Ultimele versuri, ultimul delir, ultimul pahar cu lapte

Librăria Eminescu a dat faliment. Ura! Să fie-ntr-un ceas bun! Bine de noi că avem bănci şi farmacii şi co­vrigării. Să nu murim de foame, de medicamente şi de credite. Era singura editură care mai scotea, chiar şi în ultima vreme, cărţi la preţuri mai omenoase. Dacă te grăbeşti şi ai bulan, mai poţi să mai dai peste câte vreun ameţit de pe okazii.ro care să-ţi vândă o bunătate de carte la doi lei. Dar vezi că nu-ţi taie chitanţă, aşa că, dacă vrei să te ţii lipit de lege cu orice preţ, n-o să-ţi iasă. Aceşti evazionişti de primă mărime ai ţării nu-ţi taie chitanţă! Aceste bestii cu chip de om care aduc prejudicii bugetului de stat! E bine că Editura Eminescu a dat faliment. În fond, de citit putem să mai citim şi altceva în afară de cărţi: extrase de cont, reţete culinare, mizerii despre piţipoance, care cu cine şi-o trage, deci, dacă vrei să citeşti, ai ce să citeşti. Pentru mulţi dintre elevii de azi, Eminescu nu e decât unul pentru care trebuie să tragă la greu ca să ia note de trecere. Motivul este că şcoala îi obligă să reproducă, la literă, uneori, comentariile plicticoase şi scrise cu ochii daţi peste cap ale unor profesori striviţi de importanţa proprie. Dar slavă Domnului că nu sunt toţi la fel! La urma urmei, aşa cum spunea şi Nichita Stănescu, poezia nu e făcută să fie înţeleasă, ci e făcută să fie iubită. Oricum, să predai poezie mi se pare, în genere, o tâmpenie.

Curentul anti-Eminescu prin şcoli e la modă. Eminescu sucks, Eminescu e naşpa, Eminescu nu mai interesează pe nimeni. Pentru o generaţie care face sex pe catedra din clasă, Eminescu e doar un subiect greu di­gerabil pentru teza de la română. Nu ştiu a cui e vina mai mult: a unui profesor închis la cap, care nu-i dă copilului libertatea de a gândi în stilul său propriu, sau a cultivării pe scară largă, de către media, în general, a ignoranţei şi a inepţiei în toate.

Şi că tot l-am citat înainte pe Ni­chi­ta Stănescu, să nu uităm măcar de ziua lui de naştere "că el a fost un om viu, viu, pipăibil cu mâna", atâta să nu uităm, "că el a băut cu guralui,/ Că avea piele îmbrăcată în ştofă", atâta să nu uităm, "că ar fi putut să stea la masă cu noi, / La masa cinei celei de taină", atâta să uităm, "numai atât:/ că El a trăit înaintea noastră… Numai atât/ În genunchi vă rog, să uitaţi". 161 de ani de la naş­terea lui Eminescu.

Nu ştiu şi nici nu pot să-mi dau seama cât interes mai suscită Eminescu în conştiinţa culturală a poporului ro­mân. Nu ştiu cât îi mai arde de evo­cări culturale unui neam schin­giuit de taxe şi de impozite, înfo­metat şi îngenuncheat de un sistem politic lacom şi opresiv. Pe scurt, cui îi arde de Eminescu în anul 2011. Edi­tura Eminescu a dat faliment. Câţiva studenţi au rămas cu nişte cărţi apărute la această editură, până de curând, de marcă, şi acum umblă prin oraş să le vândă la preţuri de nimic. Întrebaţi de ce se mai agită ca să vândă nişte cărţi de doi lei (la propriu), răspund că nu le vine să arunce cărţile ca pe nişte gunoaie. Mai sunt cărţi de vânzare? Mai sunt câteva. Se interesează cineva de ele? Se in­te­resează. Adevărul e că să cumperi cărţi cu doi lei bucata e un chilipir. La fel cum alţii, în Târgu Ocna, sapă du­pă mâncare îngropată în mizerie ca să facă rost de un ban, alţii vând cărţi cu doi lei bucata. Iertare pentru aceas­tă apropiere de idei, poate prea bru­tală!

