x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Un Vagabond pe scena vietii sale

Un Vagabond pe scena vietii sale

de Loreta Popa    |    10 Dec 2006   •   00:00

Actorul Dumitru Rucareanu a impli-nit de curand 74 de ani, dar nu-i arata. Viata lui a fost si este una fara regrete, pentru ca a iubit mult si a avut prieteni buni.

REVEDERE. S-a reintalnit cu fostii colegi intr-o emotionanta sarbatoare la Casa Capsa in octombrie, cand Jurnalul National a indraznit sa strige catalogul Promotiei de Aur din 1956

Actorul Dumitru Rucareanu a implinit de curand 74 de ani, dar nu-i arata. Viata lui a fost si este una fara regrete, pentru ca a iubit mult si a avut prieteni buni.

Aerul de aristocrat desavarsit cu care isi pufaie pipa Dumitru Rucareanu te imbie sa te uiti imprejur sa vezi daca nu cumva din greseala ai nimerit intr-un conac englezesc de la inceputul secolului. Vocea sa inconfundabila starneste sentimente stranii si dintr-o clipa in alta astepti sa auzi un clopotel, iar de undeva sa apara ca prin farmec un valet cu o tava argintie. Priveste viitorul in ideea ca vom disparea cu totii si ca trebuie sa ajungem la o intelegere cu fenomenul, ca sa nu ramanem cu pareri de rau.

ROL. Pe scena craioveana in "Figaro", 1961

PROFESIE. Fara regrete, iata motto-ul vietii sale. Desi a devenit actor datorita unei conjuncturi fericite, pasiunea sa de-o viata a fost si ramane muzica. Este unul dintre protagonistii comediei "Piscina de la miezul noptii", pusa in scena de Grigore Gonta, in cadrul companiei particulare "Teatrul Meu", si detine singurul rol de proza in opereta "Vaduva vesela". Impliniri profesionale au fost nenumarate, dar cea mai aproape de sufletul sau este cea de la Teatrul de Comedie, din "Trei surori", in regia lui Lucian Giurchescu, cand a avut niste cronici pe vremea aceea foarte tari.

A dat intamplator la actorie. Initial, voia sa devina dirijor de muzica simfonica. Vazand ce programa se cere la intrarea la Conservator, a renuntat. "Aveam un prieten care mi-a zis: «Ba, da la teatru! Stii o poezie?». Zic: «Stiu una scurta!». M-am prezentat, am spus poezia si asta a fost... Am intrat cu 10 si am iesit tot cu 10. Facultatea a fost superba, cu toti colegii mei, care acum mai sunt putini... Ne-am iubit si cred ca ne vom iubi si dincolo. Daca as lua-o de la capat, as face muzica simfonica..."

PREMIUL I. "Tin minte ca am luat premiu cu «Ultima generatie», o piesa scrisa de doi actori speciali, Florin Vasiliu si Vasile Nitulescu. In regia altui mare regizor, Penciulescu... Premiul I pe tara, la Sibiu. Cu noi mai era Vasile Nitulescu, dar si Aristide Teica, un actor extraordinar, a murit saracu’ in mizerie... Avea un stil de a crede in ceea ce facea. Am plecat cu premiul la Craiova, iar pe tren mai erau si Sanda Toma si Ioana Bulca. Nu stiu care a zis ca CFR-ul asta trebuie sa aiba un zeu, ce e de capul lui. «Ce zeu?» «Zeul CFR.» «Si?» «Trebuie sa-i dam ofrande, ba... Aristica, ti-arunci palaria pe sine!» Aristide i-a spus: «Nu, palaria nu...». «Dar ce?» «Izmenele...» Bine. Eu mi-am aruncat haina, Constantin Rautchi a aruncat nu stiu ce, toti am aruncat cate ceva.

In gara, la Craiova, ne asteptau pionierii impreuna cu presedinta Consiliului Judetean al Culturii. Asteptau trenul cu artistii care au luat premiul pe tara cu Teatrul National din Craiova. Cand a oprit trenul, pionierii au inceput sa cante «Bine ati venit, dragi artisti care ati adus premiul...», iar cand s-a deschis usa si au vazut ca Aristide coboara in chiloti, Cozorici era invelit intr-o prelata, eu nu mai aveam haina, s-au uschit ca potarnichile... «Acestia sunt marii actori care au luat premiu...» E o amintire superba."

COLEGI. Cu Victor Rebengiuc si Sanda Toma, tot in "Figaro"

PLOAIE. "Ne-a vazut atunci un sofer care ne stia si s-a oferit sa ne duca el. Noi l-am intrebat unde ne duci, ma? El a zis ca la Minerva... ca era singura carciuma. Era cald, cred ca erau cel putin 35 de grade la umbra. Ne-am bagat undeva la racoare... Deasupra era o tabla. Peste tabla curgea apa de la un tuturoi. Nestiind despre ce e vorba, Ghita Cozorici zice: «Ploua»... «Da», raspundem noi in cor. «Ploua, deci... Unde mergem, ba, noi pe ploaia asta»...

Era o viata extraordinara... Ne-au iubit oltenii cat am jucat la Teatrul din Craiova! Nu exista spectacol la care galeria, inainte de a se trage cortina, sa nu strige «Traiasca Teatrul National din Craiova si actorii lui cei minunati!». Asta s-a intamplat cu noi... De ce? Am fost prieteni, nu ne-am mancat... Eram o echipa, hai, ba, tine-l, sa mearga... La ora actuala, din motive de rating, se cauta numai forma, fondul e bagat sub pat rau de tot. Asta este. Constat, nu e vorba despre durere, dar te deranjeaza cand nu plivesti florile de buruiana. Mai avem datoria sa dam putin si cu sapaliga…"

O viata cu mainile in buzunare, o viata plina, cu bucurii, dar si necazuri, o viata alaturi de prietenii sai... colegii, cantecul si de ce nu... femeile, pe care nu s-a sfiit sa le iubeasca din tot sufletul.

"Afara de parinti si de sotie, nu cred sa fi iubit pe cineva mai mult decat pe colegii mei. Cu ei am impartit si bune, si rele. Relele, daca le luam din punct de vedere material, nu le simteam. Aceasta generatie, la fel ca si celelalte, se uita, dar eu, fiind implicat in ea, pot spune ca va ra-mane intiparita pana la moarte in sufletul meu"
Dumitru Rucareanu
×