interese strict electorale.
Mircea Geoană e preşedintele unuia dintre cele două importante partide ale ţării: PSD. Domnia sa e candidat cu şanse reale la Preşedinţia României. Mult mai important, Mircea Geoană e preşedintele Senatului şi, prin asta, al doilea om în stat. În campania din ultimul timp, Mircea Geoană nu osteneşte a-l denunţa pe Traian Băsescu pentru atacurile acestuia la adresa democraţiei. Şi are dreptate. Despre loviturile date democraţiei mai mult sau mai puţin conştient de Traian Băsescu am scris şi noi din 2005 până acum.
De ceva timp, Mircea Geoană vorbeşte despre fraudarea alegerilor prezidenţiale. Nu vorbeşte aşa, ca să se afle în treabă. Şi-a făcut din fraudarea alegerilor prezidenţiale unul dintre punctele centrale ale campaniei sale. Îi ţin isonul toţi liderii PSD: de la Dan Nica până la Viorel Hrebenciuc. Înscrisă în strategia coaliţiei politico-mediatice anti-Băsescu de demonizare a lui Traian Băsescu, teza fraudării alegerilor, susţinută de PSD, dar şi de aliaţii săi, PNL şi PRM, ridică trei probleme:
1) Ditamai partidul, fost la guvernare şi pretinzând să mai guverneze, PSD invocă un lucru care se va petrece în viitor. Deşi, spre deosebire de pitulici, liderii PSD sunt presupuşi logici, ei vorbesc despre fraudare ca despre ceva inevitabil. Din perspectiva logicii elementare, apare, inevitabilă, întrebarea:
Dacă sigur alegerile vor fi fraudate, de ce mai pierd timp şi bani pentru campanie liderii PSD, dar mai ales Mircea Geoană?
2) Moştenitor al FSN şi PDSR, PSD e cel mai puţin îndreptăţit dintre partidele postdecembriste de a vorbi despre fraudă electorală. De acest lucru au dreptul PNL, PNŢCD, PRM, formaţiuni care au fost victimele fraudării alegerilor de-a lungul timpului de către FSN, PDSR şi PSD.
3) O acuzaţie atât de gravă trebuie sprijinită de probe.
Liderii PSD nu le-au înfăţişat opiniei publice. Vorbesc despre fraudare în acelaşi stil în care Ion Iliescu îi acuza pe liderii PNL şi PNŢCD că vor să instaureze monarhia, că vor să dea fabricile şi uzinele burghezo-moşierimii.
Dincolo de aceste lucruri, teza fraudării scrutinului prezidenţial, susţinută de un partid de talia PSD şi de candidaţii Mircea Geoană şi Crin Antonescu, se constituie într-o gravă lovitură dată democraţiei din motive electorale. De dragul demonizării lui Traian Băsescu, Mircea Geoană şi Crin Antonescu pun la îndoială cel mai important moment al democraţiei: alegerile libere şi corecte.
Oricare român simplu se poate întreba ce rost mai au alegerile dacă ele sunt fraudate. N-ar fi mai bine să renunţăm la ele?, s-ar întreba românul simplu.
Oricare român liber se poate întreba ce rost mai are campania electorală dacă alegerilor vor fi fraudate. N-ar fi mai bine să dăm banii pe altceva mult mai util decât să-i risipim prosteşte pe o campanie inutilă?
Nu în ultimul rând, teza fraudării alegerilor pune la îndoială însăşi conştiinţa politică a alegătorului român. Fraudarea alegerilor presupune complicitatea unor români. Iată-i pe aceşti dispuşi să renunţe la un drept legitim al lor - cel de a vota corect - pentru a contribui la fraudarea alegerilor.
Deveniţi aliaţi în chip absurd (îşi dispută locul doi după primul tur!), Mircea Geoană şi Crin Antonescu susţin cu huiet instalarea unui guvern de tehnocraţi. Un guvern de tehnocraţi ar fi o premieră în istoria noastră postdecembristă marcată de guverne politice.
Până şi în anii confruntărilor violente dintre FSN şi partidele democratice, clasa politică a căzut de acord că nu e nevoie să se apeleze la soluţia guvernului de tehnocraţi. Aceasta deoarece un guvern de tehnocraţi e o soluţie de avarie a unei clase politice incapabile să mai dea guverne politice. Prin apelul la tehnocraţi, Mircea Geoană şi Crin Antonescu susţin că guvernele date de partide sunt incapabile să administreze ţara. În aceste condiţii, sistemul de partide, specific democraţiei, primeşte o nouă lovitură. Dată de doi domni care se pretind apărătorii democraţiei faţă de tendinţele dictatoriale ale lui Traian Băsescu.
Despre campania electorală se spune că provoacă mari nenorociri prin spectacolul de circ al candidaţilor. Nici una dintre aceste nenorociri nu o poate egala pe cea provocată democraţiei de loviturile administrate de trei candidaţi la preşedinţie: Traian Băsescu, Mircea Geoană şi Crin Antonescu.