O carte apărută chiar la falimentara Editură Eminescu, sub îndrumarea profesorului George Muntean (anul de apariţie 2000), aprinde o lampă în plus peste misterul care a planat asupra figurii marelui poet. Sau poate nu "mister", poate e prea mult spus. Poate "curiozitate" ar fi un termen mai bine ales. Ca unul care l-a iubit şi l-a apreciat nespus pe Eminescu, profesorul George Muntean (Dumnezeu să-l ierte, c-a murit) încearcă să facă ordine printre nişte documente adunate cu migală şi cu grijă deosebită. Sunt scrisori sau ciorne de poezii ale poetului, care au fost descoperite în timp şi pe care profesorul Muntean a avut bunăvoinţa să le adune, cu gândul că poate mai interesează pe cineva.

Şi, apropo de asta, iniţiativa Aca­demiei de a declara ziua de 15 ianua­rie Ziua Culturii Naţionale, începând cu acest an, nu poate fi decât de lăudat.

Într-unul dintre documente, pe care mă grăbesc să-l citez, descoperim un Eminescu cu simţul umorului, dublat de alte calităţi preţioase: spontaneitatea şi spiritul ludic. În noaptea de 31 decembrie 1879, la ora 12 fără un sfert, junimiştii adunaţi, de bună seamă, să petreacă Revelionul împreună se pun de scriu următoarele, care cum îi dictează inspiraţia: "Iacob Negruzzi, deputat Jassi: «Noi în astă sacră sară/ La Doamna Kremnitz, nu afară,/ Voioşi cu toţii adunaţi,/ De Punch fiind cam animaţi,/ Ş-anume Slavici şi Caragiale,/ Ritmul nu face parale,/ Doamne, Domnu Rosetti, Eminescu,/ Clara, Livia, Maiorescu,/ Şi să nu uităm daneben ("pe lângă aceasta", în limba germană în original, n. red., Jurnalul N.)/ Şi pe Domnu de Witzleben (numele cuiva sau un calambur format din Witz = spirit şi Leben = viaţă, n. George Muntean)/ Pe Eminescu îl aşteptăm (n. red., JN: Eminescu era într-o altă cameră)/ Ca să vă felicităm». Acum vine Eminescu din cealaltă cameră şi continuă: «Tu, ştiind că vorba laur/ Se rimează doar cu aur,/ Făurişi frumoase versuri,/ Căci de rime eşti un faur./ Dar puteai să afli încă/ Din poveşti vre-un bălaur,/ Pe Teseu ce în vechime/ A ucis pe Minotaur,/ Sau pe Despot Voevodul/ Ce vânând ucise-un Taur (aluzie la piesa lui Alecsandri, Despot Vodă, n. G.M.),/ Ca să cânţi Hipopotamii,/ Megater, Ichtiosaur,/ Sau să cânţi pe Şarimica (nevasta lui Negruzzi, n. G.M.)/ Care este-al tău tezaur?/ Îţi răspundem, chor de păsări;/ La mulţi ani! - Iară un graur/ Vă doreşte: Fiţi ferice/ Ca-n harem un rege maur!/ Jacques, fii vrednic, nobil mare,/ Ca colegul Calkentraur/ Şi nu numai rime rele,/ Dar şi-n pungă să ai aur,/ Şi-n a vieţii Tale horă/ Şarimica-ţi fie Aur-oră!»". 

