Un bun prieten

Unii oameni şi-au făcut din risc o profesiune, totuşi nu sînt temerari, ci calculaţi, nu au elanuri şi toane, ci instincte şi reflexe. Sergiu Nicolaescu este unul dintre ei.

Este considerat cel mai mare regizor din istoria cinematografiei noastre, avînd drept criteriu doar succesul de public, fără a mai pomeni de zecile de premii luate la marile festivaluri. Dominat de neastîm­păr, într-o neobosită căutare după mereu altceva, Sergiu Nicolaescu – Andrei, din “Pistruiatul” – a rămas în memoria tuturor ca erou pozitiv prin excelenţă. Este într-adevăr filmul copilăriei multora dintre noi, iar prietenia dintre un copil şi un adult a impresionat generaţii întregi de mici telespectatori. “Am fost prieten cu Francisc Munteanu, care era foarte bun prieten cu Titus Popovici. Prin Titus Popovici l-am cunoscut pe Francisc Munteanu. La un moment dat am lucrat împreună la ACIN şi am făcut cele mai bune lucruri în acele momente. A fost o colaborare foarte bună. El era vicepreşedinte al ACIN şi eu eram secretarul de partid. Am avut două întîlniri cu Ceauşescu şi colaborarea noastră a dat roade printr-o reuşită, anume ieşirea regizorilor, cam prin 1970, din funcţia de salariat şi crearea unor legi pentru regizorii ieşiţi din cinematografie.”

Andrei. “Începînd cu 1973-1974 Francisc Munteanu a devenit fidel cititor al scenariilor mele, pe unele dintre ele le-a şi îmbunătăţit. A avut scenarii pe care le-am lucrat cu el, dar l-am plătit eu. Pînă în ultimii ani ai lui a fost o prietenie care ne-a legat foarte mult. El m-a luat în filmul lui, «Pistruiatul», un film de televiziune făcut pe 35 de milimetri, peliculă color, şi eu la rîndul meu i-am îmbunătăţit scenariul. De data asta am făcut şi eu invers aducînd personajul mai aproape de mine, de ceea ce gîndeam eu. Eram un fost ofiţer de armată. De la Francisc Munteanu am luat numele de Andrei în toate filmele mele. Deci, Francisc m-a influenţat foarte mult şi îl conside­ram într-adevăr prietenul meu. L-am pierdut într-un mod inexplicabil. A rămas o pierdere aproape ireparabilă. A încercat cu mine rolul respectiv, Andrei, iar puştiul (Costel Băloiu) a fost foarte bun. Am fost amîndoi mulţumiţi de rolurile pe care le-am făcut. Deşi îmi făceam filmele mele, în conti­nuare pot să spun că nu m-a deranjat atunci cînd el mă chema la Cluj sau la Oradea. Nu a fost o problemă cu programul destul de încărcat, am reuşit să mă împart. Cînd eram la Oradea, în momentul respectiv nu mă filma decît pe mine. A făcut tot ce putut ca să mă sprijine, ca eu să mă pot întoarce la filmări sau la treburile pe care le aveam. Îmi amintesc de fetele frumoase din Oradea, atmosfera caldă şi condiţiile ideale de filmat pe care le oferea acest oraş. Toţi iubeau filmul”, a declarat Sergiu Nicolaescu.

Ştrengarul. “Pe Costel Băloiu l-am luat şi în următoarele mele filme, «Nemuritorii», «Noi, cei din linia întîi», dar din păcate nu am putut să-l influenţez în viaţă. Nu am reuşit să-l fac să renunţe la şoferie pentru actorie. Pînă acum făcea şi facultate şi tot. Sigur că Francisc s-a sfătuit şi cu mine, atunci cînd a trebuit să-l aleagă pe Pistruiat. La Costel Băloiu am remarcat şi eu faptul că era spontan. Era prototipul ştrengarului, mergea degajat, era foarte relaxat. De fapt, am făcut apoi un film cu copii şi i-am ales pe toţi foarte bine. În ceea ce priveşte echipa cu care am lucrat pot să spun că era o echipă care lucra calm, liniştit. Rolul Andrei era interesant pentru că nu vorbeam prin lozinci şi era un erou pozitiv, scos din subiectul filmului fără să fie demagog, fără să apeleze la proletariat”, a încheiat Sergiu Nicolaescu.