Un rol mănuşă

Nu e om să nu fi scris o poezie şi nu e om să nu fi dat extemporal măcar o dată în viaţă. Cum e să fii profesor, să fii exemplu pentru copii, să plantezi un pom alături de ei, să le explici că nu tot ce zboară se mă­nâncă. Directoarea Liceenilor a fost, este şi va fi un personaj care şi-a câştigat un loc în inimile spectatorilor.

Mi-am purtat uniforma cu o mândrie ne­bunească la premiera “Liceenilor”. Fe­no­menul rupea gura târgului, iar eu eram mai fericită ca oricând că fac parte din aceeaşi generaţie şi că lumea privea la mine, la uni­for­ma mea, la matricola cusută acolo, la vedere. “Ui­te, vezi, e liceeancă…”, aşa credeam că vorbesc toţi despre mine.

LATURĂ CALDĂ. Cristina Deleanu a rămas în memoria tuturor datorită căldurii cu care a dat viaţă acestui rol-mănuşă, Directoarea. “Pe vremea aceea nu existau audiţii, castinguri, la nivelul de astăzi. Ne ştiam bine unii pe alţii, ne cunoşteam. Nu am făcut ceva special. Mi s-a dat un telefon şi mi s-a spus pur şi simplu: «Am nevoie de o directoare». Nicolae Corjos îmi spune şi acum că sunt singura lui directoare şi nu mai ştie alta. Nu a fost un rol de mare întindere sau spectaculozitate, ca al doamnei Tamara, dar mă bucur că a rămas. Mă oprea lumea pe stradă şi atunci, dar şi mulţi ani după, şi îmi spuneau copiii că le-ar plăcea o profă ca mine sau o dirigă. Ce mi s-a părut deosebit la personaj a fost faptul că, deşi trebuia să fie un tip de directoare severă, lucru pe care îl impunea funcţia, persoana mea l-a influenţat puţin şi a devenit mai umană. Chiar dacă situaţiile ar fi impus să iau o atitudine mai severă, pentru că au fost câteva scene de felul acesta şi în «Declaraţie de dragoste» şi în «Liceenii», rolul meu a avut o căldură şi o latură umană neîntâlnită până atunci.”

GENERAŢII. “Cred şi spun mereu că au fost filme foarte bune făcute în România pe vremea aceea, chiar dacă erau cu mesaj, mai cu şantiere, dar filmele acestea despre şcoală au generat căldură, aproape nu se observa că pe perete este portretul lui Ceauşescu. Lumea era atentă la conflict, la hazul personajelor. Sigur, Caramitru a avut acel rol interesant, se făcea apel la psihologie, erau concesii, experimente nemaiîntâlnite, dar a prins. Dacă mă gândesc bine, «Liceenii rock and roll» nu a atins aceleaşi cote de popularitate, tocmai pentru că nu a fost atât de cald şi de apropiat de generaţia cu pricina. Ce plăcut era romantismul acela pe care l-am pierdut, prietenia reală, nu neapărat hârjoană sexuală şi bătăile de acum din liceu, dar prietenia de suflet, dragostea aceea platonică nu mai există. Dacă ar fi fost după cum se comportă acum copiii sau şcoala sunt sigură că «Liceenii» nu ar fi existat. Acum există o debusolare la toate nivelurile. Nu ar mai ieşi ceva care să pla­că la fel de tare. Toţi se îmbracă la fel, toţi vor­besc la fel, toţi fumează la fel, toţi ţipă la fel, deşi au spus că de aceea renunţă la uniforme, să nu arate la fel cu toţii. Fetele sunt uneori mai rele, agresive. Vor să fie mai puternice, băieţoase. E o greşeală gravă, după mintea mea.”

SUCCESUL DE ATUNCI… “Îmi aduc amin­te că a fost o demenţă. La «Extemporal…» a fost mai puţin, scenariul era mai diluat. Dar la primul şi al doilea film din serie s-au spart geamuri. Pe atunci mergeam prin ţară, era un obicei, şi la Suceava numai pe lămpi nu stăteau copiii, de mult nu se întâmplase aşa ceva. Au fost filme cu cea mai mare cotă de audienţă. Şi acum se uită lumea la ele. Mă bucur, e ceva care a rămas.

În 2006, la Cinema Eforie a avut loc într-un cerc mai restrâns, aşa, întâlnirea de 20 de ani. Dacă ar fi să continuăm!? Poate că ar trebui să se gândească cineva să continue personajele, poate lansăm o pro­punere cu această ocazie, de ce nu. Existăm toţi şi am putea face o întâlnire, copiii după facultate, ceilalţi la pensie. Copiii au fost foarte buni. Pe Teodora la vremea respectivă am îndrăznit să o învăţ să danseze vals. Apoi, nu uit scena cu broasca alături de doamna Tamara. Ne-am amuzat. Eram mai relaxaţi, nu era nimeni încordat, ne făcea plăcere. Erau filme normale. Tandre. Mi-e dor să mai fac film”, ne-a îm­păr­tăşit Directoarea Cristina Deleanu.

Căile vieţii

“Rolul meu a fost mic în economia filmului, spune Iarina Demian. Eram mamă în film, şi mamă în viaţă. Tudor şi Ionuţ aveau atunci, mai mult sau mai pu­ţin, vârsta personaje­lor din film. Întodeauna mi-am dorit şi o fată, dar având aceas­tă profesie m-am oprit la cei doi băieţi ai mei. Întâlnirea cu Oa­na Sârbu, fata mea din film, a fost mai mult decât plăcută. Era timidă şi dulce. Am păstrat una pentru cealaltă mult timp o tandreţe şi o admi­ra­ţie pe care nu ni le-am ascuns. Foarte tineri pe atunci, Şte­fan Bă­ni­că, Mihai Constantin şi toţi cei­lalţi «elevi» aleşi foar­te bine de către Nicolae Corjos, erau ferme­­că­tori şi spontani.”

• Roxana Vintilă

Geta

“Liceenii” a fost o experienţă dragă pentru Cesonia Postelni­cu (Geta – un personaj atât de îndrăgit). “Tot ce am făcut în carieră a însemnat câte un mic mărgări­tar adunat la şiragul profesional. Cred că lumea mă identifică atât de mult cu personajul din film încât poate şi eu am înce­put să cred acelaşi lucru. Cu «coechipie­rii» din «Liceenii» am păstrat legătura foar­te puţin.”

• Ramona Vintilă