Dintr-o scrisoare datată 16 septembrie 1880, Iaşi, a Veronicăi Micle către sora lui Eminescu, Harieta, aflăm, dintr-o bârfă ca între fete (George Muntean o numeşte intuiţie), despre un Eminescu zgârcit. Dar şi despre o Veronică parcă prea plictisită: "Hanrietă dragă fetiţă, nu te supăra că nu ţi-am scris timp de o săptămână, cauza este că la noi plouă aşa de mult, încât nici a muri nu-ţi vine, de teamă să nu te mureze prea tare apa. Dar dacă nu ţi-am scris m-am gândit mult la tine şi m-am gândit şi sufletului lui Mihai, cum se’ndură el ca să fie aşa de rău cu tine şi cu mine; ultima concluziune care-o fac asupra sufletului său este că Mihai trebuie să fie o natură foarte egoistă, care iubeşte omul cât ştie că nu are nevoie nici de cum de el, şi ţine minte ce-ţi spun eu, Harietă dragă, Mihai ar putea să aibă şi o mie de franci pe lună, şi te asigur că nu te ajută nici cu zece pe tine, şi din toată munca lui nu să va folosi nici el de ea şi nici vreun suflet nu să va adăposti pe lângă el. Dar să-l lăsăm pe el în pace să-şi facă singur mendrele prin Bucureşti până când va zice singur că-i destul şi să mai vorbim şi de noi. Spunem (sic!, n. red., JN) ce mai faci? Cum stai în privinţa banilor? Pe cât timp ai plătit pensionul? În fine, spunem tot ce crezi că m-ar bucura de tine. Sufletul tău cel blond îţi mai scrie sau nu. (Harieta era îndrăgostită, n. red., JN). Eu mă omor dragă de urât, sunt tot în starea în care m-ai lăsat tu şi nu ştiu când va înceta odată şi durerea şi prostia mea" (iubirea faţă de poet, n. G.M.).

În 1880, Harieta Eminescu are cutezanţa de a-i scrie lui Titu Maiorescu, ca să i se plângă acestuia de purtarea fratelui său mai mare (că nu-i returnează datoria, c-o ignoră, că nu-i spune prea multe despre el). Ca redactor al ziarului Timpul, Eminescu nu era prost plătit, deşi el avea o vorbă: "Am ajuns jurnalist, adică calic". George Muntean menţionează că iubirea dintre cei doi fraţi era intensă şi pitorească. Eminescu o idolatriza pe sora lui mai mică, iar aceasta "îl jignea iubind", cum spune profesorul George Muntean. Scrisoarea este datată 1880 noiembrie 5/17. "Domnule Maiorescu, Cutez a vă ruga să binevoiţi a-mi acorda o cerire; pe care cauzele foarte grele m-a împins să mă adresezi la D-voastre. Mihai Eminescu este fratele meu: prin urmare, purtarea lui visavi de mine este cauza că vin a vă supăra pe D-voastre. Mihai îmi datoreşte de 14 luni una sută galbeni, pe care îmi promisese că îmi va tri­mite în fiecare lună câte o sută de franci; că me-a promis este nobil lucru, dar a nu îndeplini făgăduinţa e ceva mitocănesc, şi D-lui ca om cinstit ce se crede singur, nu vrea în asta să-l creadă lumea ca să fie mitocan...

Vă rog foarte mult să aveţi milă de mine şi să stăruiţi de el să-mi dea banii. Sunt datoare Doamnei la care locuiesc şi sunt cu totul lipsită, din cauză că m-am încrezut în promisiunea unui frate care numai pe buze poartă cinstea. Pentru ca să vă probez că nu vă minţesc nimic din ceea ce vă scriu, vă alăturez şi o epistolă a lui, care am sperat şi nu am primit nimic. Sunt 14 luni de când mă poartă cu vorbe-n vânt; în poizii poate să fie aşa, dar nu c-o persoană bolnavă cum sunt eu. Şi ştie foarte bine că nu mai am alţi bani.

Vă rog, răspundi-mi ce pot spera. Contezi cu totul în bunătatea că nu vei rămâne indiferent la dureroasa mea cerere. Primiţi, Vă rog, cu această ocazie asigurarea stimei şi respectului meu. H. Eminescu".

Maiorescu nu-i răspunde şi o lasă pe Harieta supărată şi insistând cu alte scrisori, acuzându-l chiar pe acesta că are o influenţă proastă asupra poetului.

În 1883, starea de sănătate a lui Eminescu se deteriorează. Prieteni şi neprieteni se solidarizează pentru salvarea poetului, intervenind pe lângă Maiorescu cu tot felul de cereri. Unii chiar se oferă să doneze bani pentru spitalizare. O scrisoare despre care profesorul Muntean spune că n-a fost niciodată publicată integral şi trimisă lui Maiorescu: "Stimate Domn, starea jalnică a d-lui Eminescu şi bunăvoinţa Domniei-Voastre îmi vor scuza, poate, îndrăzneala d-a Vă supune apreţierii D-niei Voastre gândirile câtorva din amicii săi.

Asară l-am văzut şi după afirmările doctorului şi după toate aprecierile doctorului am putut observa noi, boala înaintează agravându-se. Se află ? aproape neîntrerupt ? foarte agitat. Pronunţă idei şi foarte multe vorbe, care nu aparţin nici unei limbi şi pe care le forţează a rima în penta şi hexametru. Din mai mulţi câţi l-am văzut pe nici unul nu pare a ne fi cunoscut. Ne-au succes însă, prin mângăieri a-l linişti puţin şi întrebându-l dacă e supărat pe amicii săi ne-au răspuns că «nu». Arătându-i că în curând să va însănătoşia ne-au zis c-un accent plin de durere: «vedeţi, nu mai ştiu nici o limbă», şi d-aici înainte au început iarăşi în pentametru privindu-ne cu asprime şi nesuferind a-l privi mult în ochi.

Cam aceasta e starea lui de până azi şi pe care doctorul ne-au declarat - cu ocazia achitării locuinţei - că n-ar privi-o chiar ca grea dacă n-ar esista complicaţia boalei în familie. Cu toate acestea ne-au lăsat încă bună speranţă şi în unii din amicii lui s-au stabilit convingerea «că trebuie să se întrebuinţeze toate mijloacele recomandate de ştiinţă de a-l scăpa».

Cheltuielile necesare să se acopere din cotizaţii lunare de la membrii unui grup, ce să va constitui numai din bărbaţi şi amici cari s-ar simţi dureros atinşi când s-ar vedea escluşi de la o asemenea întreprindere.

După apreţierile noastre numai în Bucureşti şi Iaşi să poate compta pe 40-50 de amici, ceia ce ajunge.

Odată grupu constituit, cel mai urgent lucru ar fi d-a vedea dacă «aicea» sau «aiurea» i se poate asigura o îngrijire deplină şi mai minuţioasă, observându-se maladia pas cu pas şi înfăţişând-o - după cum cred că se poate - printr-un tablou grafic. În legătură cu proiectata căutare poate că facem bine a Vă mărturisi de pe acum că afară de Bucureşti noi nu cunoaştem specialişti distinşi în această ramură.

Mi-am permis, pentru ceia ce Vă rog să binevoiţi a mă scuza, să supu­nem acestea la apreţierea Dvoastre în speranţia că poate împreună cu Doamna Teodore Rosetti (actualmente la moşia D-Sale) veţi aproba aceste gânduri şi veţi binevoi a lua conducerea intelectuală în încercarea d-a scăpa un om ca Eminescu.

Primiţi, Vă rog, stimate Domn încredinţarea de stimă şi respectu ce Vă port. Const. Simion".
În iulie acelaşi an, Titu Maiorescu primeşte o scrisoare de la fratele mai mic al poetului, Matei, care se interesează pe un ton aprins de starea fratelui său, pentru ca mai apoi să nu mai dea nici un semn de viaţă. "Stimate Domnule Maiorescu, sunt informat de la D-nu Câţă-Niculescu că fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; vă rog din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vr-un an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vro 200 de galbeni într-un loc’i iau şi-i cheltuiesc pentru el.

Terminând şi-n consideraţia distinsei stime ce-o avea el pentru D-voastre, sunt deplin convins că-n cel mai scurt timp posibil voi primi un răspuns exact de la Dumneavoastre şi ve-ţi îndatora prin această şi pe servul Dumneavoastre, Locot. Eminovitz." Maiorescu notează pe marginea scrisorii că Matei a venit în vechea locuinţă  a poetului, de unde a luat un ceas de aur, s-a dus la Maiorescu să-i promită ajutor bănesc, a plecat şi a dispărut. În Însemnări zilnice, Maiorescu mai notează şi că "Luni 15/27 august 1883. Am fost la Sanatoriul Soutzo să văd pe Eminescu. Deliriu necontenit. Nu m-a cunoscut. Trist aspect. Venise fratele său la mine - a profitat de ocazie ca să iee ceasornicul de aur a sărmanului nebun. Şi tată-său a venit la mine." Nici pe el nu l-a recunoscut Eminescu, pe care bătrânul l-a lăsat în seama lui Maiorescu.

În octombrie acelaşi an, 1883, Constantin Popa, vărul lui Titu Maiorescu, cel care s-a îngrijit de internarea şi de tratamentul lui Eminescu, i se adresează criticului cu o scrisoare. Nu putem să nu remarcăm apelativul "nene" şi "leliţă" adresat unul lui Maiorescu, celălalt, fiică-sii:
"Iubite Nene, Scuză, Mă rog, dacă aşa târziu viu a răspunde, dar abia astăzi am putut vorbi cu Schlager, directorul casei de nebuni a statului.

De prezent este numai un singur loc liber în cl. II, secţia violenţilor. Mai curând de două luni nu e spe­ranţă că va deveni alt loc liber. Cu toate acestea, des se întâmplă că un paţient e luat de rude în decursul curei. Atari cazuri nu se pot prevedea. Cl. I costă pe zi pentru streini 5 fl., cl. II (3 sau 4 într-o odaie) 2, 40; cheltuielile extraordinare (tutun, cafea etc.) fac pe lună cam 10 fl.
Formalităţile care se cer sunt indicate pe pag. 6 şi 7 în statutele aici alăturate.

Asemenea mi-am luat voie a alătura şi prospectul casei lui Leidesdorf. Aici este mult mai scump. Leidesdorf nu se bucură de o reputaţie prea bună, fiind puţin conştiincios - aşa se zice? Odăi sunt libere... Este însă neapărat de lipsă a cunoaşte mai înainte cum se manifestează boala, pentru ca să se poată pregăti. În genere la casele de nebuni de aici, când vrea cineva să ia informaţii, prima întrebare e cum e paţientu? Violent sau liniştit?
Mă rog a-mi arăta care este diagnoza făcută, pentru ca să cer sfatul prof. Meynert, pe care-l cunosc bine.

Mă pun la dispoziţia Dtale; căci doresc din inimă să nu rămână pierdută o putere atât de distinsă ca Eminescu. (...) Al Dtale devotat, C. Popasu. Mă rog a comunica respectuoase sărutări de mână Leliţei şi Nepoatei". 

Numărul din 1 august 1889 al Revistei Politice marchează moartea lui Eminescu printr-un material amplu, din care nu ne permitem să reproducem decât o mică parte: "Sâmbătă dimineaţa, în 29 iuniu a.c. (pe stil vechi, n. red.) genialul şi nefericitul nostru poet Michail Eminescu a murit în casa de alienaţi a doctorului Şutzu. Cea mai glorioasă întrupare a geniului, precum zice «Tribuna», şi-a sfârşit viaţa de miserie în modul cel mai trist. Cu el s-a stins cea mai măreaţă figură a literaturii românesci.

"Românul" scrie despre ultimele zile ale răposatului alienat: «Cu 15 zile înaintea încetării sale din viaţă, doctorul Şutzu a început a se îngriji de sănătatea Luceafărului poesiei române, căci Eminescu începu a merge din ce în ce mai rău. Sâmbătă dimineaţa el ceru să i se dee un pahar cu lapte şi ceru să i se trimită doctorul Şutzu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate; doctorul întrebându-l cum se simte, Eminescu răspunse că are dureri în tot corpul, care îi causeasă mult rău.

Din nenorocire... aceste momente de luciditate n-au ţinut mult, căci după o jumătate de oră bietul Eminescu începu din nou să aiureze. Doctorul Şutzu căută să-l liniştească şi poetul se duse să se culce. Nu trecu nici o oră, când doctorul Şutzu intra din nou la el, de astă dată îl găsi întins... fără nici o suflare. Eminescu murise".